Donații
Veridica.md
Alegerile din România post-comunistă au fost, constant, o confruntare între cei care pledau pentru desprinderea de un trecut problematic și adoptare rapidă a modelului democrațiilor liberale, și cei care puneau accentul pe continuitate și stabilitate. Între forțe declarat reformiste și pro-occidentale și cele care au reciclat – în diferite partide, discurs și unele politici – oamenii și moștenirea Partidului Comunist Român.
În anul Marii Resetări, Veridica vă prezintă un scurt istoric al alegerilor care au marcat resetările României post-comuniste (în sensul de momente în care s-a încercat o pornire de la zero), cu actorii momentului și promisiunile făcute de ei, precum și „Marile resetări” premeditate de cei care au promovat proiecte naționaliste, neocomuniste, suveraniste sau șoviniste, narațiunile false promovate în campaniile electorale, contextul intern și internațional.
Alegerile din 2004 marchează revenirea la putere a forțelor anti-PSD, impulsionate de popularitatea candidatului la președinție, Traian Băsescu, și începutul discursului anti-corupție. Alegerile din 2004 sunt și ultimele în care scrutinul prezidențial și cel parlamentar se desfășoară simultan, pentru că una dintre modificările Constituției, aprobate cu un an înainte prin referendum, stabilește că durata mandatului președintelui României va crește de la patru la cinci ani.
Cursa electorală: Adrian Năstase vs. Traian Băsescu, PSD vs. Alianța DA
În 27 august, Congresul PSD îl desemnează candidat la președinție pe Adrian Năstase, iar în 9 septembrie premierul în funcție devine oficial candidatul Uniunii Naționale PSD+PUR, o reeditare a alianței electorale câștigătoare în 2000. De partea cealaltă, principalul rival era Theodor Stolojan, cel mai bine plasat în sondajele Alianței Dreptate și Adevăr, alcătuită din PNL și PD.
Planul deja anunțat se năruie însă în 2 octombrie când, surprinzător, candidatul Alianței se retrage din viața politică, invocând probleme de sănătate. Protagonistul momentului cu accente melodramatice, rămas în istoria politicii autohtone ca episodul „dragă Stolo”, este liderul PD Traian Băsescu. Desemnat pentru funcția de prim-ministru în cazul victoriei lui Stolojan, Băsescu își asumă, lăcrimând în fața ziariștilor, candidatura prezidențială, care va fi validată apoi de Alianța DA în 6 octombrie.
Dintre ceilalți zece candidați, doar Petre Roman – reprezentând Forța Democrată – și Corneliu Vadim Tudor – din partea PRM – mai trecuseră prin experiența alegerilor pentru Palatul Cotroceni. UDMR și PNȚCD îi lansează în cursă pe Markó Belá, președintele Uniunii, respectiv Gheorghe Ciuhandu, primarul Timișoarei.
O candidatură intens mediatizată este cea a lui George Becali, finanțatorul clubului de fotbal FCSB (cunoscut în competiții ca FC Steaua) și, din acel an, președintele Partidului Noua Generație-Creștin Democrat. Lista este completată de omul de afaceri Marian Petre Miluț, din partea partidului Acțiunea Populară (fondat de Emil Constantinescu în 2001), Ovidiu Tudorici, viceprimar în Câmpulung Moldovenesc (susținut de Uniunea pentru Reconstrucția României), preotul Aurel Rădulescu (din partea Alianței Populare Creștin Democrate), Alexandru Raj Tunaru, fost deputat PRM (desemnat de Partidului Tineretului Democrat) și independentul Gheorghe Dinu.
În ceea ce privește partidele, față de precedentele alegeri, fostul PDSR se prezintă la parlamentarele din 2004 cu noua denumire de Partidul Social Democrat (PSD), adoptată după fuziunea din iunie 2001 cu Partidul Social-Democrat Român, și cu calitatea de membru al Internaționalei Socialiste, dobândită la Congresul din octombrie 2003 al organizației mondiale.
Transformări importante suferise și Partidul Democrat (admis în Internaționala Socialistă încă din 1996), a cărui unică realizare semnificativă la alegerile din 2000 fusese câștigarea Primăriei Capitalei de către Traian Băsescu. Legitimat de această victorie, fostul ministru al Transporturilor intră în opoziție cu Petre Roman, forțeză organizarea unei Conferințe Naționale în mai 2001 și devine președintele partidului, după ce majoritatea delegaților preferă moțiunea sa „România puternică – România social-democrată” soluției „Alternativa 2000”, propusă de Roman. Învins de cel care îl aclama în fața colegilor cu formula superlativă „Petre, ești cel mai bun!”, Petre Roman părăsește PD și înființează în februarie 2004 o nouă formațiune de centru-stânga, intitulată Forța Democrată. PNL – partenerul PD din Alianța Dreptate și Adevăr – intră în alegeri condus de Călin Popescu Tăriceanu, care preia atribuțiile lui Theodor Stolojan după retragerea acestuia, inclusiv sarcina șefiei guvernului în cazul victoriei Alianței.
Deși în scădere de popularitate comparativ cu rezultatele electorale din 2000, Partidul România Mare păstrează un nucleu semnificativ de alegători atrași de naționalismul și populismul promovate de Corneliu Vadim Tudor. Chiar în anul alegerilor, președintele PRM este distins de către Ion Iliescu cu ordinul Steaua României pentru merite culturale, ceea ce-l determină pe scriitorul Elie Wiesel, supraviețuitor al Holocaustului și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, să-i returneze președintelui României distincția similară acordată în 2002.
Context intern: creștere economică, privatizări dubioase, explozie a corupției, reforme pentru integrarea euro-atlantică
Între 2001 și 2004, continuă și se amplifică revirimentul economic început în anul 2000 de cabinetul Isărescu, după o perioada de scădere accentuată. Creșterea economică înregistrată în mandatul lui Adrian Năstase este constantă: 5,7% în 2001, 5,1% în 2002, 5,2% în 2003 și 8,4% în 2004. În același interval, rata inflației scade semnificativ, de la 40% la sub 10 procente. Șomajul coboară de la 8,8% în 2001 la 6,2% în 2004, în timp ce salariul mediu lunar crește de la echivalentul a 104 la 183 dolari americani. Au fost introduse impozitul pe venitul global și declararea tuturor câștigurilor la Fisc. Codul fiscal din 2002 stabilea impozitarea progresivă a veniturilor, în cinci tranșe cuprinse între 18 și 40%. Impozitul pe profit prevedea o cotă unică de 25%, microîntreprinderile beneficiau de un impozit de 1,5% pe venit, iar TVA era 19%. În 2004, ministrul de Finanțe Mihai Tănăsescu lucra la un Cod fiscal cu cotă unică de impozitare, dar varianta a fost respinsă de președintele Ion Iliescu pentru că ar accentua polarizarea societății, favorizându-i pe cei cu venituri foarte mari în detrimentul celor săraci.
Guvernul PDSR accelerează ritmul privatizărilor, deși unele au fost realizate în condiții discutabile sau s-au dovedit ulterior eșecuri (ALRO, Republica, RAFO Onești, Rodipet). Cea mai spectaculoasă privatizare a fost vânzarea SIDEX Galați, cea mai mare „gaură neagră” la bugetul de stat și un punct nevralgic în negocierile de aderare cu Uniunea Europeană la capitolul Concurență. La momentul vânzării pentru o sumă modică către investitorul indian Lakshmi Mittal, combinatul siderurgic avea pierderi de 1 milion de dolari pe zi și datorii istorice de 3 miliarde de dolari. Douăzeci de ani mai târziu, cu un alt proprietar și cu doar 5.000 de angajați față de cei 27.000 de la data privatizării, compania înregistra un profit net de peste 270 de milioane de euro. O privatizare intens contestată ulterior tranzacției, inclusiv în mediul politic, rămâne cea a Petrom, în special pentru că România le-a cedat austriecilor de la OMV nu doar activele celei mai mari companii din țară, ci și accesul la zăcămintele de petrol și gaze.
La sfârșitul lui 2003, guvernul Năstase semnează cel mai păgubos contract din istoria recentă, încredințând fără licitație companiei americane Bechtel construcția a 415 km din autostrada Transilvania (Brașov-Borș), cu termenul de finalizare decembrie 2012. Cei 52 de kilometri realizați până în 2010 au costat aproximativ 1,4 miliarde de euro, în condițiile în care costul prevăzut pentru întregul tronson era de 2,2 miliarde. Altfel spus, statul român a plătit pentru un kilometru de autostradă aproximativ 26 de milioane de euro - de cinci ori peste prețurile uzuale pentru construcții similare în zonele cu relief comparabil. Contractul cu Bechtel avea să fie reziliat de partea română abia în 2013. Dincolo de întârzierea realizării investiției, paguba a fost estimată la mai mult de jumătate de miliard de euro.
Începutul anilor 2000 e marcat de percepția publică a unei corupții generalizate, a unui stat capturat de „baroni locali” în administrație și „băieți deștepți” în economie. Deși presa relatează frecvent despre conexiunile dintre îmbogățiții peste noapte și personajele politice, lipsa de reacție din partea justiției face ca România să-și consolideze reputația de țară a corupției fără corupți. În 2002, pe fondul exigențelor aderării la Uniunea Europeană, dar și a presiunii sociale interne, premierul Adrian Năstase anunță înființarea Parchetului Național Anticorupție (PNA) și elaborarea unor legi anticorupție. La conducerea PNA este instalat Ioan Amarie, un procuror șters având el însuși probleme de integritate. Majoritatea cazurilor instrumentate sunt minore, fără nicio legătură cu marea corupție. Primul caz de notorietate este arestarea lui Fănel Păvălache, zis „Crapul” – consilierul ministrului Șerban Mihăilescu, poreclit „Miki Șpagă” –, prins în flagrant în timp ce primea mită de 20.000 de dolari pentru a bloca procedura de lichidare a Băncii Internaționale a Religiilor. Pe de altă parte, întrebat într-un interviu acordat ziarului „Evenimentul zilei” în 2006 de ce nu a „dat drumul marilor dosare” de corupție, fostul premier Adrian Năstase răspundea: „Pentru că n-am vrut. N-am vrut să decredibilizeze guvernul și echipele. Dacă eu opream mașina în drum să fac curățenie în mașină, n-ar mai fi ajuns la timp”.
Corupția și lentoarea reformelor este una dintre cauzele prelungirii negocierilor de aderare cu Uniunea Europeană și ratarea de către România a marelui val de extindere din 1 mai 2004, când au fost admise Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta și țările baltice. În decembrie același an, după încheierea negocierii capitolului „Justiție și Afaceri Interne”, Bucureștiul primește confirmarea că se va alătura UE abia la începutul lui 2007, împreună cu Bulgaria. Până atunci, milioane de români se consolează cu eliminarea obligativității vizelor în spațiul european, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002. Pentru mulți dintre ei, eliminarea vizelor a însemnat și posibilitatea de a-și căuta în Occident locuri de muncă mult mai bine plătite decât cele din țară.
Un eveniment major în mandatul de premier al lui Adrian Năstase este cel consemnat în 21 noiembrie 2002, la Summitul NATO de la Praga, când România primește invitația oficială de a se alătura Alianței, împreună cu Bulgaria, Estonia, Lituania, Slovacia și Slovenia. Două zile mai târziu, președintele Statelor Unite George W. Bush vizitează Bucureștiul, unde este ovaționat de peste o sută de mii de români veniți să sărbătorească succesul în Piața Revoluției. Oficializarea statutului de țară membră NATO are loc în 29 martie 2004 la Washington, odată cu depunerea de către premierul Năstase la Departamentul de Stat al SUA, statul depozitar al Tratatului Alianței Nord-Atlantice.
Pregătirea integrării euroatlantice a României a presupus, pe lângă adecvarea legislației la exigențele UE și NATO, și revizuirea indispensabilă a Constituției din 1991. La referendumul din 18-19 octombrie 2003 (desfășurat în mod excepțional pe durata a două zile pentru realizarea cvorumului) au votat 55,7% din totalul celor înscriși pe liste, suficient pentru validarea rezultatelor consultării directe. Dintre participanți, 89,7% au fost de acord cu modificările constituționale. Pe lângă precizări importante care clarifică raporturile între puterile statutului, noua formă a Constituției conține un capitol intitulat „Integrarea euroatlantică” (Titlul VI), care consfințește prioritatea tratatelor și reglementărilor UE în fața dispozițiilor contrare din legile interne. Prin votul de la referendum, cetățenii români și-au manifestat în fapt adeziunea pentru aderarea la NATO și integrarea europeană.
În vara lui 2003, România încheie tratate importante cu cele două mai mari state din vecinătatea estică, deși înțelegerile convenite lasă în suspensie subiecte sensibile. Mai întâi, în 17 iunie, la Cernăuți, președintele Ion Iliescu semnează cu omologul ucrainean Leonid Kucima Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea și asistența mutuală în probleme de frontieră. În schimb, negocierile bilaterale referitoare la Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive la Marea Neagră eșuează, așa că în septembrie 2004 partea română se adresează Curții Internaționale de Justiție de la Haga, care în februarie 2009 va acorda României 79% din suprafața în dispută.
În 4 iulie 2003, președintele Ion Iliescu și omologul rus, Vladimir Putin, semnează la Moscova Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă, după zece ani de negocieri în care Moscova a refuzat să condamne Pactul Ribbentrop-Molotov. Articolul 2 al documentului reafirmă „inadmisibilitatea folosirii forței sau amenințării cu forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat […], precum și necesitatea soluționării tuturor problemelor internaționale prin mijloace pașnice”. Odată cu semnarea tratatului, a fost emisă și o Declarație referitoare la aspectele sensibile ale relațiilor bilaterale – condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov și crearea mecanismului pentru soluționarea problemei Tezaurului României aflat la Moscova.
Ultimul mandat al lui Ion Iliescu la conducerea României consemnează și o schimbare majoră în relația președintelui cu regele Mihai. După ce, în 11 martie 2001, fostul suveran declină invitația lui Iliescu de a participa la redeschiderea Galeriei de artă românească modernă, în 7 iunie Mihai I își invită fostul adversar să cineze la Palatul Elisabeta. În noiembrie, cei doi vor petrece împreună de Sfinții Mihail și Gavril la Palatul Cotroceni, ascultând muzică clasică și dezbătând despre evenimentele din 23 August 1944.
Slogane, teme de campanie și narațiuni false: „cornul și laptele” vs. „să trăiți bine”, corupția, homosexualitatea, orientarea sexuală a lui Adrian Năstase
În campania electorală, PSD se străduiește să evidențieze experiența acumulată în administrație, precum și realizările interne și externe obținute într-un mandat liniștit, fără convulsii sociale. După patru ani de guvernare, principalele atu-uri invocate sunt programul „cornul și laptele” în școli, construcția a 2.000 de săli de sport în toată țara, invitația de aderare la NATO și încheierea negocierilor de aderare la UE.
„Faptele sunt politica mea”, spune sloganul lui Adrian Năstase, candidatul prezidențial al PSD+PUR. Mesajele sale de campanie nu pot ignora însă tema anticorupției, subiect tot mai proeminent în așteptările alegătorilor: „Pentru că vrem ca toți cetățenii României să trăiască mai bine. Pentru că avem experiența unei administrații echilibrate și profesionale. Pentru să singurul nostru crez este: oamenii înainte de toate! Pentru că știm să acționăm, venim în fața alegătorilor cu un program clar și concret pentru o viață mai bună! Avem voință să lucrăm împreună! Toleranță zero față de corupție, control public pentru alocarea resurselor, eliminarea conflictelor de interese din administrația publică, justiție și siguranța cetățeanului, consolidarea independenței magistraților.” Alte promisiuni sunt „recalcularea pensiilor și continuarea creșterii lor cu cel puțin 50%, majorarea subvenției pe hectar, acordarea a 100.000 de burse de continuare a cursurilor liceale pentru tineri, reducerea impozitului pe profit de la 25% la 16%, mai mulți bani pentru oameni prin eliminarea risipei, birocrației și a corupției”.
După patru ani de opoziție mai curând apatică, partidele reunite în alianța denumită ingenios D.A. – acronim cu puternică rezonanță al imperativelor „Dreptate” și „Adevăr” – își concentrează strategia electorală pe promisiunea sancționării unei guvernări corupte, marcată de clientelism politic, privatizări păguboase și subordonare a unei importante părți a presei. Înlocuirea de ultim moment a lui Theodor Stolojan cu Traian Băsescu dinamizează campania Alianței, dându-i o agresivitate pe care placidul Stolojan n-ar fi putut să i-o imprime, așa cum a recunoscut el însuși ulterior.
Simplu și penetrant, sloganul „Să trăiți bine!” al lui Traian Băsescu sintetizează aspirația generală, iar mobilizatorul „Nu pot ei fura cât puteți voi vota! Să fie dreptate, Băsescu președinte!” indică soluția eradicării hoției. Imaginea de cavaler al dreptății în luptă cu Răul a Primarului General al Capitalei transpare și din mesajele sale electorale. „Am rezistat datorită vouă în lupa cu un sistem corupt și mafiot care ne afectează pe toți. Voi reuși tot datorită vouă să înving! E important să fim alături pentru ca fiecare din noi să câștige. Cu mine președinte! După ani de hoție, a venit timpul dreptății. După ani de minciună, a venit vremea adevărului. După ani de sărăcie, a venit vremea să muncim cu folos. Nu voi fi președintele hoților, baronilor și mincinoșilor. Voi fi președintele tău!”, spune unul din materialele de campanie ale principalului adversar al lui Adrian Năstase.
Președintele PRM Corneliu Vadim Tudor speră să repete în 2004 performanța din 2000, când a ajuns în finala prezidențială. Se prezintă în alegeri în rol de salvator al României. Sloganul său electoral este „Schimbare. Adevărata schimbare!”, iar afișele sale promit „Hrană, Căldură, Medicamente, Justiție”, toate în „România Mare într-o Europă Unită”. Într-o scrisoare-manifest adresată alegătorilor, Vadim Tudor vorbește despre o țară aflată în fața unei catastrofe iminente: „Un popor genial a ajuns la pământ. S-a pierdut busola. Abia își mai duce existența, de pe o zi pe alta. Au fost de ajuns 15 ani bezmetici, de jaf și anarhie, să ne dea înapoi cu cel puțin 150 de ani. În acești 15 ani de adâncă rușine națională, România a pierdut cca 300 de miliarde de dolari – datorită mafiei, a jefuirii patrimoniului național, a ruinării industriei, agriculturii, turismului, comerțului. Mai vreți 5 ani de coșmar? Atunci votați-i tot pe cei care au fost. Dacă doriți să ia sfârșit acest ciclu satanist, veniți alături de mine. Fraților, ajutați-mă ca să vă pot ajuta! E un moment crucial în istoria modernă a României”
Alegerile din 2004 sunt tulburate de o „dezvăluire bombă” care face din homosexualitate subiect de campanie. Aurel George Marinescu, personalitate controversată a exilului românesc din Statele Unite, publică în septembrie în gazeta diasporei românești „New York Magazine” un articol intitulat „Năstase Scatiul”, în care îl descrie pe premierul în funcție ca fiind un „țigan parvenit” și „homosexual, ca și tatăl lui”. Așa cum s-a dovedit ulterior, autorul – prezentat ca fost deținut politic, scriitor și unchi al lui Adrian Năstase – semnase în 1972 un angajament de informator al Securității. Articolul incriminator este exploatat de susținători ai Alianței D.A., fiind multiplicat și răspândit în țară, inclusiv pe Internet, în scopul discreditării primului-ministru.
Strecurată subversiv în campanie, tema homosexualității capătă vizibilitate în noiembrie, când într-un interviu la canalul MTV, Traian Băsescu dă de înțeles că susține căsătoriile între homosexuali. Ulterior, cu impetuozitatea cunoscută, Băsescu șochează la B1 TV, spunând – fără dovezi – că în România procentul homosexualilor este de circa 20%, că sunt mulți politicieni în această categorie și că este preferabil ca un copil să fie adoptat de un astfel de cuplu decât „să trăiască prin canale”. Agenții electorali ai partidului la putere reacționează, speculând aprecierea imprudentă a candidatului Alianței. Mediafax transmitea că la Iași, poliția a reținut două tinere din echipa de campanie a PSD care răspândeau fluturași despre poziția lui Băsescu privind căsătoriile dintre homosexuali. Între timp, aflat în vizită electorală la Constanța, Adrian Năstase se pronunța categoric împotriva legiferării căsătoriilor între homosexuali, ca și a posibilității adopțiilor de către cuplurile homosexuale. În decembrie, în singura dezbatere televizată dinaintea finalei prezidențiale, Traian Băsescu recunoștea că aprecierea sa privind proporția homosexualilor în populația României „a fost o eroare”.
În aceeași emisiune difuzată de TVR, Traian Băsescu recurge la o stratagemă abilă pentru a-și compromite oponentul. Într-un moment caracteristic de aparentă franchețe, candidatul D.A. evidențiază un element similar în trecutul celor doi rivali: „Domnule Năstase, noi avem o problemă, pe cuvântul meu, să discutăm sincer, suntem amândoi foști comuniști. Poporul român merita alți candidați.” Odată „mărturisit” păcatul comun, Băsescu trece dezinvolt la tutuirea adversarului: „Adriane, ce blestem o fi pe poporul ăsta de a ajuns până la urmă să aleagă între doi foști comuniști?” Sinceritatea invocată de liderul democrat a fost de fapt o capcană întinsă lui Adrian Năstase. De la sublinierea tarei biografice care-I unește, Traian Băsescu atacă, acuzându-l pe Năstase că a fost mult mai activ decât el în plan politic în perioada comunistă. Mai mult, Băsescu susține că, deși a fost membru de partid, el și-a servit țara, spre deosebire de Năstase, care prin poziția deținută la Institutul de Studii Juridice ar fi fost „un avocat al lui Ceaușescu”.
Context extern: războaiele din Afghanistan și Irak
Începutul anilor 2000 a fost puternic marcat de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 ale organizației Al-Qaeda asupra Statelor Unite, soldate cu moartea a aproape 3.000 de persoane. A fost punctul de pornire al unui război global împotriva terorismului.
Refuzul guvernului talibanilor de a-l extrăda pe Osama bin Laden este urmat, în 7 octombrie, de declanșarea operațiunii Enduring Freedom de către SUA și Marea Britanie. Celor două state li se alătură curând zeci de țări, reunite într-o amplă forță multinațională. Din 2002 până în 2021, peste 32.000 de militari români au participat la misiunile din Afganistan, 27 fiind uciși.
În 20 martie 2003, Statele Unite, Marea Britanie, Australia și Polonia încep invadarea Irakului, motivul invocat fiind prezumptivele arme de distrugere în masă ale regimului lui Saddam Hussein și legăturile acestuia cu Al Qaida. Marile puteri europene Franța și Germania refuză să susțină acțiunea Washingtonului în lipsa unui mandat din partea Organizației Națiunilor Unite. România, împreună cu alte state est-europene invitate să adere la NATO, se alătură coaliției americane. În următorii șase ani, la misiunile din Irak au participat peste 8.400 de militari români, doi dintre ei pierzându-și viața. Menținerea trupelor în străinătate a costat peste 400 de milioane de euro. Existența unor arme de distrugere în masă irakiene, ca și a legăturilor dictatorului de la Bagdad cu teroriștii Al Qaida au fost infirmate. În schimb, România și-a consolidat relația privilegiată cu Statele Unite.
În ciuda dezmințirilor repetate ale guvernului de la București, Curtea Europeană a Drepturilor Omului avea să constate în mai 2018 că România a găzduit o închisoare secretă a CIA în perioada septembrie 2003 – noiembrie 2005, folosită de agenția americană pentru interogarea și torturarea ilegală a unor suspecți de terorism aflați în custodia Statelor Unite.
Rezultate electorale și consecințe: victorie PSD și Adrian Năstase în primul tur și căderea PNȚ în irelevanță. Traian Băsescu câștigă primul tur și impune guvernarea Alianței D.A.
Desfășurate simultan în 28 noiembrie 2004, alegerilor legislative și primul tur al prezidențialelor păreau să prevestească încă patru ani de dominație a PSD. Deși într-o ușoară scădere față de scrutinul din 2000, stânga obține aproximativ 37% din voturile parlamentare, traduse în 55 de mandate de senator și 124 de deputat. Este secondată de Alianța „Dreptate și Adevăr”, cu cca 31%. Partidul România Mare depășește cu ușurință pragul electoral, adunând în jur de 13 procente în fiecare din cele două Camere. Rezultatul partidului lui Corneliu Vadim Tudor contura posibilitatea unui nou parteneriat într-o guvernare PSD. Cu un previzibil 6%, UDMR este ultimul partid admis în Parlament. Cu rezultate mult sub baremul minim, Partidul Noua Generație Creștin-Democrat și Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat ratează intrarea în Legislativ.
Victoriei parlamentare a stângii i se adaugă victoria lui Adrian Năstase în primul tur al alegerilor prezidențiale. Candidatul Uniunii Naționale PSD+PUR obține aproape 41% din voturi, cu peste 700.000 mai multe decât prezidențiabilul Alianței PNL-PD Traian Băsescu. Pe locul trei se situează Corneliu Vadim Tudor cu 12,5%, de trei ori mai puțin decât în primul tur al prezidențialelor din urmă cu patru ani.
Rezultatele consemnate la urne în 28 noiembrie indicau că România se îndrepta spre o premieră postdecembristă: rămânerea la guvernare a unui partid după alegeri și două mandate prezidențiale consecutive pentru reprezentanți diferiți ai aceluiași partid. Dubla victorie a Uniunii PSD+PUR este contestată de reprezentanții dreptei, care reclamă fraudarea alegerilor cu ajutorul Biroului Electoral Central, care ar fi transferat electronic către PSD o parte a voturilor nule. Deși acuzațiile nu au putut fi confirmate, tema fraudei a fost speculată electoral de Traian Băsescu, care avea să răstoarne toate calculele. În 12 decembrie, Băsescu obține peste 51% din voturi, câștigând aproape 1,6 milioane de voturi în plus față de primul tur. Adrian Năstase și-a adăugat în cont doar 600.000 de noi voturi, în condițiile care la urne s-au prezentat cu jumătate de milion mai puțini alegători.
Victoria lui Traian Băsescu se dovedește decisivă pentru configurația noului guvern, determinând practic o răsturnare politică postelectorală. Președintele ales nu ezită să să se implice direct în negocierile dintre partide pentru coaliția guvernamentală și recurge la ceea el însuși a numit „soluția imorală”: determină Partidul Umanist Român al lui Dan Voiculescu, partenerul PSD, să participe la constituirea unei majorități parlamentare alături de partidele Alianței „D.A.” și UDMR. În 21 decembrie 2004, Băsescu îl nominalizează pe liderul liberalilor Călin Popescu-Tăriceanu în funcția de premier al coaliției guvernamentale alcătuită din PNL, PD, UDMR și PUR, cu susținerea parlamentară a grupului minorităților naționale.
În 28 decembrie, cabinetul Tăriceanu obține învestitura Parlamentului cu 265 de voturi pentru și 200 împotrivă, consfințind o altă premieră postcomunistă: partidul aflat la guvernare câștigă alegerile parlamentare, dar pierde puterea din cauza înfrângerii suferite în scrutinul prezidențial.
