Donații
Veridica.md
La 24 februarie 2022 Rusia a lansat o invazie la scară largă a Ucrainei, declanșând cele mai sângeroase bătălii de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. A fost, poate, una dintre cele mai mari erori de calcul făcute de președintele rus Vladimir Putin în cele peste două decenii în care s-a aflat la putere. Putin se aștepta ca Ucraina să cedeze rapid, iar Occidentul, speriat de perspectiva unei crize a gazelor, divizat și incapabil să ia decizii ferme, o să reacționeze mai mult retoric, cum s-a întâmplat în cazul războiului din Georgia, în 2008, sau al atacului inițial asupra Ucrainei, în 2014.
Ucraina însă a rezistat, spulberând, totodată, mitul puterii armatei rusești, pe care propaganda Moscovei îl întreține de ani de zile. Occidentul – cu câteva excepții, ale unor state prietenoase cu Rusia – s-a mobilizat în sprijinul Ucrainei, furnizându-i echipamente militare de zeci de miliarde de dolari în timp ce, în paralel, a adoptat valuri succesive de sancțiuni împotriva Rusiei, pentru a-i reduce acesteia capacitatea de a purta război. Această capacitate rămâne însă semnificativă, așa că Rusia poate continua războiul o bună perioadă de timp. Ucraina, la rândul său, încă are resurse și exclude cedarea unor teritorii către Rusia: vrea să lupte până când rușii vor fi împinși la granițele de la începutul lui 2014.
Nouă ani de război pentru Kiev și un an de „operațiune militară specială” pentru Moscova.
Se estimează că pierderile Rusiei se apropie, în anul care s-a scurs de la declanșarea invaziei la scară largă, de 200.000 de morți și răniți; cu toate acestea, Rusia nu admite nici până acum că poartă un război împotriva Ucrainei și insistă să își denumească agresiunea „operațiune militară specială”. Statul polițienesc instituit de Putin are grijă ca aceia care folosesc termenul de „război” – jurnaliști, politicieni, activiști etc. – să fie sancționați.
Ucraina, pe de altă parte, susține că acum se desfășoară doar o etapă intensă a războiului și că, de fapt, conflictul a intrat în cel de-al nouălea an, fiind lansat de Rusia în 2014 prin anexarea Crimeii și sprijinirea mișcărilor separatiste din Donbass. Parlamentul Ucrainei a declarat Rusia stat agresor în 2015. De atunci Moscova este văzută ca un inamic al Kievului.
Dacă acum Rusia admite cel puțin că se confruntă cu forțele ucrainene, până pe 24 februarie nici măcar nu a admis că luptă împotriva Ucrainei. Crimeea a votat pentru o alipire benevolă la Rusia, iar separatiștii din Donbass nu au fost sprijiniți niciodată de trupele militare regulate ruse, potrivit narațiunilor oficiale ale Kremlinului.
Propaganda rusă acceptă ideea de război a Rusiei împotriva NATO, UE, SUA, a Occidentului, nu și împotriva Ucrainei. După ce Rusia a declarat că și-a extins teritoriul pe seama a încă patru regiuni ucrainene (Luhansk, Donețk, Herson și Zaporojie) politicienii ruși declarau că în Ucraina are loc un război al Rusiei cu trupele NATO, și nu cu armata ucraineană, pentru care continuă să fie folosit conceptul hibrid de „operațiune militară specială”. Moscova ar mai arăta reținere când bombardează Ucraina pentru că știe că populația nu susține guvernarea neo-nazistă, potrivit propagandei ruse. De aceea, din punct de vedere al ideologiei Kremlinului, Rusia nu a pornit vreun război împotriva ucrainenilor, pentru că are o afinitate pentru acest popor, ceea ce nu este valabil în cazul Occidentului.
Bătălia pentru Kiev, momentul-cheie care le-a arătat ucrainenilor că pot să reziste
Acțiunile militare din ultimul an sunt împărțite în Ucraina în două perioade asimetrice: luptele pentru Kiev și eliberarea celorlalte teritorii. Capitala ocupă un rol important în cultura politică ucraineană, iar capitularea acesteia ar fi avut consecințe grave atât din punct de vedere al impactului asupra sistemului administrativ și politic cât și simbolic, într-un război în care simbolurile joacă un rol important. Respingerea ofensivei din primăvara anului 2022 asupra orașului Kiev a consolidat foarte mult încrederea populației în armată și președinte. Au urmat o serie de lupte crâncene pentru Harkov, Mariupol, Herson și Bahmut, însă toate acestea sunt văzute ca un tot întreg; chiar dacă fiecare din ele a fost importantă, nici una nu a avut semnificația simbolică a victoriilor din regiunea Kiev.
Kievenii țin minte marile sărbători organizate în perioada sovietică și în primii ani ai independenței Ucrainei, când pe 6 noiembrie era marcată Ziua eliberării Kievului de invadatorii naziști din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Mentalul colectiv a perceput respingerea ofensivei ruse asupra Kievului în același context simbolic cu sărbătorea Victoriei din statele postsocialiste, iar comparațiile lui Zelenski dintre Kievul bombardat de Rusia și Londra atacată de naziști au ridicat moralul populației.
Retragerea trupelor rusești din nord-estul țării a fost prima mare victorie din timpul invaziei, iar celelalte acțiuni militare erau prezentate ca o continuare a acestui succes: ofensiva din regiunea Harkov, eliberarea orașului Herson, scufundarea crucișătorului Moskva ș.a.
În perioada luptelor pentru Kiev, administrația Zelenski punea accentul pe ideea de rezistență, însă ulterior, Kievul a început să vorbească tot mai mult despre victorie, ba chiar și despre „deputinizarea și dezarmarea Rusiei”. Narațiunea victoriei este una dominantă în societatea ucraineană și în momentul de față. După întâlnirea cu Joseph Biden din 20 februarie, când liderul american a făcut o vizită neanunțată la Kiev, președintele Ucrainei a declarat că a avut loc o discuție despre „cum să devină posibilă loc chiar în acest an victoria”.
Rusia își prezintă înfrângerile drept „regrupări” și dă vina pe Occident pentru propria sa agresivitate
După victoria ucraineană în bătălia Kievului șu eșecul de a „demilitariza” și „denazifica” Ucraina în câteva zile, Kremlinul își justifică eșecurile militare prin necesitatea de a organiza regrupări. Retragerea din regiunea Kiev a fost prezentată publicului rus ca o „regrupare” și un semnal către administrația Zelenski că Rusia își dorește pacea. A urmat „regruparea” și repoziționarea trupelor ruse din regiunea Harkov, care a fost, de fapt, o altă retragere determinată de o contra-ofensivă ucraineană.
Cea mai recentă astfel de regrupare a avut loc la Herson, în sudul Ucrainei.
Presa rusă și oficialii de la Moscova au prezentat aceste retrageri drept pași necesari pentru a pregăti lovitura decisivă care va urma. De exemplu, retragerea din Herson era numită în presa rusă „o operațiune militară chibzuită și bine organizată” realizată pentru a salva viețile civililor. După retragerea din Herson, Rusia a uitat brusc de siguranța civililor: bombardează zilnic acest oraș, iar numărul de victime crește de la o zi la alta.
După semnarea „actului de unire” a Rusiei cu cele patru regiuni ucrainene ocupate parțial de trupele ruse și decretarea mobilizării parțiale, retorica antioccidentală a devenit tot mai accentuată în declarațiile politicienilor ruși.
Într-un discurs de două ore ținut în Parlamentul rus pe 21 februarie, Vladimir Putin a subliniat importanța „operațiunii militare speciale” din Ucraina, acuzând Occidentul că „joacă un joc murdar, cu cărți măsluite”, susținând că Rusia a fost deschisă dialogului, dar a primit la schimb „răspunsuri necinstite”. El a spus că Occidentul va colabora cu teroriștii, naziștii și „chiar cu diavolul însuși” pentru a lupta împotriva Rusiei.
Un alt tip de război: comunicare strategică vs. propagandă
Discursul lui Vladimir Putin a fost unul încărcat de dezinformări și de acuzații nefondate, dar acestea fac parte din arsenalul Moscovei de ani de zile, iar folosirea lor s-a intensificat odată cu invazia din 24 februarie. trei mari ținte: propriul public, ucrainenii, pentru a-i descuraja, și publicul internațional, pentru subminarea sprijinului față de Ucraina.
Dincolo de luptele propriu-zise, războiul din Ucraina este marcat și de o confruntare a mesajelor folosite de cele două tabere pentru a-și încuraja populația, decredibiliza adversarul și câștiga sprijinul comunității internaționale. Propaganda, contrapropaganda, știrile false, dezinformările, comunicarea de criză, diplomația, lobbyul etc. au fost, toate, folosite în acest război. Rusia a impus o cenzură mult mai strictă decât Ucraina care însă a fost și ea extrem de atentă cu informațiile pe care le-a publicat.
Va rămâne în istorie, de pildă. postarea pe Twitter, Facebook și Telegram a lui Zelenski din 24 februarie 2022 când acesta a comparat Rusia lui Putin cu Germania lui Hitler, folosind în premieră narațiunea despre nazism, amintită până atunci doar de Kremlin: „Rusia ne-a atacat perfid dis-de-dimineața tot așa cum a procedat Germania în cel de-Al Doilea Război Mondial. De astăzi țările noastre sunt în două tabere diferite ale istoriei universale”.
Unele acuze ale lui Zelenski la adresa Kremlinului au fost prezentate de presa rusă ca mesaje de capitulare și disperare a autorităților ucrainene, în timp ce, în tabăra opusă, amenințările propagandiștilor Kremlinului erau interpretate ca primele semne ale destrămării Federației Ruse în mai multe republici. În Parlamentul Ucrainei, de exemplu, au fost înregistrate diverse proiecte de legi de recunoaștere a independenței Republicii Tatarstan, dar și a altor subiecți ai Federației Ruse, precum Bașchiria, Kalmîkia, Ingria, Bureatia, Iacutia, iar Moscova a acuzat „lovituri informațional-psihologice” din partea Kievului.
Pacea, o perspectivă îndepărtată în condițiile în care părțile nu sunt dispuse să negocieze cu adevărat
Cu toată retorica antioccidentală a Kremlinului și în ciuda explicațiilor vagi despre necesitatea de a apăra „poporul din Donbass” sau de a „denazifica” Ucraina, nu este deloc clar care sunt obiectivele Rusiei. Amploarea și direcțiile atacului inițial arată că Moscova voia cel puțin să impună un regim-marionetă la Kiev, dacă nu chiar să captureze o mare parte din sau întreg teritoriul Ucrainei. Rușii par să fi abandonat acel obiectiv, cel puțin pentru moment, după ce au pierdut Kievul, iar eforturile lor se concentrează de atunci pe cele patru oblasturi a căror anexare a fost anunțată de Vladimir Putin la sfârșitul lunii septembrie.
Dar dincolo de retorică și de niște acțiuni executate mai degrabă haotic, Rusia nu pare să aibă, la un an de război un plan fix, obiective clar definite, niște indicatori ai succesului sau niște condiții ale dezescaladării. Putin nu vrea să renunțe la Ucraina, însă forțele sale par incapabile să îi aducă victoria zdrobitoare pe care și-o dorește, așa că rușii continuă să trimită oameni și echipamente pe front și le aruncă înspre ucraineni, în speranța că, până la urmă, aceștia vor fi copleșiți sau vor rămâne fără muniție. Pierderile nu contează, atât timp cât volumul lor nu cauzează vreo revoltă a societății.
Ucraina, pe de altă parte, are deja un plan de pace, propus de Zelenski la diverse reuniuni internaționale, care prevede eliberarea tuturor teritoriilor, inclusiv a peninsulei Crimeea. Planul de pace al lui Zelenski se bazează pe normele dreptului internațional și pe un set de garanții pentru Ucraina după încheierea ostilităților. Obiectivele incerte ale Rusiei o fac tot mai puțin credibilă pe arena internațională, comparativ cu Ucraina, care argumentează că poartă un război de eliberare și are dreptul să se apere potrivit Cartei ONU.
Părțile par însă prea puțin dispuse să discute cu adevărat și să facă vreun compromis. Ucraina, pentru că nu se poate pune problema cedării unei părți din teritoriu după atâtea sacrificii pentru a-l apăra. Rusia, pentru că războiul din Ucraina poate fi o chestiune de supraviețuire a regimului Putin: o înfrângere ar însemna prăbușirea imaginii de om forte și învingător (care însă, de un an s-a ținut cât de departe a putut de front, spre deosebire de Volodimir Zelenski) pe care propaganda i-a creat-o cu atâta migală liderului de la Kremlin.
Așa că, deocamdată, războiul continuă cu brutalitate și toată lumea așteaptă rezultatul marilor ofensive pregătite de Rusia și Ucraina.
