Reuniunea NATO de la Ankara, din 7-8 iulie, putea avea un deznodământ periculos pentru securitatea europeană. În aer plutea ostilitatea manifestată în repetate rânduri de președintele SUA, Donald Trump, față de Alianță în general și față de unii aliați europeni în mod special. La final, toți participanții păreau să răsufle ușurați, mai ales când au auzit concluziile șefului administrației americane. În declarația pentru presă de la încheierea reuniunii, a descris summitul drept „extraordinar de reușit”, iar atmosfera din cadrul Alianței drept marcată de o „dragoste extraordinară” și „unitate”.
Laudele lui Trump pentru președintele turc Erdoğan și pentru secretarul general al NATO, Mark Rutte, sunt îndreptățite. Cei doi au reușit să îl facă pe președintele american să se simtă important la o reuniune la care s-au luat decizii esențiale pentru securitatea membrilor Alianței, o securitate în care rolul SUA rămâne central. Este o victorie diplomatică semnificativă, cu atât mai mult cu cât momentul Ankara 2026 marchează și un pas important spre conturarea Europei, împreună cu Canada, drept actori mult mai importanți decât erau până acum în cadrul NATO.
De la URSS la jihadiști și de la tancurile Rusiei la roiurile de drone: NATO, forțat să se adapteze de evoluția continuă a provocărilor de securitate
De-a lungul ultimilor 25 de ani, NATO a trecut prin cel puțin trei procese de adaptare la realitățile mereu în schimbare ale războiului modern și la amenințările care au apărut în acest context. Primul a avut loc ca răspuns la amenințarea jihadistă și războaiele contra-insurgență de după 9 septembrie 2001, în condițiile în care Alianța s-a implicat direct în războiul din Afghanistan, iar mai multe state membre au participat la cel din Irak. Până la aceste conflicte, Alianța se pregătise pentru a face față unui actor statal (URSS) într-un conflict convențional, iar odată cu încheierea Războiului Rece intrase într-un proces de reducere a forțelor și a bugetelor pentru apărare. Afghanistanul a obligat NATO să își pregătească militarii pentru un alt tip de conflict, cel asimetric, iar lecțiile contra-insurgență au fost folosite și în alte conflicte, de exemplu cel din Mali, unde a fost dislocată o forță de stabilizare europeană, sau cel împotriva Statului Islamic.
Al doilea proces de adaptare, care a însemnat o reorganizare a forțelor convenționale, venea în legătură cu provocările din partea Federației Ruse, după agresiunea acesteia împotriva Georgiei, în 2008, și mai ales după prima invazie a Ucrainei, în 2014, când rușii au ocupat direct Crimeea și, indirect, prin miliții subordonate Moscovei și așa-numiți „omuleți verzi”, o parte din Donbas. Aceea a fost epoca în care la exercițiile de război organizate de Aliați au început să fie, din nou, simulate confruntări cu un actor statal și o armată tradițională dotată cu forțe blindate semnificative.
Cea de-a treia re-adaptare a început după invadarea la scară largă a Ucrainei. Evoluția războiului declanșat în februarie 2022 a adus în prim plan lovituri de artilerie, rachete și, mai ales, folosirea la scară amplă a dronelor, a căror prezență a transformat inclusiv natura frontului, unde „linia” convențională a fost înlocuită cu o așa-numită „kill zone”, zonă suprasaturată de drone în căutare de ținte, cu o lățime de 30 – 50 de kilometri. Războiul din Ucraina a dus în plan secund, sau chiar în irelevanță, arme cum ar fi forțele blindate (evoluție care fusese, de altfel, anunțată încă de la războiul azero-armean din 2020, câștigat de Azerbaidjan și cu ajutorul dronelor turcești), sau genul de manevre care implică mase mari de trupe.
De notat că ultimele două procese confirmă că Moscova rămâne o amenințare permanentă, de anvergură istorică, la adresa Europei și a Occidentului, în general; practic, începând cu deceniul trecut, aceasta a redevenit adversarul care a determinat formarea Alianței, la începutul Războiului Rece.
Răspunsul NATO la amenințarea rusă: abordare strategică regională, relansarea industriilor europene de profil
Cel mai recent proces de transformarea NATO a început de fapt cu reuniunea de la Vilnius în 2023. Atunci a fost anunțată regândirea strategică a flancului estic prin trei planuri regionale de răspuns la o posibilă agresiune rusească: unul pentru nordul Europei și al Atlanticului, altul pentru zona estică centrală și al treilea pentru zona sud-estică. Aceasta din urmă include Marea Neagră, Egeea și Mediterana, ceea ce înseamnă responsabilități specifice de securitate și pentru România, alături de Bulgaria, Grecia și Turcia.
Procesul de adaptare a NATO demarat la Vilnius a continuat, cu pașii anunțați la reuniunea de anul trecut de la Haga. Atunci, Alianța a decis creșterea semnificativă a bugetelor de apărare și reducerea barierelor privind comerțul și cooperarea între industriile de profil ale statelor membre. Reuniunea de la Ankara din 7-8 iulie a.c. a avut pe agendă tocmai implementarea prin măsuri concrete a deciziilor de la Haga. La Forumul Industriei de Apărare, care a deschis summitul din capitala turcă, secretarul general al NATO, Mark Rutte, a anunțat creșterea cu sute de miliarde de euro a investițiilor europene și canadiene în apărare, precum și achiziții masive în premieră ale Alianței.
Companii europene precum Airbus, Rheinmetall sau SAAB devin esențiale în acest context, alături de cele americane, care sunt de mulți ani parte din angrenajul industrial al securității euro-atlantice. Un exemplu important în acest sens este înlocuirea vechilor avioane Boeing de către aeronavele GlobalEye produse de firma suedeză SAAB în cadrul sistemului de supraveghere și comandă aeriană AWACS. Firma europeană Airbus se impune și ea ca furnizoare de aeronave cu rol logistic esențial (proiectul flotei de aeronave Airbus A330 Multi Role Tanker Transport, MRTT). Iar România s-a înscris și ea în efortul comun al Alianței. A devenit stat membru fondator al Băncii pentru Apărare, Securitate și Reziliență (DSRB) alături de alte nouă țări care pun piatra de temelie a acestei instituții care are ca scop finanțarea proiectelor comune de apărare. În plus, delegația condusă de președintele Dan a inclus și firme private capabile să furnizeze tehnologie avansată.
NATO a înțeles marea lecție a războiului din Ucraina: dronele pot învinge armate convenționale
La aceste modificări de abordare strategică regională se adaugă învățămintele căpătate din Ucraina. Piloți ucraineni de drone, acționând ca „inamici” la exerciții sub egida NATO în mai 2025 (exercițiul Hedgehog din din Estonia) și mai 2026 (exercițiul Aurora din insula Gotland, Suedia), au demonstrat clar că forțele Alianței nu ar face față acum în condițiile războiului cu aeronave fără pilot. În ambele exerciții, „inamicul” ucrainean a distrus complet unități întregi și a evidențiat astfel vulnerabilități masive.
Dar astăzi lucrurile sunt în plină schimbare. Experiența ucraineană în război este deja transmisă statelor membre ale Alianței prin așa-numitele „drone deals” (acordurile dronelor) încheiate de Kiev cu Letonia și Lituania inițial, după cele cu state non-NATO precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar și Azerbaijan. Iar la reuniunea din 7-8 iulie de la Ankara s-au mai semnat astfel de acorduri cu Danemarca, Estonia și Țările de Jos, anunțându-se aranjamente și pentru altele – Germania, Norvegia, Finlanda și Canada. Și tot la Ankara, Alianța a convenit că zeci de miliarde de euro vor fi investiți strict în achiziționarea de echipamente de bruiaj și distrugere a dronelor inamice, precum și în antrenarea piloților necesari (programul NATO Drone Edge).
Summitul de la Ankara a confirmat faptul că americanii rămân în Europa, vitală pentru interesele lor strategice
La aceste vești bune pentru securitatea euro-atlantică se adaugă una de fond: SUA nu pleacă din Alianță și din Europa. În ciuda furiei lui Donald Trump la adresa unor parteneri europeni, bazele de aici, inclusiv cele din România, vor continua să reprezinte capete de pod strategice pentru proiecția de securitate a SUA dincolo de Europa, în Mediterană, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, chiar și Caucaz. Să ne gândim doar la războiul cu Iranul – 5000 de zboruri de susținere a efortului american au avut ca punct de plecare baze din Europa, după cum declara chiar Mark Rutte. E un exemplu recent care arată de ce prezența americană în Europa, esențială pentru securitatea continentului, reprezintă un interes vital și pentru Washington, cel puțin atât timp cât acesta își dorește să își mențină o prezență globală, de mare putere.
De notat, dincolo de aceste interese strategice, colaborările deja existente între firme americane și europene continuă, ba chiar au fost inițiate unele noi. Aceste noi colaborări aduc totuși în prim-plan participarea europeană, inclusiv prin firme private românești, așa cum bine a punctat Sabina Fati pentru DW Romania. Astfel, compania germană Rheinmetall a semnat cu americanii de la Lockheed Martin un acord pentru producerea rachetelor ATACMS în Germania. Acorduri similare au fost semnate și de Anrudill, compania din SUA care va produce în Polonia rachete de croazieră Barracuda împreună cu concernul local PGZ. Lockheed Martin a încheiat un memorandum și cu reprezentanții guvernamentali de la Berlin, Haga, Varșovia și Stockholm pentru producerea rachetelor pentru sistemele Patriot în Europa.
Două zile bune pentru securitatea nord-atlantică
În final, declarația comună a aliaților din cadrul NATO la Ankara exprimă clar determinare și optimism, marcând totodată toate aspectele detaliate mai sus. Se afirmă explicit angajamentul comun față de Articolul 5 din Tratat și față de principiul „un atac asupra unuia este un atac asupra tuturor”. Rusia este recunoscută drept o amenințare pe termen lung, în vreme se exprimă clar (paragraful 4) contribuția Ucrainei la „securitatea transatlantică” și faptul că Aliații vor rămâne uniți pentru a susține rezistența acestei țări în fața agresiunii rusești. Declarația comună afirmă explicit și principiul că o Europă mai puternică înseamnă un NATO mai puternic. Remarcabil este că formula „Aliații europeni și Canada” se repetă de trei ori într-un text de numai o pagină și jumătate, ceea ce reflectă creșterea efectivă a contribuțiilor acestora. A fost un răspuns la criticile lui Donald Trump și amenințările acestuia cu retragerea SUA, dar mulțumiri sincere i se cuvin și lui Vladimir Putin: fără acțiunile lui nesăbuite nu s-ar fi realizat probabil acest reviriment al reflexelor europene de securitate.
Cât despre gazda reuniunii, Turcia, trebuie lăudată pentru reușita evenimentului, dar nu se poate spune că a câștigat foarte mult în mod concret. Firmele turcești vor fi în continuare parte din schema generală a mobilizării industriei de apărare din spatele securității euro-atlantice, dar regulile impuse de UE rămân neschimbate. Sub egida SAFE, doar 35 de procente de participare sunt permise partenerilor din afara Uniunii. Armata turcă rămâne și ea un pilon important în cadrul NATO, dar cu responsabilități trasate clar în cadrul schemei strategice avansate la Vilnius în 2023. Statul turc rămâne însă în afara UE, așa cum l-a plasat chiar evoluția propriilor guverne, culminând cu alunecarea spre autoritarism a regimului actual al cărui șef, președintele Erdoğan, nu a obținut concesii europene la summitul NATO desfășurat chiar în palatul său prezidențial. Nici din partea omologului său american nu a obținut altceva decât declarații de complezență diplomatică. Promisiunea că Turcia va fi reprimită în programul F-35 sau că va primi motoarele de avioane americane necesare pentru programul turcesc de producție a unui avion multirol de generația cinci (KAAN) nu vor putea fi îndeplinite fără aprobarea Congresului. Iar acolo, în legislativul american, Turcia nu mai are de mult timp prieteni. Agresivitatea crescândă arătată în ultimii ani față de Israel, Grecia și Cipru nu ajută deloc, lobby-urile favorabile acestora de la Washington demarând deja proceduri pentru blocarea promisiunilor făcute de Donald Trump la Ankara.
Una peste alta, au fost două zile bune pentru securitatea euro-atlantică și pentru poziția europeană în cadrul acesteia. Principiile Uniunii Europene rămân o referință și se prefigurează chiar avansul rapid al proiectelor comune ale UE în centrul concepției și pregătirii NATO pentru provocările viitorului. Parteneriatul euro-atlantic s-a reînnoit și se pare că, într-adevăr, permanenta amenințare rusească are un rol important în afirmarea și consolidarea ideii de securitate europeană comună. Esențială în acest context geopolitic și istoric rămâne rezistența Ucrainei. Această țară determină acum, cu fiecare zi de rezistență, atât decăderea economică și militară a Rusiei, cât și unitatea și prosperitatea Europei.
