Ucraina a renunțat la armele nucleare în schimbul unor garanții de securitate încălcate de Rusia odată cu invazia din 2014. Președintele Zelenski a declarat recent că țara sa ar putea să își refacă arsenalul nuclear.
Zelenski: ori suntem primiți în NATO, ori ne facem arme nucleare
În cadrul discursului său din 17 octombrie, susținut în fața presei cu ocazia participării la sumitul Consiliului Europei, unde a fost invitat să-și prezinte „planul victoriei”, președintele Volodimir Zelenski a șocat întreaga opinie publică mondială atunci când a afirmat că pentru securitatea Ucrainei nu există decât două soluții: accederea în NATO sau arma nucleară. Chiar dacă, peste doar câteva ore de la acest moment, într-o întâlnire cu Mark Rutte, secretarul general al NATO, Zelenski a subliniat faptul că Ucraina nu caută să se înarmeze nuclear și că menționarea bombei nucleare a avut ca scop doar scoaterea în evidență a necesității vitale pentru țara sa de a se alătura alianței militare occidentale, acest episod ridică o serie de întrebări legitime. Poate Ucraina să obțină bomba nucleară, și dacă da, ce înseamna aceasta pentru securitatea Europei și a regiunii Mării Negre?
Locul și rolul Ucrainei în cadrul programului nuclear sovietic
Utilizarea de către Statele Unite a bombei atomice în faza de final a celui de-al Doilea Război Mondial a produs puternice reverberații în cadrul conducerii politico-militare a URSS. Iosif Stalin, conștient și îngrozit de prăpastia tehnologică care tocmai se deschisese între imperiul sovietic și (încă) aliatul nord american, a ordonat dezvoltarea de îndată a unui program pentru obținerea bombei atomice. Cu ajutorul spionajului industrial, a unor savanți germani răpiți și a concentrării unor puternice resurse umane și materiale, prima bombă atomică sovietică este testată la 29 august 1949, în Kazahstan, iar prima bombă cu hidrogen, după aproape șase ani, pe 22 noiembrie 1955.
În cadrul programului nuclear sovietic, savanții ucraineni au deținut poziții de o importanță deosebită încă din perioada premergătoare războiului, centrul de cercetare din Harkiv/Harkov având o serie de abordări și descoperiri revoluționare în fizica nucleară comparativ cu cercetătorii de la Moscova.
Dincolo de partea teoretică a obținerii și îmbunătățirii armamentului nuclear, Ucraina sovietică a deținut un loc de frunte în ceea ce privește dezoltarea capacităților de livrarea la țintă a bombelor nucleare. Biroul de proiectare OKB-586, cu sediul în orașul Dnipro, a fost locul în care au fost concepute unele dintre cele mai avansate rachete baliste cu rază medie de acțiune și intercontinentale aflate în arsenalul sovietic. Începând cu racheta R-12 „Dvina”, cu rază medie de acțiune, care a devenit cunoscută la nivel mondial după amplasarea sa în Cuba, în timpul „Crizei rachetelor” (14 octombrie – 20 noiembrie 1962), R-14 „Chusovaya” (rază de acțiune de 4500 km), și continuând cu rachete balistice intercontinentale ca R-16 (rază estimată 11000 – 13000 km), R-26 (12000 km) și R-36 (10200 – 16000 km), ultima rachetă fabricată în URSS și poreclită de observatorii occidentali „Satan”.
Arsenalul nuclear al Ucrainei de la prăbușirea URSS și până la Memorandumul de la Budapesta
Prăbușirea Uniunii Sovietice, consființită în ziua de Crăciun a anului 1991, a transformat Ucraina, practic peste noapte, în cea de-a treia mare putere nucleară a lumii, după Statele Unite ale Americii și Federația Rusă. Statul de la răsărit a moștenit, după unele surse, nu mai puțin de 5000 de focoase nucleare, iar după altele, aproximativ 1900 de bucăti, precum și mijloacele tehnice de a le livra la distanțe extrem de mari. Acestea se constituiau dintr-un arsenal formidabil, modern pentru perioada respectivă, adică 176 de rachete balistice intercontinentale și un număr impresionant de bombardiere strategice dintre care cele mai avansate erau cele 19 aparate supersonice Tupolev Tu-160.
Ca urmare a unui efort internațional fără precedent până în acel moment, pe linia dezarmării nucleare, conducerea politică a Ucrainei a fost convinsă, în schimbul unor garanții de securitate din partea Statelor Unite, Federației Ruse și Regatului Unit, să renunțe la arsenalul nuclear, precum și la sistemele de livrare ale acestuia. Documentul rezultat din această înțelegere a fost semnat în anul 1994 și a primit denumirea orașului în care a fost parafat, Memorandumul de la Budapesta. Astfel a debutat un proces care se va întinde pe parcursul mai multor ani: predarea focoaselor nucleare către Federația Rusă, distrugerea rachetelor și avioanelor de bombardament, a silozurilor care găzduiau câteva zeci de rachete „Satan”, inventarierea și predarea materialului nuclear excedentar față de nevoile industriei energetice nucleare civile a Ucrainei.
Vis sau posibilitate: capacitățile actuale ale Ucrainei
Declanșarea agresiunii rusești în estul țării în anul 2014, urmată de invazia pe scară largă din februarie 2022, a readus în discursul public din Ucraina problema renunțării la armele nucleare ca mijloc de descurajare a violării suveranității și integrității teritoriale a țării. Discursul lui Volodimir Zelenski a polarizat opinia publică internațională, mulți aducând în discuție articolul publicat de politologul american John J. Mearsheimer în anul 1993, în care autorul susține necesitatea păstrării de către Ucraina a unui arsenal nuclear pentru a descuraja o viitoare agresiune a Rusiei care, în opinia acestuia, raportată la istorie, era iminentă.
Prin urmare, chiar dacă ar exista dorința politică de reînarmare nucleară, este aceasta posibilă în situația actuală a Ucrainei? Răspunsul la această întrebare este unul dificil, însă conform expertului ucrainean Oleg Jdanov, țara dispune de capacitatea de a dezvolta arme nucleare, atât tactice, cât și strategice. Acesta amintește de faptul că, în ceea ce privește sursa de obținere a materialului radioactiv, Ucraina dispune de nouă gropi de deșeuri nucleare care totalizează aproximativ 42 de milioane de tone de material radioactiv. Iar ca sisteme de lansare, expertiza biroului de proiectare și construcție a rachetelor „Pivdenmaș” (fostul „Yuzhmaș”/OKB-586) este suficientă pentru a asigura dezvoltare în scurt timp a unui sistem de transport la distanță a focosului nuclear. În final, Jdanov, amintește faptul că, în cazul în care, din diverse motive, nu poate fi dezvoltată la timp o armă nucleară „clasică” cu toate componentele sale, se poate oricând recurge la ceea ce se numește în limbajul de specialitate o „bombă murdară”. Adică, materialului radioactiv îi este atașat explozibil convențional, iar în momentul detonării, din cauza temperaturilor mari, elementul radioactiv își schimbă starea de agregare, din solid în vapori, și se împrăștie pe o anumită suprafață de teren transformând-o într-o zonă extrem de radioactivă și prin aceasta periculoasă pentru expunerea umană.
Optimismul lui Jdanov nu este însă împărtășit de Leonid Kucima care, anterior funcției de președinte al Ucrainei (1994 – 2005), a fost director general al „Pivdenmaș” (ex Yuzhmaș), în perioada 1986 – 1992, celebrul birou de proiectare și producție a rachetelor. Acesta afirmă că pentru a dezvolta un focos nuclear și un sistem de rachetă balistică care să îl transporte până la țintă, suficient de modern încât să nu fie interceptat, este nevoie de cel puțin 10 ani de zile și de câteva miliarde de dolari.
Cele două opinii, selectate pentru a expune puncte de vedere situate la extremitățile problemei, ne relevă nu doar polarizarea existentă în societatea ucraineană după aproape 3 ani de război, cât și o anume disperare în fața unui conflict care, în ciuda sacrificiilor, nu pare să se apropie de un deznodământ.
Scenariul unei arme nucleare ucrainene rămâne puțin probabil
Chiar dacă Ucraina ar avea posibilitatea financiară și tehnologică de a produce arme nuclear, este puțin probabil ca un astfel de scenariu să fie acceptat de puterile occidentale care o susțin și, cu atât mai puțin, de către Rusia. Intrarea armei nucleare în arsenalul forțelor armate ale Ucrainei nu ar aduce cu sine o retragere a forțelor rusești de pe pozițiile cucerite și nici nu ar obliga agresorul la un armistițiu favorabil victimei. Singurul mod în care arma nucleară poate să aibă un impact în cadrul conflictului, este prin utilizarea sa directă, situație care declanșează automat o reacție în lanț imprevizibilă. Atacarea de către ucraineni a unor așezări sau mari aglomerări urbane de pe teritoriul Federației Ruse ar aduce cu sine, pe lângă o ripostă similară din partea rușilor, pierderea oricărui sprijin occidental.
Pe de altă parte, utilizarea armei nucleare pentru a lovi anumite sectoare ale frontului este, de asemenea problematică, date fiind proximitatea liniilor de contact și sistemele de menținere a vieții din vehiculele blindate ar însemna atât eventuale pierdei proprii cât și un rezultat final incert. Nu mai vorbim aici de contaminarea radioactivă a teritoriului național care, pentru perioade lungi de timp, va fi nelocuibil și neproductiv din punct de vedere agricol.
