Donații
Veridica.md
Atacul Hamas din 7 octombrie a fost pentru israelieni un adevărat șoc, care le-a amintit multora de cel produs de războiul de Yom Kipur, declanșat cu 50 de ani mai devreme. Acesta a avut consecințe regionale și internaționale pe termen lung, între care semnarea primului tratat de pace între Israel și o țară arabă și dependența europeană de energia rusească. Războiul Israel-Hamas, comparat cu cel de Yom Kipur, ar putea avea și el consecințe durabile, de la o revitalizare a terorismului islamist și dinamitarea reconcilierii dintre Israel și țările arabe, până la destabilizarea întregului Orient Mijlociu.
Războiul de Yom Kipur, cel mai mare șoc din istoria Israelului până la atacul Hamas
Pe 6 octombrie, 1973, Egiptul și Siria au atacat Israelul. Era Yom Kipur, una dintre cele mai importante sărbători evreiești. Aproape nimeni nu se aștepta ca războiul să izbucnească în acel moment, chiar dacă tensiunile dintre statul evreu și vecinii săi arabi erau o constantă încă de la fondarea Israelului, cu douăzeci și cinci de ani mai devreme. Conducerea Israelului fusese avertizată, dar până când s-a convins că va avea loc un atac amplu era prea târziu să îl mai poată preveni, așa că a optat să nu lanseze lovituri preventive, pentru a nu periclita ajutorul american de care știa că o să aibă nevoie. Pentru publicul israelian însă, surpriza a fost totală.
Mai mare chiar și decât surpriza atacului a fost cea a capacității militare a statelor arabe. Cu doar 6 ani mai devreme, acestea – și, pe lângă ele, și Iordania – fuseseră zdrobite în așa-numitul Război de 6 zile, când Siria pierduse Înălțimile Golan, iar Egiptul, peninsula Sinai. Tot atunci, Israelul ocupase Cisiordania și Ierusalimul de Est, arab, aflate sub controlul Iordaniei la vremea respectivă, și Fâșia Gaza, care era ocupată de Egipt. După așa o victorie categorică, nimeni nu se mai îndoia de superioritatea militară a Israelului. Statele arabe se pregătiseră însă în anii care trecuseră de la Războiul de 6 zile, modernizându-și armatele și echipându-le cu arme sovietice de ultimă oră, inclusiv sisteme anti-aeriene care au neutralizat în mare măsură cea mai redutabilă armă de atunci a Israelului, aviația militară. În primele zile ale atacului, forțele arabe au înaintat pe ambele frontului, fiind în cele din urmă oprite și împinse înapoi cu pierderi mari (războiul de Yom Kipur rămâne, până în ziua de azi, cel mai costisitor din istoria Israelului) și cu ajutorul Statelor Unite, care au făcut un pod aerian pentru a-i furniza Israelului armele și muniția de care avea nevoie.
Războiul de Yom Kipur a avut o serie de consecințe importante, unele dintre ele simțindu-se până în ziua de azi. În Israel, imaginea premierului de atunci, Golda Meir, a fost destul de serios șifonată din cauza inabilității guvernului de a preveni atacul și de a obține o victorie la fel de categorică ca în războaiele anterioare. Golda Meir – cea de la care a rămas și extrem de criticata sintagmă că „nu a existat vreun popor palestinian” – este o figură emblematică a Israelului, făcând parte din grupul „părinților fondatori” ai acestei țări, dar moștenirea ei a rămas controversată tocmai din cauza conflictului din 1973.
În plan regional, războiul a deschis – aparent paradoxal – drumul către pace. Israelul a înțeles că superioritatea sa militară nu este garantată și statele arabe îi pot pune probleme serioase. Egiptul a înțeles, la rândul său, că Israelul nu poate fi învins pe calea armelor și că, în locul unui război perpetuu în numele solidarității arabe – cele două țări erau, practic, în conflict de douăzeci și cinci de ani, iar de trei ori conflictul respectiv degenerase în războaie – ar fi mai avantajoasă pacea. Au urmat Acordurile de la Camp David din 1978 și tratatul de pace egipteano-israelian. Egiptul și-a pierdut, atunci, poziția de lider al lumii arabe, care l-a ostracizat, o perioadă, pentru decizia sa, iar președintele Anwar al-Sadat avea să fie asasinat de islamiști, câțiva ani mai târziu, dar odată creat un precedent, iordanienii și palestinienii au putut să poarte propriile negocieri de pace cu Israelul. Nu în ultimul rând, schimbarea politicii egiptene față de Israel a fost urmată și de schimbarea orientării geo-politice, Cairo înlocuind alianța cu URSS cu una cu Statele Unite, ceea ce a dat o lovitură serioasă ambițiilor sovietice în Orientul Mijlociu.
Dincolo de Orientul Mijlociu, embargoul petrolier, impus de țările arabe în frunte cu Arabia Saudită, a determinat multe state occidentale să caute surse alternative de energie, pentru a evita astfel de situații în viitor. Germania, în mod special, și-a majorat importurile din Rusia; practic, dependența europeană de resurse energetice rusești – care l-a făcut pe Vladimir Putin să creadă că Ucraina poate fi atacată pentru că va fi lăsată singură – este legată de războiul de Yom Kipur.
„Cauza palestiniană” și ostilitatea musulmană față de Israel. De ce războiul din Gaza poate duce la o recrudescență a terorismului islamist și la dinamitarea procesului de pace din Orientul Mijlociu
Atacul Hamasului i-a surprins pe israelieni la fel ca războiul din Yom Kipur. E posibil ca, la fel ca și în 1973, liderii israelieni să fi fost avertizați că urmează să se întâmple ceva atât de către Egipt cât și de către CIA. Indiferent dacă au avut vreo informație în prealabil sau nu, cu siguranță că atât structurile de forță, cât și liderii politici, vor trebui să dea explicații, după ce se va încheia războiul, pentru eșecul forțelor de securitate și serviciilor de informații. Cariera politică a lui Beniamin Netaniahu s-ar putea încheia definitiv, iar cel mai longeviv premier israelian ar putea rămâne în istorie pentru că nu a reușit să prevină cel mai mare atac terorist din istoria Israelului. Războiul ar putea avea însă și consecințe regionale și globale generate de o raliere a musulmanilor – în special arabi, dar și alții – la așa-numita cauză palestiniană. Cu cât vor fi mai mari pierderile de vieți omenești și distrugerile provocate în Gaza de ofensiva israeliană, cu atât mai grave riscă să fie consecințele.
Cauza palestiniană a fost întotdeauna importantă pentru extremiștii musulmani. Fondatorul Fraților Musulmani, egipteanul Hassan al-Banna – mort în 1949, la mai puțin de un an de la fondarea statului evreu, afirma că „Israelul va exista şi va continua să existe până când Islamul îl va şterge de pe faţa pământului, cum a făcut cu alţii înaintea sa”; citatul respectiv apare și în Carta Hamas, organizație care a apărut ca un „vlăstar” al grupării islamiste fondate de al-Banna.
Abdullah Azzam, „părintele” jihadului global, mentor al lui Osama bin Laden și fondator al Maktab al-Khidamat, care la sfârșitul anilor '80 avea să se transforme în Al Qaida, era un palestinian care fusese puternic influențat de Sayyid Qutb, un membru egiptean al Fraților Musulmani care a pus bazele ideologice ale jihadului așa cum este el înțeles de organizațiile ultra-radicale. Când Osama bin Laden a declarat războiul prima oară, în 1996, a afirmat că palestinienii au solicitat ajutorul comunității musulmane pentru a elibera teritoriile ocupate. În declarația sa de război, Bin Laden i-a menționat și pe Abdullah Azzam și Ahmed Yassin, fondatorul și liderul spiritual al Hamas. Doi ani mai târziu, când Bin Laden a emis o fatwa în care spune că este o obligație religioasă pentru musulmani să îi ucidă pe americani și aliații lor până când vor fi eliberate moscheea Al Aqsa – aflată în Ierusalim și considerată a fi al treilea loc sfânt al Islamului – și Moscheea Sfântă, aceasta din urmă fiind cea de la Mecca, pe care liderul terorist o considera „ocupată” întrucât în Peninsula Arabică erau prezenți americani.
Motivul pentru care extremiștii musulmani își asumă cauza palestiniană ține de doctrina jihadului, potrivit căreia dacă un teritoriu musulman este atacat sau sub ocupație, musulmanii din întreaga lume sunt obligați să se mobilizeze pentru apărarea/eliberarea acestuia, fie luptând direct, fie asistându-i pe luptători, de exemplu prin donații pentru cauză. Faptul că la mijloc este și Ierusalimul adaugă o greutate în plus. Nu trebuie uitat că a doua Intifadă a palestinienilor este strâns legată de Ierusalim; deși cauzele acesteia au fost multiple, scânteia care a aprins butoiul de pulbere, în 2000, a fost o vizită pe Esplanada Moscheilor a lui Ariel Sharon, pe atunci lider al opoziției din Israel. Artizanul atacului Hamas din 7 octombrie, Mohammed Dief, ar fi decis să pregătească asaltul la scară largă după un raid al forțelor de securitate israeliene pe Esplanadă în mai 2021.
Războiul din Gaza a inflamat spiritele în regiune chiar și înainte ca Israelul să fi lansat asaltul terestru și nu este exclus să ducă la o nouă recrudescență a terorismului islamist, care să nu vizeze doar ținte israeliene din întreaga lume, ci și ținte occidentale, dată fiind solidaritatea arătată de decidenții americani și europeni (și nu numai) cu Israelul. În ultimele decenii nu a fost niciodată lipsă, în lumea musulmană, de tineri fanatici, cu creierele spălate, gata să se arunce în aer în numele lui Dumnezeu. De altfel, un prim atac a avut loc, la mai puțin de o săptămână după asaltul Hamasului, în Franța, unde un tânăr cecen radicalizat a ucis un profesor și a înjunghiat alte trei persoane.
Nu doar extremiștii, ci și strada arabă se raliază cauzei palestiniene, după cum s-a văzut la manifestațiile de solidaritate cu Gaza organizate chiar din prima săptămână a conflictului. De zeci de ani, narațiunea predominantă în lumea arabă, inclusiv în țări care au făcut pace cu Israelul, este că acesta din urmă a impus o ocupație brutală și a făcut nenumărate victime printre palestinieni, inclusiv femei și copii. Într-o astfel de narațiune totul este alb și negru. Extremiști ca aceia din Hamas sunt priviți de unii ca luptători pentru libertate, atacurile teroriste ale acestei grupări nu sunt văzute cu aceeași repulsie ca în Europa sau Statele Unite ci ca o reacție la o agresiune, iar răspunsul Israelului la respectivele atacuri teroriste drept o crimă împotriva palestinienilor. Imaginile cu victime, între care sunt și numeroși copii, și cu distrugerile provocate de război, a căror răspândire este amplificată de online, nu fac decât să pună gaz pe foc. Pe fondul acestei stări de spirit îi va fi greu oricărui guvern arab să arate deschidere către Israel, ceea ce înseamnă că procesul de pace dintre acesta și țările arabe va fi cel puțin amânat, dacă nu compromis. Arabia Saudită a și anunțat, de altfel, că deocamdată nu va mai avea loc nicio reconciliere cu Israelul, deși, înainte de război, aceasta era așteptată în săptămânile următoare.
Experții au avertizat și că războiul din Gaza ar putea să scape de sub control și să se extindă. Primul loc în care s-ar putea întâmpla acest lucru ar fi Cisiordania, unde deja în prima săptămână s-au înregistrat zeci de morți și circa o mie de răniți; nu poate fi exclusă, acolo, varianta declanșării unei a treia Intifade. Granița cu Libanul, unde s-au înregistrat aproape zilnic schimburi de tiruri cu militanții Hezbollah, este un alt punct extrem de tensionat. Ministrul de externe al Iranului a amenințat, în timpul unei vizite în Liban, că Hezbollahul ar putea ataca și el Israelul. Gruparea islamistă șiită are un arsenal estimat la o sută cincizeci de mii de rachete cu care ar putea lovi nordul Israelului.
Scenariul de coșmar, al unui război total în Orientul Mijlociu, mai plauzibil decât cel ideal, al unei păci durabile
Scenariul de coșmar ar fi ca și patronul Hezbollahului, Iranul – prezent și în Siria, unde a ajutat regimul lui Bașar al-Assad să supraviețuiască – să intre în război, ceea ce ar arunca în aer întregul Orient Mijlociu, din Golf până în Levant.
Există, evident, și varianta unui scenariu ideal: Israelul elimină amenințarea Hamasului fără a provoca pierderi prea mari în rândul civililor și fără să transforme câmpul de luptă într-un maidan de ruine fumegânde. După război, atât israelienii cât și reprezentanții mai puțin radicali ai palestinienilor lansează cu adevărat negocieri de pace în care fiecare să fie dispus să cedeze și, după un timp, soluția celor două state să fie, în sfârșit, pusă în practică.
Istoria ne învață însă că scenariile ideale nu prea devin realitate în Orientul Mijlociu.
Vezi și Va salva guvernul de război al Israelului viitorul politic al lui Netaniahu?
---copie-image.webp)
