Decizia Kremlinului de a avea o paradă mai mică de Ziua Victoriei a fost percepută inclusiv ca un semn al fricii lui Putin de propria armată. Parada ar putea fi însă și o capcană întinsă Ucrainei, care e provocată să atace, ceea ce ar putea justifica represalii masive, chiar și cu arme neconvenționale. Într-un astfel de scenariu, cel care a ordonat represaliile – Putin – ar putea să își asume meritele câștigării războiului.
Parada de Ziua Victoriei, un barometru al puterii Kremlinului
Felul în care Moscova a marcat sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a reprezentat întotdeauna un barometru fidel al situației politice din această țară. Cu cât regimul se considera mai solid, cu atât atenția acordată acestei date a fost mai mică, iar atunci când Kremlinul a considerat că trebuie să-și mărească suprafața de contact cu societatea a făcut din această dată un pilon al politicii ideologice.
După celebra paradă din Piața Roșie, din 24 iunie 1945, Stalin a înțeles imediat că trebuie să suprime aspirațiile spre libertate ale sovieticilor și să readucă la ascultare comandanții militari care câștigaseră războiul. O sărbătoare care celebra veteranii și consemna meritele comandanților militari contravenea flagrant cu intenția lui Stalin de a strânge din nou chingile ideologice pentru a forța reconstrucția rapidă a puterii militare sovietice. Abia când a transformat iremediabil militarii într-o castă birocratică, în care înaintarea pe treptele ierarhice nu depindea de reușitele profesionale ci de inspirația amplasării în câmpul politic, regimul s-a considerat îndeajuns de întărit să revină la marcarea publică a Zilei Victoriei. După obositoarele piruete organizaționale ale lui Hrușciov, Brejnev a fost cel care a garantat nomenclaturii, inclusiv celei militare, stabilitatea și calmul, închizând astfel posibilitatea, chiar și teoretică, a unui conflict între puterea militară și cea politică. Transformarea Complexului militar-industrial în principal beneficiar al resurselor și permisiunea ca acesta să funcționeze ca o insulă capitalistă, în interiorul economiei planificate, a făcut din militarii sovietici principalul pilon de sprijin al regimului, îndeplinind rolul unei adevărate baze sociale. În atare condiții, sărbătoarea s-a transformat într-un pretext pentru etalarea puterii militare sovietice și într-o demonstrație a loialității militarilor față de regim. Cu cât regimul pierdea din dinamismul economic și social, cu atât marcarea datei a devenit mai fastuoasă, iar canoanele ritualice mai rigide.
Amploarea paradelor militare a fost însă, în toată această perioadă, în strică legătură cu pulsațiile politice ale regimului. Desfășurate în momente de criză majoră, cele din 1985 și 1990 au fost cu atât mai fastuoase. Cu cât regimul era mai șubred, cu atât creștea dorința liderilor săi de a dovedii lumii că URSS este încă o forță demnă de luat în seamă.
După firava încercare eșuată a regimului Elțîn de a crea o cultură democratică în Rusia, pe fondul unei dictaturi prezidențiale, în 1995, folosind pretextul marcării unei cifre rotunde, s-a revenit parțial la vechile canoane, la care s-a adăugat dimensiunea dialogului politic cu Marile Puteri.
Incompetența ca ingredient esențial al ecuației politice. De ce nu vrea Putin o meritocrație militară
Putin este totuși cel care a creat și a dus la paroxism mania rușilor legată de 9 mai 1945. „Bunicii noștri au luptat...”, „putem să repetăm” sunt adevărate automatisme ale oricărui discurs public despre victoria sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial. Deși a reușit să submineze pe termen lung conștiința europeană a rușilor și le-a alimentat militarismul rezidual, propaganda oficială nu a reușit să trezească în rândul rușilor nici entuziasm autentic și nici să le cultive sentimente patriotice durabile.
Războiul împotriva Ucrainei le-a acutizat rușilor naționalismul și chinuitorul sentimentul al excepționalismului, dar prin aceasta rușii nu-și iubesc mai mul țara, chiar dacă uneori sunt mândri de capacitate ei de a distruge alte națiuni. Felul în care regimul Putin a evocat până acum ziua de 9 Mai 1945 nu a fost atât despre cel de-Al Doilea Război Mondial, cât mai ales despre revizuirea rezultatelor Războiului Rece, pe care Putin crede că Rusia l-a pierdut nu în luptă ci prin trădare.
Deși îi place să se afișeze în uniformă militară, ce-i drept din ce în ce mai rar în ultimii ani, Putin sa rămas ceea ce a fost toată viața, anume un birocrat cu epoleți. Ales dintr-o mulțime nesfârșită de costume gri și fețe comune de „făcătorii de regi” din Rusia de la sfârșitul anilor ‘90, deși se bucură de o putere aproape nelimitată, Putin este în continuare uimit de norocul care a dat peste el. Ca orice mediocritate care și-a depășit spectaculos condiția, marele autocrat se teme cel mai tare de meritocrație și mai ales de cei care și-au câștigat faima, influența, banii și puterea în lupte crâncene, prin risc, inspirație și curaj.
Mai mult decât de oameni precum Navalnîi sau Hodorkovski, Putin se teme de apariția unei meritocrații militare, care prin prestigiul și popularitatea câștigate în luptă ar putea să pună în mișcare zeci de mii de oameni înarmați, pentru a-l înlătura de la putere. După șocul administrat de Prigojin, care a început printr-o farsă și s-a transformat într-un marș asupra Moscovei, pe măsură ce comandanții militari ruși i-au ridicat barierele invitându-l să-și continue drumul spre Kremlin, Putin a preferat să-și vadă armata decimată decât să fie condusă de comandanți competenți. Temerea ca acești comandanți să-i conteste puterea a fost întotdeauna pentru Putin mai importantă decât efectele măcinării armatei în urma unei viziuni operaționale total rupte de realitate. Atât sunt de eficiente aparatul de propagandă și cel de represiune, încât efectele politice ale unei asemenea situații sunt perfect controlabile, în comparație cu posibilitatea apariției unor nuclee de revoltă în armată.
Absența succeselor militare rusești pe fronturile din Ucraina nu se explică doar prin profesionalismul comandanților ucraineni sau calitatea și cantitatea dronelor ucrainene, ci și prin menținerea voită la conducerea armatei ruse a unor ofițeri pe cât de incompetenți, pe atât de lași. Încurajându-și comandanții să comită crime de război, tolerându-le disprețul față de viața propriilor soldați și lipsa calităților profesionale, Putin i-a legat pe aceștia de el pe viață, printr-un soi de răspundere colectivă. Crimele de război și incompetența unor comandanți precum Gherasimov, Serghei Rudskoi, creierul strategiei militare rusești, sau Aleksandr Ceaiko, cel care conduce mai nou Forțele Aerospațiale Ruse, sunt garanția absolută a faptului că aceștia nu vor atenta niciodată la puterea supremă. Putin a putut tolera mulți ani pornirea compulsivă spre furt a grupării Șoigu, atâta vreme cât aceasta i-a menținut lui și celorlalți ruși iluzia grandorii militare, dar un comandant militar competent și popular este un pericol pe care Kremlinul trebuie să-l înlăture imediat de la rădăcină.
Soarta generalului Popov, ba chiar și cea a nefericitului Surovikin, care avea calitatea de a gândi mai bine decât vorbea, au dovedit din plin că lecția administrată de Prigojin a fost deplin învățată.
Putin este un militarist de carton, care se teme de adevărații militari. El preferă să aibă de a face cu cleptocrați în uniformă, așa cum este el, chiar dacă asta înseamnă că zeci de mii de soldați ruși sunt inutil uciși în fiecare lună. Eforturile de a mima formarea unei tranșeocrații, prin cooptarea în diverse scenografii politice a unor ofițeri din zona intermediară de comandă, sunt menite mai degrabă să pună o presiune suplimentară pe vechile elite ale regimului. Faptul că crimele de război sunt un moment aproape obligatoriu în biografia multora dintre acești foști militari, arată că obiectivul este de a crea o nouă gardă pretoriană a regimului, în care destinele soldaților sunt iremediabil legate de soarta lui Putin.
Putin nu mai crede în victoria soldaților săi. Va încerca el să forțeze câștigarea războiului folosind armament neconvențional?
Administrarea politică a războiului se face de către Rusia în aceeași cheie. Cu cât mai insignifiante sunt succesele înregistrate pe teren și mai puternice loviturile ucrainene, cu atât mai public este „dezinteresul” Rusiei pentru negocierile de pace. Anunțul consilierului lui Putin pentru politica externă, Iuri Ușakov, care a declarat că negocierile de pace trilaterale nu au sens fără retragerea ucrainenilor din Donbass, sunt o capcană pe care rușii le-o întind ucrainenilor. La fel și ignorarea demonstrativă a propunerii ucrainene de armistițiu de o zi și anunțarea unilaterală a încetării focului pentru 9 mai. Miza acesteia este de a încuraja orgoliul de mare putere militară al Ucrainei, sperând astfel că Kievul va comite câteva erori politice în lanț. Armata ucraineană traversează un moment fast, reușind printr-o planificare strălucită și câteva mari succese tehnologice să macine ofensiva rusească, cu atât mai mult cu cât suferă de un deficit cronic de forță de luptă umană. Încercarea autorităților de la Kiev de a descongestiona rețelele de corupție din sistemul de recrutare, însoțite de preconizatele măsuri de reducere a schemelor de exceptare de la serviciul militar, arată că liderii Ucrainei înțeleg necesitatea consolidării acestor victorii.
Ceea ce par să înțeleagă mai puțin este că au intrat într-o spirală declarativă, care îi face pe mulți dintre ei să sune ca Medvedev. Încurajați de propriile succese militare, care se bazează totuși nu doar pe inspirația comandanților și pe talentul inginerilor ucraineni, ci în egală măsură pe sprijinul militar și financiar exterior, liderii de la Kiev au devenit din ce în ce mai tăioși la adresa oricui le pune sub semnul întrebării politica. Moscova a sesizat excelent momentul și face eforturi serioase să atragă Kievul într-o spirală a declarațiilor absurde, care îi deservește excelent interesele. Încercând să provoace Ucraina la un atac asupra Moscovei, în timpul unui armistițiu-spectacol unilateral, a cărui declarare a semănat mai degrabă cu o jignire și care vine după ignorarea demonstrativă a celui ucrainean, Moscova încearcă să submineze sprijinul politic occidental pentru Kiev.
În cazul în care Kievul s-ar decidă să întreprindă acte demonstrative, inutile din punct de vedere militar, Moscova ar căpăta astfel justificarea pentru folosirea pe scară largă a rachetelor potențial purtătoare de focoase nucleare și chiar a armamentului nuclear tactic. Un atare calcul, pe care îl sugerează nu doar comunicatele Ministerului Apărării, dar și declarațiile politice de la Moscova, arată că Putin nu mai crede în victoria pe câmpul de luptă convențional.
Limitat de riscurile politice și de slăbiciunea economică în posibilitatea de a decreta o mobilizare generală, Kremlinul ar prefera o escaladare a războiului, care să-l ajute să-și atingă obiectivele, fără a-l supune la un risc politic major. Astfel, victoria, oricare ar fi ea, nu ar mai fi atât meritul comandanților militari, cât al celui care a decis folosirea unui astfel de armament. Acest lucru ar putea scoate de pe agendă problema implicării comandanților militari în politica postbelică și nici nu ar pune în mâinile unor milioane de oameni arme, permițând în paralel să justifice criza economică nu prin deciziile proaste ale Kremlinului și furtul generalizat ci prin sancțiunile europene. Tocmai de aceea, Kremlinul pregătește în paralel o ieșire din război, prin declararea unilaterală a victoriei și conservarea liniilor deja atinse. De aceasta este nevoie de controlul strict al spațiului informațional, de întărirea aparatului de poliție politică, de reprimarea opoziției radical-patriotice și de delegitimarea armatei. Pe lângă acestea, nimănui nu trebuie să-i mai treacă prin cap că Rusia poate fi învinsă pe câmpul de luptă, iar pentru a obține o astfel de răsturnare este nevoie de o măsură radicală, un răspuns la o „provocare” pe măsură.
