O relație bună cu Rusia ar ajuta SUA să izoleze China. Decizia lui Putin de a continua războiul din Ucraina ar putea însă convinge Washingtonul că europenii rămân cei mai importanți parteneri.
O normalizare a relațiilor SUA – Rusia ar putea izola China, dar înțelegerile cu rușii sunt riscante
Dincolo de incertitudinile și mai ales de acutul sentiment de improvizație continuă, în care administrația Trump a aruncat lumea, încep să se desprindă totuși câteva certitudini. Prima și poate cea mai importantă dintre ele este aceea că America pare să fi conștientizat riscurile efortului de salvare a regimului Putin. Avertismentele transmise Kremlinului de Casa Albă, inițial prin intermediari, deși au lăsat impresia unei scenete, arată că iluziile administrației Trump încep să se destrame, deși nu iremediabil.
În pofida acestui fapt, fascinația lui Trump pentru Putin este cât se poate de autentică și cu siguranță mai durabilă decât cea față de „omul-rachetă”, transformat ulterior în „prieten”, iar apoi repede uitat. Asemenea celor care în anii ’30 erau cuceriți de progresele Italiei mussoliniene, de efectele rapide ale productivismului fascist, o bună parte a administrației americane este acum atrasă de o Rusie condusă prin mecanisme informale, lipsite de orice constrângeri legale sau morale.
Rusia lui Putin este într-adevăr o corporație polițienească, care privită din afară este rațional și funcțional organizată, dar care în realitate nu livrează serios decât în termeni de imagine și de propagandă. Deși afișează permanent aspirații planetare, atunci când se discută în termeni concreți, liderii ruși înaintează pretenții specifice unei puteri regionale. Planificată să fie un preludiu impresionant pentru adevăratele mișcări menite să-i restaureze statutul de super-putere, aventura ucraineană a Rusiei s-a transformat într-o capcană care a avut darul să-i readucă pe liderii ruși cu picioarele pe pământ. Drept rezultat, cu cât s-a micșorat orizontul geopolitic al regimului Putin, cu atât mai preocupat a devenit acesta de vecinătatea imediată. Tocmai de aceea, în viziunea administrației Trump, Rusia se califică perfect pentru rolul de aliat minor al Americii, în viitorul efort de limitare a influenței chineze. Obsesia tradițională a Rusiei de a avea la granițele sale europene un brâu de state vasale, pare a fi un preț destul de mic pentru un câștig atât de mare. Rusia păstrează încă multe dintre caracteristicile unei super-puteri, începând cu spațiul ocupat, continuând cu bogățiile sale și sfârșind cu arsenalul său nuclear, iar pretențiile sale par de-a dreptul limitate.
Văzând astfel lucrurile, asemenea personajului Captain America din producțiile Marvel, președintele Trump a fost tentat să-i sară în ajutor lui Putin, dându-i posibilitate să iasă onorabil dintr-un război pe care pe fond l-a pierdut. La fel de bine ca Putin, Trump știe că principalul pericol la adresa regimului din Rusia vine din deteriorarea situației economice și scăderea alarmantă a veniturilor externe. Împuținarea resurselor, pe care le împart cele câteva clanuri familiale care controlează economia rusească, amenință serios stabilitatea politică. Războaiele dintre facțiunile agregate în jurul unor familii precum Patrușev, Timcenko sau Rotenberg, pentru preluarea diverselor active, au tendința să se transforme rapid în fracturi politice, iar asta nici măcar Putin și aparatul său represiv nu pot controla la nesfârșit.
În plan ideologic și social, stabilitatea regimului este deocamdată necontestată. În Rusia de astăzi nu se face auzită nici măcar o idee, fără a mai discuta despre o ideologie, care să fisureze zidul de obsesii și ură construit de propaganda oficială. Pe lângă asta, „revoluția” lui Trump a reușit să scadă rapid interesul față de acțiunile opoziției ruse din exil. Iulia Navalnaia, Vladimir Kara-Murza sau Ilia Iașin au dispărut de pe agenda occidentală, iar represiunea din Rusia pare să nu mai preocupe astăzi multă lume.
Atragerea Rusiei de partea SUA în efortul de stopare a planurilor chinezești de asimilare a Arcticii și mai ales de realizare a unei infrastructuri complete de transport, care să lege Orientul de Occident, dar care să nu treacă pe teritoriul unei mari puteri, este o misiune imposibilă. Deși este evident atras de perspectiva de a fi aliatul minor al lui Trump, Putin nu poate livra la nivelul așteptărilor. Rusia nu se poate extrage din energica îmbrățișarea a Chinei, care a început cu mult înainte de războiul cu Ucraina. Astăzi Rusia derulează aproximativ 40 de procente din comerțul său internațional cu China, în timp de cu SUA are afaceri de aproximativ 3 mld de dolari anual.
Putin, hotărât să continue războiul. Va continua Donald Trump apropierea de Moscova, sau va opta pentru refacerea relațiilor cu aliații europeni ai SUA?
A doua certitudine este că Putin a luat decizia continuării războiului, în speranța realizării programului maximal ucrainean. O astfel de hotărâre, deși aduce complicații suplimentare, comportă mai puține riscuri la adresa stabilității regimului, decât încercarea de încheia o pace mediată de americani, care să-i nemulțumească atât pe seniorii de la Beijing, cât și pe radicalii din Rusia.
Eventualele sancțiuni americane, pot face încă foarte mult rău economiei rusești, dar nu întra-atât încât să-i împiedice eforturile de război pe termen scurt. Pe termen mediu, o eventuală prăbușire economică și politică rusească nu este deloc în interesul Americii. Odată petrecută, SUA vor fi nevoite să administreze atât riscurile nucleare, cât și efectele unui posibile predări către China a resurselor rusești.
De aceea, cererile înaintate de Rusia pentru a accepta încetarea focului în Marea Neagră, se referă la comerțul cu petrol, deși ele sunt prost mascate de discursul despre „securitatea alimentară” a lumii. Comerțul cu petrol al Rusiei suferă acum din cauza reducerilor mari pe care este nevoit să le practice, pe fondul unui preț general deja scăzut, precum și din cauza costurilor mari asociate, adică cele de transport, asigurări, descărcare șamd. Putin are nevoie de intermedierea lui Trump pentru obținerea relaxării unor sancțiuni europene, însă momentul ales este extrem de nepotrivit, căci Bruxelles-ul și Washingtonul au schimbat deja o rundă de amabilități tarifare. Proaspătul anunț al miniștrilor de externe din Germania, Franța, Italia, Spania, Polonia și Marea Britanie, cărora li s-au alăturat de dragul decenței și funcționari ai Comisiei Europene, arată că principalele țări europene nu sunt dispuse să-i acorde lui Putin beneficiul bunelor intenții și nici nu sunt de acord cu o pace care pune Ucraina în situație de capitulare. Respingerea așteptată a proiectului de acord americano-ucrainean, în care președintele Trump a reușit să se întreacă pe sine, vine să complice suplimentar situația, cel puțin în termeni de imagine.
A treia certitudine este legată de faptul că președintele american este în fața unor decizii importante de politică externă, pe care nu le poate amâna mult timp. El poate escalada tensiunile cu aliații europeni, afirmând că liderul Ucrainei și Europa se opun încheierii unui acord de încetare a focului, optând astfel pentru o alianță mai mult decât riscantă cu Putin. Oricâte proiecte de afaceri le-ar propune Kirill Dmitriev emisarilor lui Trump, Putin nu-și poate îndeplini partea lui dintr-o astfel de înțelegere, dar măcar anexarea Groenlandei s-ar înscrie într-o logică generală a evenimentelor. Într-un astfel de context, stoparea ajutorului militar și logistic către Kiev și accelerarea procesului de ridicare a sancțiunilor la adresa Rusiei vor fi probabil primele măsuri concrete ce ar putea fi anunțate.
În cazul în care președintele Trump va lua decizia de a se baza în continuare pe vechii aliați, el va ridica din nou drapelul unei păci echitabile și stabile în Ucraina și Europa, cerând aliaților europeni să-și sporească serios eforturile de apărare. Într-o primă fază, o astfel de decizie va aduce cu sine o masivă creștere a ajutorului militar pentru Ucraina, dar și o riscantă creștere în intensitate a războiului, fără însă ca SUA să primească în schimb foarte multe lucruri. O atare situație presupune alte costuri de imagine ale administrației în fața propriului electorat, dar cu siguranță ar face mult mai elastice pozițiile europene într-o serie de chestiuni economice și politice, ușurând astfel sarcina de reformare a NATO. Judecând după cum s-a conturat până acum politica externă a președintelui american, în pofida senzației de trădare pe care ar produce-o în Europa, prima opțiune pare mult consonantă cu obiectivele anunțate și cu siguranță aducătoare de beneficii, dar doar pe termen scurt.
A treia opțiune, ceva mai prudentă, dar care nu ar face decât să amâne inevitabilul, ar fi ca Washingtonul să-și exprime pentru moment insatisfacția față de ambele părți angajate în război, înaintând fiecăreia, dar și Europei, o serie de noi cereri, de data asta ceva mai raționale. Dată fiind angajarea SUA în atât de multe fronturi, pe atât de multe planuri, efectul de contagiune al oricăreia dintre potențialele decizii este greu de calculat cu exactitate. Cert este că cea de a treia ar mai da ceva timp Washingtonului să-și cântărească atent deciziile, dar nu foarte mult.
Președintele Trump nu a avut un plan când și-a pornit ofensivele, ci doar un șir de intuiții și o încredere absolută în calitățile sale de negociator. Este prea devreme pentru a ne pronunța cu privire la eșecul sau succesul vreuneia dintre inițiativele sale majore, însă este clar că atmosfera de cult, cu care mișcarea MAGA înconjoară administrația americană, tinde să afecteze serios capacitatea acesteia de a percepe obiectiv lumea. Vremea succeselor facile, precum modificarea hărților și deportarea ilegalilor în închisorile lui „celui mai cool dictator din lume” a trecut. Este timpul deciziilor și al riscurilor majore, care vor modela sistemul internațional pentru deceniile următoare.
