După prăbușirea regimurilor comuniste la începutul anilor 1990, țările din Europa Centrală și de Est s-au confruntat cu o alegere crucială: să opteze pentru democrație și economie de piață de tip occidental, sau să rămână în sfera post-sovietică. Astăzi, după mai bine de trei decenii, rezultatele acestei alegeri sunt evidente. Fostele țări socialiste care au aderat la Uniunea Europeană (UE) s-au bucurat de o creștere fără precedent a prosperității și libertății, în timp ce cele care au rămas în afara UE înregistrează decalaje mari. Oricât de evidente ar părea aceste rezultate, povestea acestui succes trebuie încă repetată într-o epocă a dezinformării. Noua generație care ia de bună integrarea europeană trebuie să nu uite că viața confortabilă de care se bucură azi nu a fost inevitabilă, ci rezultatul unei decizii îndrăznețe în anii 1990 de a „se întoarce în Europa”.
Răscrucea post-comunistă
În anii ‘90, țările din Europa Centrală și de Est s-au trezit la o răscruce existențială. Modelul economic socialist se prăbușise, discreditat de anii de stagnare și ineficiență. Cu toate acestea, calea de urmat era necunoscută și descurajantă. Deși majoritatea cetățenilor nu aveau nicio intenție de a se întoarce în comunism, tranziția către democrație și piețele libere a fost plină de incertitudine.
Reforma a fost dureroasă: multe fabrici și-au închis ușile, șomajul a crescut, la fel și prețurile. Pentru cei care trăiseră sub planificarea strictă a statului, expunerea bruscă la un mediu concurențial a venit ca un duș rece. Dar, în același timp, lumea era entuziasmată pentru că obținuse libertatea de a-și alege propriul destin – se deschisese o „nouă fereastră istorică” - dar exista și teama de perspectivele necunoscute presupune de această alegere.
În ciuda greutăților anilor 1990, o masă critică a acestor societăți a gravitat către Europa. Pentru prima dată în decenii (iar în unele cazuri, chiar secole) țări precum Polonia, Lituania sau Slovacia își puteau determina propria soartă. Însăși posibilitatea de a face o astfel de alegere era palpitantă; generațiile crescute sub dictatură erau acum libere să privească spre Occident sau să-și creeze un itinerar complet diferit.
În realitate, nu exista o foaie de parcurs ideală. Aderarea la UE și NATO era o aspirație atrăgătoare, dar nu și o soluție rapidă și ușoară. A fost nevoie de respectarea unor standarde stricte, de revizuirea legilor și, uneori, de înghițirea pastilelor amare ale austerității și privatizării. Mulți din generațiile mai în vârstă încă își mai amintesc de „dificultățile și duritatea reformelor” acelor ani. Totuși, în ciuda greutăților pe termen scurt, parcursul pro-european oferea o promisiune uriașă – o „ușă către viitor” care se deschidea către piețe libere, democrație și stat de drept.
Căile alternative, acolo unde acestea existau, nu însemnau decât că puterea va rămâne în mâinile elitelor înrădăcinate, fără o perspectivă reală de prosperitate. La începutul anilor 2000, era evident că pentru majoritatea statelor europene post-comuniste, integrarea în Uniunea Europeană era singura cale credibilă de urmat. În mod paradoxal, căderea Cortinei de Fier a dus la conturarea uneia noi, trei decenii mai târziu.
Transformarea economică în cadrul integrării în UE
Alegerea de a adera la Uniunea Europeană a dat roade tangibile din punct de vedere economic. Țările care s-au alăturat UE în cadrul extinderii „big bang” din 2004 - inclusiv Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia și Statele Baltice (Lituania, Letonia și Estonia) au cunoscut o creștere fără precedent a PIB-ului și a veniturilor. De exemplu, PIB-ul pe cap de locuitor al Poloniei s-a triplat în mai puțin de douăzeci de ani de când s-a alăturat blocului comunitar: de la aproximativ 6.700 de dolari în 2004 la aproximativ 25.000 de dolari în 2024.
Considerată cândva inferioară din punct de vedere economic în comparație cu Rusia post-sovietică, Polonia de astăzi nu numai că a eclipsat Rusia în ceea ce privește creșterea PIB pe cap de locuitor, dar a depășit-o chiar și în ceea ce privește puterea de cumpărare.
Statele Baltice au înregistrat o creștere și mai semnificativă. PIB-ul Estoniei pe cap de locuitor a crescut de la aproximativ 8.900 de dolari în 2004 la peste 31.000 de dolari până în 2024, o creștere de peste trei ori. PIB-ul Lituaniei pe cap de locuitor a crescut de la aproximativ 6.700 de dolari la momentul aderării la UE la aproape 29.400 de dolari în 2024, o creștere de peste patru ori. Letonia, în ciuda recesiunii profunde din 2009, și-a multiplicat totuși PIB-ul pe cap de locuitor de la aproximativ 6.100 de dolari în 2004 la 23.300 de dolari în 2024 – o creștere de aproape patru ori.
Aceste cifre nu sunt doar statistici abstracte, ci se traduc într-o îmbunătățire vizibilă a nivelului de trai: infrastructură modernă, companii noi și locuri de muncă, creșterea salariilor și facilități și confort la standarde occidentale. Încă din 2013, PIB-ul Cehiei pe cap de locuitor depășise 20.000 de dolari și a continuat să crească; Acum depășește 31.700 de dolari, față de aproximativ 11.800 de dolari în 2004. Chiar și statele membre mai puțin bogate, precum România, au înregistrat câștiguri uriașe - PIB-ul pe cap de locuitor al României a crescut de la aproximativ 8.300 de dolari la momentul aderării în 2007 la aproximativ 20.000 de dolari în prezent (o creștere de 2,4 ori). Departe de a fi membre de mâna a doua, multe dintre aceste națiuni cândva sărace au „recuperat decalajele”. Slovenia se mândrește acum cu un PIB pe cap de locuitor de peste 34.000 de dolari (la egalitate cu Spania) iar Cehia nu este cu mult în urmă.
În mod decisiv, această convergență economică a însemnat salarii și putere de cumpărare mai mari pentru oamenii de rând. La început, criticii reformelor au atras atenția asupra faptului că multe sectoare industriale au dispărut efectiv în multe țări din lagărul socialist. Dar, după o perioadă de timp relativ scurtă, situația s-a schimbat dramatic. Locurile de muncă create astăzi în Polonia sau Lituania sunt adesea în industrii precum producția de automobile, IT și servicii, care pur și simplu nu existau la nivel local în anii ‘90. Accesul la piața unică a UE cu 450-500 de milioane de consumatori, a stimulat un flux de investiții.
Companiile occidentale au construit fabrici și și-au externalizat serviciile către „noua Europă”, în timp ce antreprenorii locali au obținut acces la o piață de desfacere largă. Fondurile structurale ale UE, însumând câteva miliarde de Euro, au contribuit la modernizarea autostrăzilor, podurilor, universităților și spitalelor din Europa de Est. Rezultatul? Generațiile mai tinere din aceste țări se bucură de oportunități și confort material pe care bunicii lor abia și le puteau închipui.
Rezultate divergente: statele membre UE vs. vecinii post-sovietici
Dacă integrarea în UE a propulsat unele state post-comuniste în drumul lor către prosperitate, cele care au optat pentru o cale diferită spun o poveste diferită. Belarus, de exemplu, a ales să rămână în orbita politică și economică a Moscovei, menținând un sistem preponderent prezidențial și o economie în mare parte controlată de stat. Diferența la capitolul rezultate este izbitoare. În 1994, odată cu începerea tranziției post-sovietice, Belarus avea un PIB pe cap de locuitor de aproximativ 1.460 de dolari – similar cu cel al vecinilor săi baltici la vremea respectivă. Dar, la nivelul din 2024, PIB-ul pe cap de locuitor al Belarusului era de doar aproximativ 8.300 de dolari. Între timp, PIB-ul Lituaniei (o țară care s-a orientat spre Occident și a aderat la UE) a crescut de la aproximativ aceeași valoare de plecare în anii 1990 la aproape 29.400 de dolari pe cap de locuitor în prezent.
Să luăm în considerare și exemplul Kazahstanului, o țară cu zăcăminte uriașe de petrol: spre deosebire de Belarus, Kazahstanul a implementat reforme de piață și a profitat de pe urma exporturilor energetice, însă nu a întreprins niciodată reforme instituționale profunde care să-i aducă aderarea la UE. La mijlocul anilor 1990, Kazahstanul era de fapt ceva mai sărac decât multe state est-europene – cu un PIB pe cap de locuitor de aproximativ 1.250 de dolari în 1994. În mare parte datorită exporturilor vertiginoase de petrol, PIB-ul pe cap de locuitor al Kazahstanului a crescut substanțial, ajungând la aproximativ 14.000 de dolari până în 2024. Această creștere de aproximativ unsprezece ori este impresionantă, atunci când este analizată individual, dar poziționează Kazahstanul în urma membrilor estici ai UE. De exemplu, PIB-ul Estoniei (o țară fără petrol, dar cu statut de membru al UE) a crescut de la aproximativ 2.800 de dolari pe cap de locuitor în 1994 la peste 31.000 de dolari în 2024.
În mod similar, Polonia și Ungaria, niciuna dintre ele înzestrată cu resurse naturale notabile, au acum venituri pe cap de locuitor în jur de 25.000 de dolari, respectiv 23.000 de dolari, mult peste nivelul Kazahstanului. Chiar și România, o țară care istoric este una dintre cele mai sărace din Europa, cu un PIB de 20.000 de dolari pe cap de locuitor, depășește orice economie post-sovietică care nu a ales calea europeană. Divergența este clară: integrarea în rând cu economiile avansate ale Europei a fost cheia unei dezvoltări rapide. Țările care au rămas în afara acestui club cu grad ridicat de coeziune, fie din cauza alegerilor politice, fie din considerente geografice, au întâmpinat mai multe greutăți în atingerea aceluiași nivel de trai.
În plus, creșterea economică explozivă înregistrată de fostele țări socialiste din Europa de Est nu a rămas un succes izolat. Așa cum Europa Occidentală a recunoscut cândva beneficiile reciproce ale sprijinirii dezvoltării vecinilor săi estici, astăzi, atât UE în ansamblul ei, cât și statele membre noi, văd avantajele extinderii cooperării către est. Această strategie s-a cristalizat în Parteneriatul Estic al Uniunii Europene, un mecanism conceput pentru a promova legături politice și economice mai strânse cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Ucraina și Belarus. Inițiativa a avut ca scop aprofundarea integrării și abordarea provocărilor comune.
Cu toate acestea, pandemia de COVID-19, urmată de valurile de turbulențe politice din Europa de Est și Caucaz, i-a redus semnificativ eficacitatea. Totuși, chiar și progresele modeste ale societății civile în cadrul acestui cadru au creat oportunități de cooperare care, în timp, pot încuraja un angajament mai profund al regiunii față de UE.
Concluzie
La aproape treizeci de ani de la aderarea primelor țări post-comuniste la Uniunea Europeană, situația este clară. Decizia de a se integra în Europa nu a fost doar una „corectă”, ci și o experiență transformativă. Generațiile de tineri de azi din Tallinn, Praga sau Zagreb se bucură de oportunități pe care bunicii lor nu și le-ar fi putut imagina la vârsta lor. Acești tineri călătoresc liber în Europa, studiază la universități de top, înființează companii și își exprimă opiniile fără teamă – libertăți și oportunități care sunt rezultatul direct al aderării la o Europă unită. Tocmai pentru că acest succes pare acum atât de normal, trebuie evidențiat în mod repetat. Într-o eră a dezinformării cinice, nu se poate presupune că evidențele vor fi automat înțelese. Experiența renașterii Europei de Est în UE trebuie repovestită, astfel încât să nu fie luată de-a gata.
