Regimurile autoritare au prosperat ocolind sau încălcând regulile internaționale. Odată ce SUA au început să facă același lucru, autocrațiile au învățat că o lume fără reguli este mult mai periculoasă pentru ele decât și-ar fi imaginat.
Evenimentele din Siria, Venezuela și Iran ne învață că reziliența autocrațiilor este mai mică decât pare
Recenta escaladare a tensiunilor din jurul Iranului trebuie interpretată dincolo de miza unei simple crize regionale. Ea marchează o răsturnare istorică de amploare. Ani la rând, regimurile autoritare au deprins arta supraviețuirii și chiar a profitului într-un mediu internațional tot mai permisiv: au eludat regulile, s-au refugiat în spatele unor scheme oculte, au transformat incertitudinea în armă și au mizat pe ezitările puterilor democratice. Însă, din clipa în care cel mai puternic actor democratic al lumii a încetat să mai fie garantul normelor, acționând ca o mare putere gata să le încalce, vechii beneficiari ai dezordinii s-au trezit într-o situație paradoxală. Aceștia prosperaseră într-un sistem în care normele erau fragile și aplicate arbitrar. Astăzi, ei descoperă că o lume fără reguli este mult mai periculoasă pentru autocrațiile vulnerabile decât pentru cei pe care credeau că i-au păcălit.
Evenimentele legate de Iran din ultimele săptămâni sunt cruciale nu doar pentru viitorul Teheranului, al Golfului sau al piețelor energetice. Importanța lor constă în lecțiile pe care le oferă despre transformarea ordinii internaționale. Atunci când Statele Unite atacă obiectivele militare iraniene de pe Insula Kharg, un nod vital pentru exporturile de petrol ale Teheranului, nu asistăm doar la un nou episod dintr-o confruntare istorică. Este semnalul că vechea distincție între „outsiderii” care încalcă regulile și „insiderii” care le apără a devenit imposibil de menținut.
Iranul nu reprezintă, așadar, un caz izolat, ci face parte dintr-un lanț de evenimente ce trebuie analizate laolaltă. Regimul lui Assad din Siria s-a prăbușit în decembrie 2024, după ani de război, măcinat de declinul intern și de neputința aliaților de a-l mai susține. În ianuarie 2026, Statele Unite l-au capturat pe Nicolás Maduro în Venezuela. Între timp, Cuba a fost aruncată într-o nouă eră a privațiunilor, pe măsură ce presiunea asupra resurselor petroliere venezuelene a strangulat aprovizionarea cu combustibil și-așa precară a insulei. Vorbim de țări diferite, ideologii diferite și contexte regionale diferite. Totuși, toate aceste exemple spun un adevăr inconfortabil: reziliența autocrațiilor este adesea mult mai mică decât pare.
Autocrațiile au înflorit sub scutul nevoii de petrol și al respectului occidental pentru norme
Timp de decenii, s-a teoretizat existența unei „internaționale autoritare” sau, în termeni academici, ascensiunea autocrației modernizate — un regim definit de Serghei Guriev și Daniel Treisman drept dictatură prin manipulare („spin dictatorship”), concept dezvoltat pe larg în lucrarea lor, „Spin Dictators: The Changing Face of Tyranny in the 21st Century”. Miza nu era simpla supraviețuire a dictaturilor, ci capacitatea lor de adaptare. Spre deosebire de regimurile represive și brutale ale secolului XX, sistemele autoritare contemporane au învățat să mimeze arhitectura democrației, golind-o însă de orice conținut. Sistemul electoral a fost păstrat, dar fără vreo competiție reală. Presa a supraviețuit, dar sub un pluralism simulat. Instituțiile au rămas în picioare, dar doar ca decor. Scopul nu era desființarea formelor democratice, ci domesticirea lor.
În multe privințe, aceasta a fost strategia prin care regimurile autoritare au răspuns șocurilor de după Războiul Rece: revoluțiile colorate, Primăvara Arabă și amenințarea constantă ca revolta populară, mobilizarea societății sau presiunile externe să le înlăture de la putere. În anii '90 și la începutul anilor 2000, încă mai dăinuia convingerea că istoria se îndreaptă, fie și sinuos, către triumful democrației liberale. Această stare de spirit era alimentată de colapsul blocului sovietic și de credința generalizată că, în ciuda tuturor defectelor sale, Occidentul reprezenta centrul de gravitație instituțional al politicii mondiale.
Aceasta a fost epoca în care teza lui Francis Fukuyama despre „sfârșitul istoriei” a fost deseori simplificată și deformată. Versiunea sa populară nu susținea dispariția conflictelor, ci faptul că direcția dezvoltării politice fusese tranșată definitiv. Democrația liberală și capitalismul de piață păreau să nu mai aibă niciun rival sistemic pe măsură. În acest climat, Occidentul s-a deprins să folosească forța brută (hard power) doar ca ultim resort, condiționată de coaliții largi, justificări legale și o reținere retorică evidentă. Chiar și în momentele de forță, Statele Unite și aliații lor s-au simțit constrânși să invoce limbajul dreptului, al normelor, al alianțelor și al legitimității multilaterale.
Regimurile autoritare au învățat să exploateze tocmai această ezitare. Strategia lor nu a fost un atac frontal asupra sistemului, ci infiltrarea în zonele sale gri. S-au bazat pe ambiguitate, pe piețe negre, rețele offshore, constrângere informală și represiune selectivă. Și-au clădit stabilitatea internă nu prin eficiență, ci prin frică dozată, clientelism și fragmentarea opoziției. Pe plan internațional, au supraviețuit nu prin forțele proprii, ci profitând de reticența celorlalți de a recurge la forță împotriva lor.
Autocrațiile bogate în resurse energetice au fost cel mai bine poziționate în acest joc. Iranul, Venezuela, Libia și, într-o măsură oarecum diferită dar asemănătoare, Rusia, au beneficiat de același avantaj structural: când un regim controlează resurse vitale pentru întreaga lume, sancțiunile sunt rareori totale, izolarea rămâne incompletă, iar condamnarea morală nu este niciodată de ajuns. Aproape întotdeauna se găsește o cale de supraviețuire. Se găsesc cumpărători, mărfurile sunt reetichetate, iar petrolierele navighează sub pavilioane juridice opace. Izolarea politică poate foarte bine să coexiste cu profitul comercial.
Iranul este, probabil, exemplul cel mai elocvent. În pofida deceniilor de sancțiuni și ostracizare, a reușit să își conserve regimul, să își extindă influența regională și să exporte energie, în special către China, prin mecanisme comerciale obscure și flote-fantomă. Acest set de instrumente a devenit o practică comună, fiind adoptat și de Rusia după 2022 în exportarea produselor energetice. Pentru mulți dictatori, lecția era clară: cu răbdare, suficientă cruzime pe plan intern și utilitate economică pe plan extern, poți supraviețui oricărei presiuni.
Însă această logică se sprijinea pe o premisă tacită: aceea că marile democrații vor rămâne prizonierele propriilor norme, în timp ce regimurile autoritare nu vor fi îngrădite de nimic. Odată ce această premisă se clatină, întregul eșafodaj devine vulnerabil.
Regimurile autoritare nu mai sunt în siguranță într-o lume în care forța legii este înlocuită de legea forței
În acest context, Donald Trump nu mai reprezintă o anomalie, cât mai degrabă un accelerator istoric. Abordarea lui nu a inventat dezordinea, dar a legitimat o viziune tranzacțională, punitivă și centrată pe forță chiar în inima celei mai puternice democrații din lume. Taxele vamale impuse aliaților, disprețul față de organismele multilaterale, sancțiunile transformate din instrumente de reglementare în arme de război economic și, acum, ofensiva militară directă împotriva Iranului: toate acestea semnalează tranziția de la forța legii la legea forței.
În mod straniu, această schimbare pune regimurile autoritare într-o postură extrem de precară. Ani la rând, aceștia au profitat de discrepanța dintre pretențiile ordinii liberale și acțiunile pe care aceasta era dispusă să și le asume. Au putut trișa și reprima, mizând pe faptul că adversarul lor va rămâne, cel puțin parțial, tributar normelor. Însă, atunci când o mare putere democratică adoptă la rândul ei limbajul pârghiilor brute și al pedepselor exemplare, vechii dictatori își pierd cel mai prețios avantaj.
Cazul Iranului este revelator dincolo de granițele sale: el demonstrează că puterea autocrațiilor este, în fapt, o formă de slăbiciune rigidă. Aceste regimuri doar proiectează aparența sustenabilității. În realitate, sustenabilitatea lor depinde de un context extern riguros controlat: acces la resurse, o doză de ambiguitate diplomatică, prudența adversarilor și posibilitatea de a opera în spatele complexității ordinii mondiale. Odată ce mediul devine fățiș prădător, spațiul lor de manevră se îngustează drastic.
Ironia este amară: regimurile care au luat în derâdere Occidentul, spunând că e „moale”, procedural și decadent, descoperă acum că erau mult mai în siguranță într-o lume în care adversarii lor încă mai respectau procedurile.
Acest lucru nu înseamnă că soluția este idealizarea vechii ordini liberale, care a fost mereu mai ipocrită, mai selectivă și mai axată pe propriile interese decât doreau susținătorii ei să creadă. Nici nu înseamnă că autoritarismul este pe cale să dispară. Unele regimuri vor trece printr-un nou proces de adaptare. Altele vor supraviețui prin teroare, prin sprijinul Chinei sau profitând de pe urma oboselii geopolitice a Occidentului.
Dar lecția fundamentală este tulburătoare. Epoca în care dictaturile puteau sfida ordinea internațională fără riscuri majore și fără să atragă consecințe serioase pare să fi apus. În locul ei se profilează o lume în care legea forței prevalează din nou asupra forței legii.
Totuși, chiar dacă o astfel de lume se dovedește a fi mai periculoasă pentru regimurile autoritare, nu rezultă că ceea ce le va urma va fi neapărat democratic sau liberal. Mai degrabă, prăbușirea lor ar putea lăsa locul unei ordini intermediare — mai dură, mai imprevizibilă și mult mai puțin atrăgătoare decât ar fi sperat mulți dintre cei care au salutat odinioară prăbușirea dictaturilor.
