În 1997, la summitul NATO de la Madrid, începea procesul de extindere al Alianței spre est, prin integrarea statelor ex-comuniste care doreau ca, în acest fel, să se asigure că nu vor mai ajunge vreodată sub controlul Rusiei. Un sfert de secol mai târziu, tot la Madrid, Alianța Nord-Atlantică a lansat un nou concept strategic care notează agresivitatea Moscovei și amenințările care vin dinspre aceasta.
Madrid, 1997: NATO începe extindere către est
La începutul lui iulie 1997 eram la Madrid, la un summit considerat atunci istoric pentru simplul fapt că avea loc la scurt timp după primele războaie din Balcani și în pragul celui din Kosovo, iar Aliații începuseră deja extinderea NATO spre est. În 1997 Ungaria, Cehia și Polonia erau invitate să se alăture blocului militar. Toate foste membre ale Pactului de la Varșovia, defuncta alianță militară a țărilor comuniste din Europa. România mai avea de așteptat. A fost atunci menționată în declarația finală ca fiind printre țările candidate care au făcute progrese remarcabile spre îndeplinirea criteriilor NATO de aderare. Erau doar 6 ani de când fosta URSS se destrămase, iar Aliații priveau acum un sfert de secol spre Moscova ca spre partenerul alături de care semnaseră cu o lună înainte de summit Actul fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea dintre NATO și Federația Rusă.
Ultimul paragraf din rezumatul publicat pe site-ul Departamentului de Stat spune așa: „Actul nu are niciun impact asupra extinderii NATO. Procesul se derulează conform programului, liderii NATO, la summitul din iulie de la Madrid, vor invita primele țări să înceapă discuțiile de aderare. Acele țări admise vor avea toate drepturile și responsabilitățile de membru al Alianței, iar ușa către aderare va rămâne deschisă tuturor democrațiilor europene emergente.”
Consiliul permanent Comun creat prin Actul Fondator și înlocuit apoi cu Consiliul NATO – Rusia prin Declarația de la Roma demonstrează că Europa privea spre o apropiere fără precedent de Kremlin. Desigur, în acel moment nu avusesem parte decât de câteva mici demonstrații ale Rusiei proaspăt ruptă de URSS. Și în interviul pe care i l-am luat pentru Veridica.ro analistului Vladimir Socor de la Fundația Jamestown și Eurasia Daily Mirror am aflat că primele semne ale politicilor agresive care au ajuns să definească epoca Putin existau încă din anii 90 dacă ne referim la Transnistria și Georgia.
Cred cu tărie că Rusia a știut de la bun început ce face și că planul său de expansiune a fost creat în laboratoarele KGB sau, pe stil nou, FSB. Cu aceeași tărie cred că și Aliații, deși au deschis ușa Moscovei pentru un parteneriat, au știut tot timpul cu cine au de-a face. Dacă examinăm cu atenție istoria Europei ultimilor 30 de ani, de la ridicarea Cortinei de Fier, o să vedem limpede că NATO s-a confruntat cu Rusia încă din perioada războaielor care au avut loc în Balcani la începutul anilor 90. Propaganda rusă a avut grijă să facă din NATO „agresor” în Balcani punând accentul pe acțiunile Aliaților fără a menționa și faptul că sârbii susținuți de Moscova ( vi-i mai aduceți aminte pe Slobodan Miloșevici și prietenii săi de crime Radovan Karadzic și Ratko Mladic?) nimiceau, la fel cum azi rușii o fac în Ucraina, populația bosniacă. V-aș aminti doar asediul asupra orașului Sarajevo sau masacrul de la Srebrenica. Și ca să nu mai fie niciun dubiu toate intervențiile aliaților în Balcani au avut în spate rezoluții ONU care urmăreau protejarea civililor și în final oprirea războiului.
Pașii făcuți de Aliați spre Europa Răsăriteană erau naturali într-un context tulbure. În fond, era primul război pe care Europa îl trăia după Al Doilea Război Mondial. Privind din perspectiva statelor care voiau să se alăture NATO, teama că istoria s-ar putea repeta și că ne-am putea trezi oricând, peste noapte, cu rușii peste noi, a fost motorul transformărilor acestor țări nerăbdătoare să intre sub umbrela securității garantate de Alianță.
Madrid, 2022: „nu putem ignora posibilitatea unui atac [al Federației Ruse] împotriva suveranității și a integrității teritoriale a Aliaților”
La 25 de ani distanță de summitul istoric de la Madrid, tot capitala Spaniei a găzduit un summit de o importanță capitală pentru viitorul Alianței, desfășurat de data asta pe fundalul unui război al rușilor. Noul concept strategic statuează ceea ce era previzibil: „comportamentul Moscovei reflectă un tipar de acțiuni agresive ale Rusiei împotriva vecinilor săi și comunitatea transatlantică în ansamblu”. Din acest motiv în principal, NATO se reașază în 2022 astfel încât să poată răspunde mai bine și mai repede oricărei provocări.
De la începutul războiului Vladimir Putin a spus ostentativ că Alianța Nord Atlantică nu are ce căuta în zonele pe care Rusia, nu-i așa?, le consideră ale sale, făcând referire inclusiv la România. Și ca să-l citez pe secretarul general al NATO, Putin a vrut mai puțin NATO și are parte de mai mult NATO. La Madrid s-a stabilit întărirea flancului estic, iar liderii Aliaților au invitat încă două state să adere: Finlanda și Suedia. Nu voi intra în amănunte privind decizia celor două state de a căuta securitatea colectivă, ci mă voi opri asupra unei hărți. Pentru Putin, la Marea Baltică, este STOP JOC. Enclava Kaliningrad, de unde tot amenință o lume întreagă că va lansa bombe nucleare, devine un loc izolat, ținând cont și de blocada impusă de lituanieni pe calea ferată. Tot în noul Concept strategic găsim explicația:
„Nu mai este pace în zona euro-atlantică. Federația Rusă a încălcat normele și principiile care au contribuit la o ordine de securitate europeană stabilă și previzibilă. Noi nu putem ignora posibilitatea unui atac împotriva suveranității și a integrității teritoriale a Aliaților. Concurența strategică, instabilitatea generalizată și șocurile recurente ne definesc mediul de securitate în ansamblu. Amenințările cu care ne confruntăm sunt globale și interconectate”, scrie în noul Concept strategic.
Faptul că Rusia este considerată o ”amenințare directă” la adresa securității statelor NATO, că Marea Neagră este, în sfârșit, inclusă în Document ca zonă de interes strategic, la insistențele României, sunt puncte extrem de importante cuprinse în noua strategie NATO. Mai mult ca niciodată, acum, însă, politica ușilor deschise mi se pare extrem de importantă. Trebuie să privim în ansamblu, să nu credem că deschiderea UE spre Ucraina și Republica Moldova este doar o decizie circumstanțială. Cred că este o strategie menită să ducă ambele țări, mai devreme sau mai târziu, în NATO. Republica Moldova duce în spate povara conflictului înghețat din Transnistria. Cât despre Ucraina, trebuie luate în calcul toate ipotezele posibile, inclusiv aceea că în urma războiului, o parte din teritoriul țării ar putea avea un statut incert. Incertitudinea este unealta preferată a rușilor dacă privești toate conflictele înghețate de la Marea Neagră. Cred că nu întâmplător în Declarația finală de la Madrid un paragraf (17) este dedicat Republicii Moldova, Georgiei și Bosniei.
„Având în vedere mediul de securitate schimbat din Europa, am decis noi măsuri pentru a intensifica sprijinul politic și practic adaptat partenerilor, inclusiv Bosnia și Herțegovina, Georgia și Republica Moldova. Vom lucra cu ei pentru a-și construi integritatea și reziliența, pentru a dezvolta capacități și pentru a le susține independența politică. De asemenea, ne vom spori sprijinul pentru consolidarea capacităților pentru partenerii din sud.”
E posibilă aderarea acestor țări la UE și/sau NATO? Cum ar putea fi devreme ce toate au fost însămânțate timpuriu de cizma rusă cu ceea ce noi astăzi numim generic conflicte înghețate? Aliații știu astăzi că trebuie să fie pragmatici și cu un pas înaintea rușilor. De ce nu ar fi posibilă o integrare pe modelul Ciprului, divizat după invazia turcă din 1974 și după ce nordul și-a proclamat în 1983 independența, recunoscută doar de Ankara? Asta nu a împiedicat intrarea statului insular în UE, în 2004. Sunt convinsă că Aliații au pe masă mai multe scenarii care ar putea da peste cap toate planurile aparatului „fesebestoid” de la Moscova.
