Deși suntem încă departe de consumarea tuturor consecințelor perioadei pe care o traversăm, o trecere în revistă a efectelor durabile pe care le-au produs deja Vladimir V. Putin și Donald J. Trump pare a fi un exercițiu mai mult decât necesar. Așa cum pacea se planifică încă din primele stadii ale războiului, exercițiu menit de fapt să adauge motivații suplimentare efortului de război, tot așa este nevoie și de o înțelegere lucidă a lumii post-Putin și post-Trump.
Fie că ne plac sau nu, ne fascinează, ne dezgustă sau doar ne înspăimântă, trebuie să acceptăm că cele două personalități și-au pus deja amprenta asupra istoriei, într-o măsură hotărâtoare, așa cum au făcut-o Hitler și Stalin. Indiferent de ce le va aduce viitorul apropiat acestor oameni, efectele acțiunilor lor se vor resimți pe termen lung, iar istoria pe care ei o fac astăzi, va fi parte a motivațiilor acțiunilor viitoare ale multor lideri politici ai lumii.
Putin și Trump nu sunt accidente ale istoriei sau aberații de la normă. Ei sunt înainte de toate reprezentări politice ai unei voințe colective, depozitari ai unor speranțe, așa cum sunt și imaginea unor frustrări colective, neconsumate și neabsorbite critic. Dacă Putin încarnează incapacitatea unui popor de a-și găsi o altă vocație după pierderea statutului imperial, Trump este expresia impasului cognitiv în care se află o bună parte a societății americane, pentru care libertatea nu mai echivalează cu prosperitatea. Așa cum rușii lui Putin continuă să nu accepte înfrângerea în Războiul Rece, doar pentru că ea nu a avut loc pe câmpul de luptă, americanii lui Trump se simt privați de avantajele pe care le-a adus unei lumi întregi, dar nu și lor, faptul că SUA au fost vreme de peste opt decenii liderul lumii libere.
Europa, obligată să redevină o forță militară capabilă să își asigure securitatea
Prima lecție pe care ne-au lăsat-o cei doi, valabilă în special pentru Europa, este aceea că fundamentul normativ și dorința autentică de generalizare a prosperității nu sunt suficiente pentru construcția unei puteri politice relevante. În ciuda a ceea ce se afirmă, renunțarea Europei la orice aspirații militare nu a fost doar un reflex de prezervare a propriei prosperități economice. A fost în egală măsură și rezultat al unei decizii strategice de a întrerupe spirala istorică a unui continent prea mic pentru puterea militară pe care o acumula periodic. Descurajarea programatică a oricăror inițiative militare europene, în primul rând de către SUA, a făcut ca țările europene să-și estompeze nu doar reflexele militariste și imperiale, dar și capacitatea tehnică și propensiunea culturală pentru un astfel de exercițiu. După treziri succesive și ieșiri spectaculoase la rampă ale vulturului american, ursului rusesc și în fine ale dragonului chinezesc, a venit vremea ca vocația militară europeană să fie din nou întrebuințată. Să sperăm că într-un cadru politic și conceptual care va ține cont de spectaculoasele rezultate pozitive ale proiectului european. Totul cere însă timp, iar Europa trebuie să-l „cumpere” eficient și creativ.
A doua lecție este aceea că indiferent de schimbările ce se vor petrece în viitor atât la Washington, cât și la Moscova, obiectivul unui sistem european de securitate și apărare autonom va rămâne în vigoare pe termen lung. În acest context, țările europene vor fi forțate să compatibilizeze într-un proiect unic atât frica viscerală a fostelor țări comuniste de Rusia, cât și dorința marilor țări europene de a consolida ierarhia în interiorul proiectului european, sub pretextul unei construcții cu mai multe viteze. În absența unei voințe de compromis în această dezbatere, Uniunea Europeană riscă să se destructureze destul de repede sub presiunea tendințelor centrifuge.
România și iluzia că evitarea unor poziționări ferme asigură o „echilibristică” între SUA și UE
Convingerea politicienilor români că se pot scuti de riscurile alegerilor strategice, prin repetarea frazelor de serviciu și extragerea din viața internațională, reprezintă un adevărat pericol. O posibilă expresie a irelevanței internaționale supreme ar fi chiar invocarea pretextului stării financiare a țării pentru a motiva refuzul intrării în recentul consiliu creat de Trump.
Prezența militară americană în România nu este expresia unui entuziasm de moment. Ea depinde de felul în care Washingtonul își proiectează interesele strategice în regiunea euroasiatică, iar atitudinea politicienilor români față de schimbările de cadru geopolitic, pe care o dictează totuși interesele naționale, poate servi mai degrabă drept pretext, fără a fi vreodată un motiv. Pretinzând că apară astfel interesele țării, politicienii români le sabotează de fapt constant, prin frica de responsabilitate și de costuri de imagine.
Ceea ce pare să nu se înțeleagă la București este că țara poate avea un parteneriat strategic solid și profitabil cu SUA doar în condițiile în care există un aranjament continental de securitate cu Washingtonul. Pentru a avea un astfel de parteneriat, în condițiile unui impas strategic în relația dintre Europa și SUA, România trebuie să se mute în America Latină sau să se transforme în insulă, la confluența traseelor maritime. Un al treilea scenariu, ceva mai probabil decât primele trei, este acela al unei Europe din nou împărțite în „Occident” și „Orient”, în care SUA să patroneze un aranjament zonal de securitate, la fel de eficient ca și prima ediție a „cordonului sanitar”. Mai mult, în condițiile în care Trump pare cucerit iremediabil de mirajul marilor afaceri promise de Putin, un astfel de aranjament ar fi menit mai degrabă să destructureze Europa și mai puțin să asigure securitatea țărilor din fostul „lagăr comunist”.
Întrebarea care se pune este cât de apărate pot fi aceste state, printr-un angajament formal, luat de un lider care în acest moment este deplin angajat într-un efort de legitimare a rapturilor teritoriale comise chiar de statul de care pretinde că le apără?! Valoarea angajamentului unui stat este dată de capacitățile sale de a-și onora angajamentele, dar și de credibilitatea sa internațională, iar condiționarea angajamentelor politice de gradul de profitabilitate directă nu este un factor de natură să consolideze încrederea.
De ce au fost luați europenii prin surprindere de războiul din Ucraina și de criza NATO
A treia lecție este aceea că fundamentul istoric, politic și cultural comun, precum și exercițiul îndelungat al unei relații simbiotice, generează inerții periculoase și aproape insurmontabile. Oricât de mare ne-ar fi fost șocul din februarie 2014 și indignarea resimțită în dimineața de 24 februarie 2022, războiul dintre Rusia și Ucraina a fost prevestit de o lungă serie de evenimente. Nenumăratele „războaie ale gazului”, începute la jumătatea anilor ’90, nesfârșita sagă a Sevastopulului și a statutului fostei flote ruse la Marea Neagră, tumultosul mandat al președintelui Victor Iușcenko, avertismentul lui Putin de la București, urmat apoi de atacul asupra Georgiei, ne-au arătat clar atât că ucrainenii încep din nou să se desprindă de Rusia, dar și că Moscova va face tot ce poată să-i împiedice. Chiar și așa, cu excepția SUA, care avea avantajul exersării constante a mușchilor, democrațiile au fost incapabile să reacționeze eficient la atac, dincolo de declarațiile indignate. În pofida semnelor prevestitoare, rațiunea occidentală a fost surclasată de obișnuință și de convingerea stupidă că Rusia poate fi cointeresată prin afaceri în consolidarea echilibrului european.
Tot așa, consternarea în care sunt blocați și astăzi cea mai mare parte a politicienilor europeni, care contemplă îngroziți prăbușirea comunității Atlanticului de Nord, este cel puțin improprie în raport cu istoricul recent. Încercarea de generalizare a celor 2 procente din bugetele naționale pentru cheltuielile militare, cerută insistent de prima administrație Trump, retragerea dezordonată din Afghanistan din 2021, negociată tot de administrația Trump cu talibanii în 2020, declarațiile Casei Albe despre „vechea Europă” și „noua Europă”, au arătat cu mult timp înainte că SUA sunt hotărâte să împartă ceva mai echilibrat povara securității mondiale. Faptul că niciuna dintre țările europene, cu excepția Marii Britanii, nu a renunțat la imperiu de bună voie, ci doar sub povara înfrângerilor militare, a făcut ca Europa să nu accepte evidențele. Inerția Europei în chestiunile de securitate și politică militară a deschis larg calea radicalizării lui Trump în această direcție. Pentru administrația de la Casa Albă alegerea nu este între pace și război ci între o alianță pe care o percepe ca pe o fragilitate și perspectiva unor afaceri super-profitabile cu Putin, care ar mai avea și darul de a vexa China.
Plecarea lui Putin și Trump nu va aduce înapoi „vechea” lume
Ceea ce nu acceptă Trump, care crede că a băgat Rusia în buzunar complotând cu Putin, este că regimul acestuia va face implozie, nu peste mult timp. Asta nu înseamnă că democrația va fi instaurată în Rusia. Înseamnă doar că personajele aflate în fruntea unui sistem autoritar îmblânzit vor fi altele, iar oportunitățile de afaceri ale noilor lideri mai multe și mai echilibrate. Chiar și fără Putin, Rusia va rămâne o țară cu aspirații expansioniste intacte. Opoziția „democratică” rusească, pentru salvarea căreia Occidentul a eliberat din închisori mulți criminali ai Kremlinului, cu câteva excepții notabile, nu știe cum și nici nu vrea să trateze veșnica obsesie imperială din politica externă rusească. Mulți dintre emigranții ruși au condamnat mijloacele alese de Putin pentru a-și pune în aplicare programul, dar nu și esența acestuia. Dacă împărtășesc ceva cu regimul Putin este platforma comună de politică externă, iar acest lucru se vede din mai toate luările de poziții, care ocolesc subiectul intereselor „strategice rusești”.
Putin și Trump au produs deja o mutație. Au reabilitat cinismul ca metodă, tranzacția ca principiu și forța ca argument final. În logica lor, credibilitatea nu se mai măsoară în consecvență, ci în capacitatea de a impune costuri. Dreptul nu mai este un fundament, ci un pretext; iar alianțele nu mai sunt comunități de destin, ci contracte renegociabile. De aceea, problema nu este „când se termină” epoca lor, ci cât de adânc a intrat în noi reflexul de a aștepta, de a amâna și de a spera că altcineva va plăti prețul realității în locul nostru. Lumea post-Putin și post-Trump nu va fi, prin simpla trecere a timpului, nici mai sigură, nici mai dreaptă. Va fi doar mai sinceră în brutalitatea ei. Iar într-o astfel de lume, cine confundă prudența cu lașitatea nu rămâne doar „în afara jocului”, ci devine, fără să-și dea seama, miza lui.
