Când Viktor Orbán a pierdut în cele din urmă puterea, acest lucru nu s-a întâmplat în urma unei revolte de stradă sau a unui colaps financiar, ci datorită celui mai burghez dintre instrumente: alegerile. Partidul de opoziție din Ungaria, Tisza, nu s-a limitat doar la a câștiga. A câștigat atât de categoric – suficient pentru a obține o majoritate constituțională – încât pretenția lui Orbán că întruchipează „voința națiunii” s-a evaporat peste noapte. Péter Magyar, liderul Tisza, a promis „redemocratizarea” și o revenire la cooperarea constructivă cu Uniunea Europeană. El a oferit, de asemenea, un spectacol politic care a servit și ca avertisment pentru protejații străini ai predecesorului său: Zbigniew Ziobro și Marcin Romanowski, politicieni polonezi din fosta tabără guvernamentală, nu ar trebui să se obosească să cumpere mobilă de la IKEA; „nu veți mai fi aici mult timp”.
În spatele acestei remarci ironice se ascunde o poveste serioasă despre modul în care guvernele iliberale încearcă să se asigure că nu pot fi înlăturate de la putere – și despre cum, chiar și atunci când sunt înlăturate, mașinăria poate continua să funcționeze. În Ungaria și Polonia, aliații partidului Fidesz al lui Orbán și partidului Lege și Justiție (PiS) din Polonia au petrecut ultimul deceniu învățând aceeași lecție: instanțele, autoritățile de reglementare, universitățile și „societatea civilă” pot fi transformate în fortificații politice. Alegerile pot schimba guvernele; ele nu trebuie neapărat să schimbe puterea.
Ceea ce frapează acum – după revolta politică din Ungaria – este modul în care un grup de juriști polonezi și beneficiari ai epocii PiS au încercat în mod deliberat să internaționalizeze acel proiect. Au făcut acest lucru printr-o rețea de profesori, judecători, grupuri de reflecție și „ONG-uri”, rețea care este parțial salon academic, parțial scut politic și afacere de export. Ambiția era de a crea un sistem rezistent la înfrângerile electorale din ambele țări și capabil să încetinească, să boicoteze sau să obstrucționeze acțiunea UE prin mijloace legale: prin redefinirea a ceea ce se presupune că înseamnă „statul de drept” și a cui îi revine dreptul de a-l interpreta.
O rețea construită pe premisa că eșecurile sunt temporare
Centrul de greutate îl constituie un ecosistem cu sediul la Budapesta, care se prezintă drept o inițiativă de cooperare academică. În 2021 a fost înființată o Rețea a profesorilor din Europa Centrală, care ulterior s-a alăturat Academiei Europei Centrale din Budapesta. Rețeaua de profesori ar fi formată, potrivit reprezentanților săi, din 185 de cadre didactice universitare de la 53 de universități din 15 țări. Polonia este reprezentată într-un mod neobișnuit de bine, incluzând cadre didactice de la 15 universități poloneze. În 2024, a fost creată o Rețea de profesori polono-ungari ca parte a acestui efort mai amplu la nivel central-european.
Brandingul rețelei nu are nimic neobișnuit; același lucru nu se poate spune și despre scopul pentru care a fost înființată. Conform relatărilor publicate de OKO.press, rețeaua își propune să consolideze un mediu juridic transnațional ale cărui idei se situează în afara curentului juridic dominant european și să modeleze doctrina și interpretarea juridică în domenii utile din punct de vedere politic pentru dreapta: dreptul constituțional (în special relația dintre dreptul UE și constituțiile naționale) și dreptul internațional (în special migrația, politica familială, „libertatea de conștiință” și religia). Scopul nu este doar publicarea de articole. Este acela de a oferi un sprijin intelectual și de specialitate pentru proiecte iliberale – legi, strategii de soluționare a unui litigiu, modele de reglementare – și de a construi alianțe transfrontaliere care să reziste mai mult decât o singură campanie electorală.
Acest pariu pe termen lung este important deoarece, în Polonia, PiS a pierdut puterea în 2023, dar a lăsat în urmă o rețea încurcată de posturi și instituții contestate. În Ungaria, Fidesz a guvernat timp de 16 ani și a creat o arhitectură de stat pe care mulți critici o descriu ca fiind concepută pentru a consolida influența partidului. Premisa organizatorică a rețelei era că PiS ar putea reveni la putere și că oamenii săi ar putea ocupa din nou posturi cheie în stat – permițând extinderea proiectului polono-ungar.
Alegerile din Ungaria au spulberat acum această premisă din partea maghiară. Dar nu au distrus infrastructura și s-ar putea chiar să fi clarificat funcția rețelei: când guvernele cad, „cei care asigură protecția electorală” încearcă să supraviețuiască, ca un fel de serviciu de continuitate politică.
Cine face parte din rețea: profesori, politicieni și „neo-judecători”
Lista membrilor polonezi nu seamănă cu o listă academică oarecare, ci mai degrabă cu un apel nominal al aparatului juridic și educațional din era PiS.
Printre cele mai cunoscute nume se numără:
Przemysław Czarnek, deputat PiS și fost ministru al educației, asociat cu schimbări radicale în sistemul de învățământ. Numele său a fost vehiculat în cadrul PiS ca posibil candidat la funcția de prim-ministru. În 2025, a fost descris ca lider al unui grup de cercetare din cadrul rețelei din Europa Centrală dedicat „viitorului UE și modelelor alternative de integrare în Europa Centrală” – o formulare revelatoare.
Łukasz Piebiak, judecător și fost ministru adjunct al justiției în guvernul condus de Zbigniew Ziobro, o figură-cheie în scandalul polonez „hejt”, care a implicat campanii de denigrare împotriva judecătorilor care apărau independența justiției. El este prezentat ca organizator al rezistenței împotriva încercărilor actualului guvern de a restabili standardele statului de drept.
Mai mulți „neo-judecători” – un termen polonez care se referă la judecătorii numiți prin sistemul de numiri judiciare reformat de PiS, a cărui legitimitate este contestată de mulți avocați și, parțial, de instanțele europene. Printre aceștia se numără Paweł Czubik, Aleksander Stępkowski și Grzegorz Pastuszko de la Curtea Supremă a Poloniei, precum și Rafał Stasikowski de la Curtea Supremă Administrativă. Unii dintre ei au legături cu Ordo Iuris, un think-tank juridic ultraconservator.
Mariusz Muszyński, fost vicepreședinte al Tribunalului Constituțional al Poloniei și unul dintre judecătorii „dublură” numiți în cadrul disputei tensionate din 2015 privind posturile din cadrul tribunalului.
Bartosz Lewandowski, un avocat afiliat organizației Ordo Iuris, care a reprezentat personalități de frunte ale partidului PiS, printre care și Ziobro, și despre care se spune că a participat la elaborarea unui proiect strict de lege judiciară, susținut de președintele Poloniei, Karol Nawrocki – proiect care prevede sancțiuni pentru judecătorii care contestă modificările din perioada PiS sau care aplică legislația UE într-un mod care contravine acestor modificări.
Funcționari și istorici cu influență instituțională, printre care se numără persoane legate de Institutul Memoriei Naționale (IPN) și Bogumił Szmulik, membru al unui consiliu consultativ legislativ înființat sub egida PiS.
Partea maghiară include nume care explică modul în care proiectul trebuia să funcționeze: nu doar prin intermediul mediului academic, ci și prin intermediul autorităților apropiate statului. Merită menționate câteva personalități asociate mediului academic, precum András Zs. Varga, președintele Curții Supreme a Ungariei (Kúria), și András Koltay, puternicul președinte al autorității de reglementare a mass-media, ale cărui instituții au ajutat Fidesz să-și consolideze controlul asupra peisajului media.
Distribuția este eclectică – judecători, profesori, politicieni, activiști. Ceea ce îi unește nu este o anume structură organizațională, ci o viziune comună asupra dreptului ca instrument politic: o modalitate de a defini națiunea, de a controla granițele culturii și suveranității și de a se opune Bruxelles-ului în instanță.
Cum funcționează: trei niveluri de „reziliență”
Rețeaua are trei mari direcții de atac, iar eforturile în cele direcții sunt complementare și se întrepătrund. Niciunul din aceste atacuri nu are nevoie de tancuri; toate se bazează pe text.
PRIMA DIRECȚIE: Elaborarea doctrinei.
În varianta sa cea mai „politicoasă”, proiectul se concretizează în conferințe și publicații: grupuri de cercetare privind responsabilitatea constituțională în timpul „crizelor statului de drept”, rolul dreptului UE și al dreptului internațional ca „instrumente de ingerință”, precum și modele alternative de integrare europeană. Dar temele nu sunt întâmplătoare. Ele schițează un set de instrumente conceptuale: „identitatea” constituțională împotriva primatului UE; suveranitatea națională împotriva condiționalității; familia împotriva „ideologiei de gen”; migrația prezentată ca o amenințare la adresa securității și a civilizației. Această doctrină poate fi citată de politicieni, inclusă în preambulurile legislative și utilizată în argumentațiile din instanță.
A DOUA DIRECȚIE: Preluarea controlului asupra organismelor de interpretare.
O doctrină este utilă doar dacă o poate aplica o autoritate cu putere de decizie. Atât în Ungaria, cât și în Polonia, reformatorii iliberali au încercat să se asigure că organismele-cheie de interpretare – curțile constituționale, consiliile judiciare, camerele disciplinare, instanțele supreme – sunt alcătuite din persoane loiale sau sunt modelate de reguli care recompensează conformitatea. Reforma guvernanței judiciare din Polonia din era PiS, condusă de Ministerul Justiției condus de Ziobro, este exemplul polonez; ingineria constituțională pe termen lung din Ungaria este exemplul maghiar. Elementul transnațional este faptul că aceste rețele se validează reciproc: dacă Bruxelles critică o instanță capturată, juriștii aliați pot prezenta critica ca pe o agresiune ideologică; dacă oponenții interni protestează, aceștia pot fi respinși ca agenți ai influenței străine.
A TREIA DIRECȚIE: Crearea unui ecou al „societății civile”.
Al treilea strat este aparent neguvernamental. În Ungaria, în ultimii ani, s-a văzut ascensiunea ONG-urilor guvernamentale, finanțate generos și folosite pentru a amplifica narațiunea Fidesz, fentând în același timp plafoanele de cheltuieli ale partidului. Organizația emblematică a fost CÖF-CÖKA, condusă de László Csizmadia, organizatorul „Marșurilor pentru pace” pro-Orbán.
Acest model a atras parteneri polonezi. Asociația lui Piebiak, „Avocați pentru Polonia”, și organizațiile naționaliste ale lui Robert Bąkiewicz au semnat acorduri de cooperare cu CÖF-CÖKA. Obiectivele declarate includ cultivarea prieteniei polono-ungare și protejarea valorilor național-conservatoare; retorica include o „Europă a națiunilor suverane” și, în special, dorința de a derula programe comune de „monitorizare a proceselor electorale” și de documentare a presupuselor „încălcări ale statului de drept” de către mediile „stângii liberale”. Cu alte cuvinte: delegitimarea oponenților ca fiind infractori; prezentarea de sine drept gardian al legalității.
Acest al treilea nivel este important deoarece creează aparența unei presiuni venite de jos în sus: marșuri, premii, conferințe, misiuni de monitorizare, campanii pe rețelele sociale. Un partid care controlează statul se poate prezenta ca răspunzând pur și simplu la apelul civic.
Politica „portului sigur”: azilul, fugarii și narațiunea persecuției
Rețeaua nu se rezumă doar la idei. Ea a servit și ca sistem practic de sprijin pentru persoanele aflate în dificultate. Ungaria condusă de Fidesz i-a acordat azil politic lui Marcin Romanowski, un fost ministru adjunct al Justiției anchetat de procurorii polonezi în scandalul Fondului pentru Justiție. Ulterior, Budapesta le-a acordat azil lui Zbigniew Ziobro și soției sale. Acest lucru este extraordinar în cadrul UE: un stat membru acordă azil unor personalități dintr-un alt stat membru care sunt căutate de procurorii din țara lor.
Alegerile din Ungaria au complicat situația acestui refugiu. Un articol publicat în cotidianul „Rzeczpospolita” sugerează că soții Ziobro nu intenționau să plece în grabă, în parte deoarece – și acesta este un aspect crucial – Polonia nu emisese încă un mandat european de arestare (MEA) la momentul respectiv. Întârzierile procedurale legate de MEA le-au oferit posibilitatea de a călători, iar mass-media poloneză speculează că cei doi ar putea căuta o jurisdicție mai sigură, eventual chiar în afara Europei.
Între timp, Romanowski nu a stat degeaba. A devenit director al Institutului Ungaro-Polonez pentru Libertate, afiliat Centrului pentru Drepturile Fundamentale din Ungaria (Alapjogokért Központ), un think-tank apropiat partidului Fidesz care promovează un sistem de valori bazat pe „Dumnezeu, patrie, familie”, organizează CPAC Ungaria și cultivă legături cu mișcarea conservatoare americană. Romanowski publică analize acolo și prezintă Polonia, sub actualul său guvern pro-european, drept un „laborator” al „globaliștilor” – un limbaj care oglindește stilul de propagandă maghiar pe care l-a asimilat.
Nu este vorba doar de un semnal ideologic. Este o strategie de autoapărare: dacă procurorii te urmăresc, invocă persecuția politică; dacă instanțele te pun sub acuzare, spune că au fost capturate de liberali; dacă Europa te critică, numește-o depășire de tip imperialist a atribuțiilor sale. O rețea juridică transnațională ajută la menținerea coerenței acestor afirmații în diferite limbi și jurisdicții.
UE, atacată cu ajutorul propriilor mecanisme
UE este o entitate deosebită. O mare parte din activitatea sa zilnică este de natură tehnocratică; o mare parte din puterea sa depinde de respectarea sistematică a legilor. Acest lucru o face vulnerabilă la tactici de gherilă juridică.
Ungaria sub conducerea lui Orbán (ca și Polonia sub conducerea lui Kaczyński) a folosit în mod repetat regulile de unanimitate ale Consiliului și amenințările cu veto pentru a obține concesii, a amâna deciziile legate de Ucraina și a frustra Bruxelles-ul. Conservatorii polonezi și maghiari, la rândul lor, au susținut că instituțiile UE și-au depășit mandatele, în special prin Curtea Europeană de Justiție și condiționalitatea statului de drept. Un obiectiv central al rețelelor de profesori și al organizațiilor aliate este acela de a formula argumente tocmai în acest domeniu: nu pentru a părăsi UE, ci pentru a o reinterpreta – în direcția unui club mai flexibil de națiuni, în care curțile constituționale naționale pot prevala asupra hotărârilor supranaționale atunci când este convenabil. Rezultatul este mai degrabă o încetinire decât o ruptură clară: roțile UE încă se învârt, dar scârțâie.
Ce urmează?
Majoritatea constituțională a lui Tisza a schimbat calculele. Aceasta conferă noului guvern puterea oficială de a modifica legile și, poate, de a anula o parte din consolidarea constituțională a partidului Fidesz. Dar puterea formală nu este același lucru cu controlul imediat. Arhitectura iliberală a Ungariei include autorități de reglementare, ecosisteme media, structuri de guvernanță universitară și rețele de clientelism. Acestea nu se dizolvă doar pentru că s-a schimbat prim-ministrul. Tocmai aici rețeaua polono-ungară ar putea încerca să-și dovedească valoarea. Trei scenarii de viitor sunt plauzibile.
În primul rând, pe măsură ce sprijinul statului devine tot mai nesigur la Budapesta, proiectul poate supraviețui sub forma unui mediu „intelectual” transfrontalier: conferințe, institute, publicații, parteneriate internaționale. Ungaria a fost deja pionieră în utilizarea ONG-urilor și fundațiilor favorabile statului pentru a desfășura activități politice la distanță. Chiar și sub un nou guvern, unele dintre aceste instituții ar putea rămâne dotate cu personal, finanțate sau protejate de norme greu de modificat pe termen scurt.
În al doilea rând, limbajul rețelei – referitor la „globaliști”, „fascismul liberal” și legea folosită „așa cum o înțelegem noi” – a fost conceput pentru o politică bazată pe nemulțumiri. Dacă noul guvern al Ungariei ia măsuri împotriva persoanelor numite sau a instituțiilor create în era Fidesz, rețeaua poate denunța o epurare. Acest lucru poate mobiliza susținătorii interni și menține angajamentul aliaților internaționali – din extrema dreaptă europeană și din cercurile aliniate lui Trump.
În al treilea rând, centrul de greutate s-ar putea muta din nou în Polonia (și la Bruxelles). Pentru membrii polonezi ai rețelei, schimbarea de direcția a Ungariei reprezintă o înfrângere, dar nu neapărat sfârșitul. Lupta internă privind instanțele și numirile continuă. Rețeaua, care reunește judecători ai Curții Supreme, foști judecători ai Tribunalului Constituțional, politicieni ai PiS și avocați asociați cu Ordo Iuris, este un proiect construit pentru supraviețuire – anul viitor, Polonia va organiza alegeri parlamentare și nu este sigur că extrema dreaptă nu va reveni la putere. Atunci, centrul perturbării și destrămării Uniunii Europene s-ar putea muta de la Budapesta la Varșovia.
Mai mult, chiar și fără Orbán la cârma guvernului maghiar, există încă deputați europeni simpatizanți în Consiliul European, conferințe dedicate „restabilirii normelor juridice” și platforme media simpatizante prin care se pot răspândi narațiunile juridice.
Paradoxul legalismului
Ordinea liberală europeană este adesea criticată pentru că ar pune un accent excesiv pe procedură. Totuși, tocmai procedura – regulile, instanțele, tratatele – îi conferă putere: disputele pot fi soluționate fără violență. Strategii iliberali au învățat să imite acest limbaj, transformând legalismul într-o armă. Ei nu spun: „ignorați legea”; ei spun: „noi suntem legea”. Ei nu anunță autoritarismul; ei îl pun în practică.
Alegerile din Ungaria arată că și cel mai bine consolidat sistem poate fi fisurat de alegători. Dar ele arată și de ce cei care se pregătesc pentru alegeri au construit rețele, mai degrabă decât simple partide. Un partid poate pierde. O rețea poate aștepta.
Dacă Tisza își va folosi majoritatea pentru a demola vechile fortificații, nu va face doar o reformă a Ungariei. Va testa dacă exportul de inginerie juridică iliberală din Europa Centrală – completat de profesori binevoitori, judecători disciplinați și o „societate civilă” subvenționată – mai poate funcționa fără ca cel mai faimos susținător al său să se mai afle la putere.
Mai întâi Kaczyński a pierdut alegerile, iar acum Orbán a suferit o înfrângere. Însă întrebarea cu adevărat importantă este dacă metodele lor juridice pot fi, de asemenea, respinse.
