Operațiunea de război hibrid pe care o traversează România a intrat de ceva vreme în stadiul acut. Încercarea Rusiei de a instala la București un președinte nu este decât o mică parte a scenariului pregătit pentru România cu destul de mult timp înainte. Deși în multe privințe este ușor de recunoscut un anumit tipar istoric, există totuși o serie de semne care ne spun că ne aflăm într-o etapă nouă, care se va deosebi radical de toate celelalte, prin eforturile investite de Moscova și mai ales prin efectele vizate. Nu, istoria nu va deveni inutilă pentru a înțelege ce vrea de la noi Kremlinul, căci multe dintre constantele sale rămân valabile, însă ne va fi din ce în ce mai greu să înțelegem, mai ales cum vrea să obțină, dacă nu ținem cont de schimbări.
Percepția istorică a rușilor: românii, un popor ignorant, împins de Occident spre rusofobie
Deși stăm față în față de câteva sute de ani, iar de aproape un secol și jumătate avem chiar și relații diplomatice, românii și rușii nu se cunosc. Multe dintre percepțiile reciproce se bazează pe stereotipuri, de obicei negative, iar puținele momente de apropiere politică dintre cele două popoare au fost serios minate de neîncredere, dispreț și ostilitate reciproce. Explicațiile pentru o astfel de stare sunt multe și îndeobște cunoscute. Ocupațiile militare, veșnicul program imperial, frica de Occident și mai ales dorința de modernizare și emancipare a românilor au făcut ca de la mijlocul secolului al XIX-lea până astăzi, între cele două popoare să se instaleze o stabilă stare de război rece. Războiul Crimeii (1853-1856) și mai ales Pacea de la Paris au oficializat divorțul civilizațional dintre români și ruși. În ciuda eforturilor rusești de a câștiga, in extremis, sufletele și mințile românilor prin acordul dat pentru Unirea Principatelor, acela a fost momentul în care viziunile de dezvoltare ale celor două popoare au devenit incompatibile pe termen lung. Încercând vreme de trei decenii să transforme Principatele în barieră în calea epidemiei revoluționare venită din Occident, cum întemeiat afirmă istoricul Viktor Taki, citându-l pe generalul Kiseleff și după el aproape pe toți marii istorici sovietici ai Balcanilor, Rusia a primit în schimbul eforturilor sale exact contrariul celor vizate. „Întoarcerea către sine”, cum ipocrit scria cancelarul Gorceakov după pierderea Războiului Crimeii, a însemnat pentru Rusia nu doar o serie de noi cuceriri în Caucazul de Nord și Asia Centrală, dar și o adevărată introspecție civilizațională.
Preocupați să dezbare Rusia de „dragostea pentru Europa” și să o întoarcă la filonul pe care ei îl considerau originar, slavofili ca Aleksei Homiakov, Mihail Pogodin, Ivan Aksakov, Vladimir Cerkasski sau Constantin Leontiev, dar și alții mai puțin cunoscuți, au făcut din (de)occidentalizarea Rusiei o obsesie politică. Formată în acea perioadă, percepția a românilor în Rusia a stat sub semnul refuzului acestora de a se comporta politic în acord cu ceea ce slavofilii considerau a fi definitoriu pentru ei, anume apartenența la ortodoxie și lumea post-bizantină. În locul intrării în comuniunea imperială cu Rusia, sub influența exclusivă a francezilor, afirmau slavofilii, românii au dezvoltat o rusofobie nemotivată, care făcea doar dovada precarității morale colective a acestui popor și nu a vocației sale cu adevărat occidentale. Ostilizați de rusofobia importată a românilor, dar învinuindu-i cu adevărat pe francezi pentru pervertirea unui popor ignorant, rușii au continuat să-i considere pe oamenii principatelor simpli sălbatici, cândva buni, induși acum într-o mortală eroare de „mărgelele” spirituale ale celor veniți să le colonizeze mințile și sufletele.
Pentru ruși, tot ceea ce românii au întreprins politic în epoca trezirii naționale s-a datorat nu atât voinței lor, cât măiestriei marilor ventriloci din Occident, care animau bietele păpuși cu suflet pierdut. Cu cât românii se îndepărtau mai mult de Sfânta Rusie, cu atât creșterea disprețul rușilor pentru conducătorii lor, iar ura pentru cei care îi manipulau din îndepărtata Europă nu mai cunoștea margine. Alianța ruso-română din timpul ultimului Război ruso-turc, pe care românii îl numesc de independență, sau cea din timpul Primului Război Mondial nu au reușit să atenueze semnificativ percepțiile reciproce. Mai mult, cele două popoare au ieșit din ambele evenimente purtând cu ele un și mai greu balast de neîncredere.
România a devenit o prioritate strategică pentru Rusia
Deși s-a revendicat permanent de la trecutul imperial și cel sovietic, politica externă a lui Putin reprezintă o ruptură în raport cu trecutul, nu atât prin viziune, cât mai ales prin modul de acțiune. Spre deosebire de toți înaintașii săi, care de obicei au încercat să calce mereu pe teren ferm, asumându-și rareori riscuri majore și exclusiv sub presiunea circumstanțelor, Putin este înainte de toate un aventurist, aproape un visător.
Imaginarul politic, orgoliul personal și stereotipurile au jucat în deciziile de politica externă din ultimii ani un rol mult mai important decât celebra planificare politică rusească și presupusa lor fascinație pentru jocul de șah. Succesele politice și militare înregistrate în Georgia și Siria i-au întărit acestuia încrederea, i-au hrănit apetitul pentru risc și gustul pentru gesturi ample cu efecte devastatoare. Pe lângă acestea, reacțiile occidentale anemice la atacurile clasice și hibride rusești, dar și convingerea intens alimentată că ucrainenii nu se pot guverna singuri, au făcut ca decizia lui Putin de a ataca Ucraina să fie mai degrabă logică.
Rezistența ucraineană și sprijinul primit de Kiev din Occident au determinat însă anumite răsturnări în felul în care cei care conduc astăzi Rusia percep lumea. Evident, obiectivul rusesc de a crea în jurul țării, dar mai ales la Vest, o centură de instabilitate, formată din state fragile, a rămas neschimbat. Ceea ce s-a modificat este modul în care Kremlinul vrea să-și atingă obiectivul. Până acum, inclusiv în perioada sovietică, deși România a fost o permanentă sursă de disconfort pentru Rusia, ea nu a făcut obiectul unei direcții distincte de politică rusească. În toate etapele istorice, politica rusească în ceea ce-i privește pe români a fost subsumată unor obiective considerate strategice. De aceea, atunci când Moscova a fost preocupată de România, invariabil a făcut-o urmărind efecte în direcțiile pe care le considera cu adevărat importante. Fie că ne referim la direcția balcanică, cea ucraineană, cea maghiară sau cea a „lagărului socialist”, România și românii nu au fost în preocupările Kremlinului decât o etapă intermediară către un scop cu adevărat important.
România este acum în postura deloc de invidiat de a reprezenta pentru Rusia o prioritate de politică externă, așa cum au fost mai tot timpul Polonia sau Finlanda. Kremlinul înțelege astăzi că România are potențialul de a influența semnificativ traseul geopolitic al unui grup de țări și a devenit esențială în strategia lui Putin de gâtuire a Ucrainei.
Rusia vrea să atragă România în sfera sa de influență prin „reprogramarea” culturală a românilor
Kremlinul a conștientizat că cea mai importantă armă a războiului hibrid pe care îl duce, minciuna, poate nu doar să destabilizeze și să paralizeze societăți, dar le și poate forma, educa. Cu cât mai mare este disprețul colectiv al unor societăți față de instrucția formală, cu cât mai întărită este convingerea indivizilor că nu există o cauzalitate între succes și efort, cu atât astfel de societăți sunt mai permeabile la impactul formativ al propagandei Kremlinului. În laboratoarele rusești de fabricare a conflictelor s-au înțeles bine efectele culturale, sociologice și mentale pe care le-a avut asupra românilor apariția unei diaspore românești atât de numeroase. Ca și în cazul rușilor din „vecinătatea apropiată” sau cei din Occident, cărora le alimentează frustrările, ostilitatea și înstrăinarea, pe care se clădește de fapt „russkii mir”, Kremlinul a înțeles că în diasporă se poate clădi o anti-Românie. O anti-Românie anti-democratică, anti-occidentală și anti-capitalistă, prin care România să fie conectată la vibrațiile politice ale „lumii ruse”.
Într-un soi de răzbunare peste secole, dispozitivul de propagandă al lui Putin încearcă astăzi o reprogramare culturală etapizată a românilor, de natură să asigure premisele unei prezențe rusești de durată în România. O reprogramare care schimbă ordinea naturală a lucrurilor, pe care comunismul de ocupație a păstrat-o, și care atacă în prima fază straturile profunde ale societății și nu elitele. Dacă francezii au imprimat politicii românești o tentă anti-rusă, prin colonizarea spirituală a elitelor, cred istoricii ruși, acum Kremlinul vrea să inverseze procesul istoric, cu ajutorul educării prin dezinformare a unei mari părți a diasporei românești din Occident. Dacă imensul aparat rusesc de dezinformare în masă este bun la ceva, acest ceva este rețeta prin care frustrările personale și de grup ale celor dezrădăcinați sunt transformate în atitudini politice extreme. Deși este posibil ca într-un astfel de discurs Rusia sau Putin să nu fie pomeniți, invariabil el deservește interesele Kremlinului.
Cultivarea intensă a obsesiei că România este pe un traseu greșit, că se află într-o contradicție insolvabilă cu ea însăși, nu sunt altceva decât „argumente” pentru subminarea încrederii românilor în democrație. Într-un soi de exhibare, disimulată sub forma reflecției politice, mulți dintre românii educați prin dezinformare proiectează asupra întregii țări propria marginalitate. Dorindu-și pentru ei o revoluție care să-i devieze de la orbita ratării prin inadaptare, ei încercă să producă o astfel de revoluție în România. O revoluție care să le redeschidă drumul către casă, dar în care să fie primiți ca eliberatori, salvatori și mai ales ca viitoare elită.
Strategia pleacă nu doar de la o rafinată analiză culturală a românilor, dar și de la o bună cunoaștere a mecanismelor legale care guvernează România. Așa se explică succesul pe puțin ratat al raidului Kremlinului în România, care a început prin agregarea unei mișcări pseudo-revoluționare virtuale în diasporă, transferată apoi în România, cu ajutor din interior.
Cordonul ombilical între „russkii mir” și România a fost astfel creat, în pofida barierei lingvistice și a tiparelor istorice, iar el va continua să-i alimenteze pe cei care s-au „trezit în conștiință”, în urma hrănirii cu toxicul amestec de furie și absurdități. Modelarea culturală prin dezinformare nu poate fi contracarată prin educație sau prin argumente, căci unul dintre efectele sale este tocmai închiderea canalelor de legătură cu tot ceea ce contrazice percepțiile și imaginile inoculate. Tocmai de aceea, autoritățile din România trebuie să plece de la premisa că, în cazul în care Putin va supraviețui războiului din Ucraina, se va confrunta cu varianta românească a „lumii ruse” pe termen cel puțin mediu. Iar de aici decurg mai toate răspunsurile pe care România le poate da acestei provocări. Prioritară nu este acoperirea prăpastiei apărute între cele două Românii, căci ele sunt ireconciliabile pe termen scurt, ci consolidarea celei democratice și moderne. Doar astfel numărul victimelor educării prin dezinformare va fi din ce în ce mai mic, presiunea politică pe care o exercită va fi din ce în ce mai slabă, iar asta va închide o parte a traseelor prin care Rusia își injectează influența. Cât despre celelalte....
