La 40 de ani de la explozia de la accidentul de la Cernobîl, reactorul nuclear rămâne un pericol, în condițiile în care, din 2022, rușii au transformat zona centralei într-un teatru de război. Zona de excludere din jurul centralei a fost ocupată în primele săptămâni de război iar, ulterior, au existat cel puțin 92 de cazuri în care drone rusești au zburat aproape de centrală. În februarie 2025 o dronă a avariat sarcofagul construit pentru a împiedica scurgerea de radiații, după cum a constatat, la fața locului, Veridica.
Kremlinului nu-i pasă de radiații: militarii ruși, trimiși la jaf în mijlocul zonei iradiate
La puțin peste 130 de kilometri nord de capitala Ucrainei, începe o zonă de excluziune de 2700 de kilometri pătrați, strict controlată, care cuprinde (imperfect) majoritatea focarelor radioactive care încă mai contaminează solul, plantele și animalele.
Radiația din zona Cernobîl nu li s-a părut însă o problemă rușilor atunci când au invadat Ucraina la scară largă, în februarie 2022. Belarusul, a cărui graniță se află în apropiere de Cernobîl, a reprezentat unul din punctele de lansare a invaziei, iar o parte din militarii ruși au ajuns în zona de excluziune și au capturat centrala, pe care au devalizat-o, pagubele provocate de ei fiind estimate la peste 50 de milioane de dolari. Soldații ruși au furat tot ce au putut, inclusiv dozimetre și hard diskuri, și pentru a face mai mult loc „prăzii de război” au renunțat chiar și la roțile de rezervă ale transportoarelor blindate, după cum a declarat directorul de informații de la Cernobîl, Vitali Medved.
În vizita noastră la Cernobîl, urmele vandalismului sunt evidente. Un autobuz sovietic vechi, folosit anterior ca magazin de suveniruri pentru turiștii care puteau anterior să viziteze orașul abandonat, e ciuruit de gloanțele trase de unii dintre cei aproximativ 1000 de soldați ruși care au controlat zona de excludere timp de aproape cinci săptămâni.
„Au făcut-o din distracție”, îmi spune ghida.
Soldații ruși au săpat tranșee și au campat aproape de Pădurea Roșie, unul dintre cele mai radioactive locuri din „Zonă”. Conform informațiilor ulterioare, unii soldați au dezvoltat ulterior probleme medicale legate de expunerea la doze de radiație peste limitele admise. Însă acțiunile lor iresponsabile au creat focare noi de radioactivitate.
1,50 mSv/h măsura dozimetrul meu în Piața Lenin a orașului-fantomă Prîpeat, în condițiile în care radiația gamma în zonele locuite nu ar trebui să depășească 0,30 mSv/h. Unele zone au un nivel de contaminare mult mai mare decât cel înregistrat în Piața Lenin. Spre exemplu, lângă fostul restaurant al Prîpeatului am găsit un focar lângă care am măsurat 46 mSv/h, de 153 de ori peste limita normală. Radiația de la Cernobîl nu urmează nici un tipar. Particulele au fost dispersate de vânt și ploi, așa că la doar câteva zeci de metri de o zonă cu sol curat se poate afla una infestată cu material radioactiv.
Prin pădurea care a ocupat fostul oraș sovietic, ajungem lângă celebra roată abandonată în ceea ce trebuia să fie parcul de distracții din Prîpeat. Deschiderea oficială a parcului urma să fie pe 1 mai 1986, astfel că el nu a funcționat niciodată. În primele zile după accidentul nuclear, ne povestește ghida, elicopterele aterizau aici pentru a încărca sacii de nisip pe care îi transportau la locul incendiului. Aici, spune Verbitski, copacii au crescut mai repede și au îmbătrânit prematur din cauza radiațiilor. „Nu o spunem noi, o spun pădurarii. Au trecut 40 de ani de la avarie, dar ei au crescut abia mai târziu; în primii 10 ani după avarie nu erau aici. Deci, în realitate au 30 de ani, dar arată de 50”.
Din curiozitate, am măsurat nivelul de radioactivitate al unei tufe de măceșe sălbatice, iar doza de radiații beta, măsurată în particule pe centimetru pătrat pe minut a sărit rapid de 200. Materiale radioactive precum stronțiul și cesiul sunt asimilate în plante precum calciul si potasiul iar asta reprezintă unul dintre cele mai periculoase mecanisme prin care radiațiile intră în lanțul trofic. Din acest motiv, protocoale stricte sunt necesare pentru a controla răspândirea izotopilor.
Metehne sovietice: mușamalizarea accidentului, mai importantă decât salvarea propriilor cetățeni
„Nu era nevoie să ni se spună nimic. Profesioniștii au înțeles totul de la bun început. Nu aveam cum să evaluăm amploarea catastrofei, nu existau mijloace pentru a evalua proporțiile avariei”, ne spune Volodimir Verbitski, fost inginer în laboratorul de metale al centralei din Prîpeat. Volodimir avea 25 de ani în 1986 și locuia în Prîpeat. Amintindu-și haosul din primele zile, Volodimir descrie cum primii pompieri care s-au dus să stingă incendiul de la centrala nucleară aveau deja simptome acute de iradiere. Ambulanțele făceau curse de dute-vino cu pacienții de la centrală, până la Prîpeat prin Pădurea Roșie.
Deși autoritățile știau că zona nu va mai fi locuibilă, oamenilor li s-a comunicat că vor pleca pentru câteva zile, după care se vor putea întoarce în Prîpeat. Era etapa în care autoritățile sovietice încă încercau să ascundă amploarea și gravitatea catastrofei. Mass media din URSS insista că accidentul nuclear nu reprezenta o amenințare pentru sănătatea publică. Kremlinul a mers atât de departe, încât a organizat parada de 1 mai ca și cum totul ar fi fost normal, chiar dacă în perioada 26 aprilie - 6 mai au avut loc cele mai mari eliberări de material radioactiv.
Ucrainenii văd modul în care s-a reacționat drept încă o crimă a regimului sovietic. Comentatori de la Kiev spun că încercările inițiale de mușamalizare arată că Ucraina avea un statut de colonie în cadrul URSS, iar viețile ucrainenilor au fost considerate dispensabile – era mai important să se proiecteze o aparență de normalitate decât să fie salvați oamenii.
În paralel cu încercările de mușamalizare a fost declanșată însă și o uriașă operațiune de curățare a deșeurilor și izolare a reactorului care explodase. La operațiune aveau să participe circa șase sute de mii de persoane din întreaga Uniune Sovietică, inclusiv 1500 de la Prîpeat – personal de urgență, angajați ai centralei – care au ales să nu plece după explozie. Volodimir Verbitski își amintește că operațiunea a fost una colosală. „Au fost implicate 40.000 de mijloace de transport. 40.000! Acum așa ceva ar fi imposibil. Totuși, m-a impresionat faptul că personalul stației pur și simplu a rămas. Fără constrângeri, nimeni nu i-a obligat. Cine a vrut să plece, a plecat, restul au rămas voluntar acolo”.
Rusia ignoră lecțiile istoriei, iar Cernobîlul continuă să rămână un pericol pentru regiune
Masiva operațiune din 1986 a rezolvat doar pe moment criza. Procesul de dezafectare a centralei nucleare e unul lung, cu un termen finalizare estimat spre orizontul anului 2064, potrivit declarațiilor lui Serhii Kodratenko, inginer sef al centralei de la Cernobîl, pentru Veridica.
Reactoarele 1, 2 și 3 (care au continuat să funcționeze până la începutul anilor 2000) urmează un proces standard al dezmembrării. Extragerea combustibilului nuclear e un proces lent care are legătură cu timpul natural de înjumătățire a substanțelor radioactive, a căror radiație scade în timp.
Însă problema reactorului 4, cel care a explodat în 1986, este mult mai complexă. Vechiul sarcofag, construit în grabă în 1986 și devenit instabil ulterior, nu poate fi demontat până când noul sarcofag, lovit de o dronă rusească în februarie 2025, nu va fi reparat.
Împrăștierea materialului radioactiv din focare poate contamina zone populate din afara regiunii restricționate. Din acest motiv, orice incendiu are un potențial devastator aici, iar cea mai mare amenințare rămâne un posibil atac aerian cu drone aflate în derivă.
„Un atac cu rachetă, în funcție de locul impactului, în funcție de vânt și de alți factori, ar avea un potențial devastator. Lucrăm sub o presiune constantă pentru că există mereu riscul ca rușii să atace. Avem o misiune permanentă aici, totuși, nu putem pleca pentru că avem o responsabilitate legală – o facilitate nucleară nu poate fi abandonată”, spune Kodratenko.
După invazia din 2022, atât centrala nucleară din Cernobîl, aflată în proces de dezafectare cât și centrala din Khmelnytskyi s-au aflat pe traiectoria dronelor și rachetelor rusești, potrivit declarațiilor procurorului general ucrainean pentru Reuters. „Treizeci și cinci de Kinzhal-uri au fost detectate la diferite distanțe, la aproximativ 20 km de instalația de la Cernobîl sau de centrala din Hmelnițki”, a declarat Ruslan Kravchenko.
Rusia a negat că dronele sale ar fi lovit sarcofagul din Prîpeat, descriind incidentul drept o provocare orchestrată de Kiev pentru a atrage simpatiile Occidentului. Totuși, într-o declarație comună din 23 aprilie 2026 de către Raportorii Speciali ai ONU, se atrage atenția că lecțiile învățate în 1986 sunt subminate direct de actele militare curente ale Rusiei, pe care le descriu drept evenimente fără precedent în istoria războaielor.
