Libienii care au ieșit în stradă pe 17 februarie 2011 fuseseră chemați la o „zi a furiei”. Ceva mai târziu, revolta împotriva lui Muammar Gaddafi – care la vremea respectivă era cel mai longeviv, dar și cel mai excentric tiran al lumii arabe – avea să fie numită „Revoluția din 17 februarie”. Retrospectiv, acela e momentul în care Primăvara arabă s-a transformat în marele război pentru lumea arabă. La zece ani de la Revoluția din 17 februarie, acel război încă se mai poartă, iar Libia se află în continuare în centrul său, fără ca soarta să îi fi fost decisă.
Primul război al Primăverii arabe
Protestele care au marcat, în Tunisia, începutul Primăverii arabe, au fost observate peste tot în regiune; în 2010, când au izbucnit, era imposibil să mai izolezi vreo țară, să împiedici informația să ajungă acolo. Multe probleme erau similare într-o mare parte a lumii arabe – prea puține oportunități pentru o viață mai bună, prea puțină libertate, dictatori care se aflau de prea mult timp la putere, o discrepanță prea mare între viața acestora și cea a supușilor. La începutul lui 2011 se vedea nu doar că astfel de revolte sunt posibile, dar și că au șanse de succes. Tunisienii îi ziseseră „nu!” dictatorului lor, Zine el-Abidine Ben Ali, iar acesta fugise din țară în ianuarie. Egiptenii îl forțaseră pe Mubarak să renunțe la putere în februarie. De ce nu ar fi putut să o facă și alții? Situația în Libia era tensionată încă din ianuarie și avuseseră loc deja unele proteste; în februarie acestea s-au intensificat și a început să se ceară plecarea lui Gaddafi. Pe 17 februarie a fost convocată o zi a furiei. Forțele de securitate au tras cu muniție de război. Acela a fost începutul. O lună mai târziu, în conflict intervenea și NATO, inițial sub pretextul de a impune o zonă de interdicție aeriană. În lunile următoare, aviația aliată a tocat practic forțele lui Gaddafi, oferindu-le, astfel, un avantaj decisiv rebelilor, care la mijlocul lui octombrie au capturat și Sirte, orașul natal al fostului dictator și locul în care acesta și-a purtat ultima bătălie. Gaddafi a fost ucis încercând să scape din Sirte: convoiul său a fost ținta unei lovituri aeriene NATO, iar omul-forte al Libiei a fost capturat de rebeli, brutalizat și ucis; i-a fost refuzată chiar și înhumarea la o zi după moarte, cum cere tradiția islamică, la fel ca și fiului său, Mutassim, capturat și ucis tot la Sirte.
Moartea lui Gaddafi nu a pus capăt conflictului din Libia. Milițiile formate pentru a se lupta cu forțele fostului dictator au intrat în conflict pentru resursele țării. Ciocniri sporadice s-au transformat într-un al doilea război civil, care a izbucnit în forță în 2014 și a dus la împărțirea țării în două, cu vestul și capitala Tripoli dominate de un guvern recunoscut de comunitatea internațională, dar cu legături cu islamiști din rețeaua Fraților Musulmani, și estul controlat de mareșalul auto-proclamat Khalifa Haftar. Guvernul de la Tripoli a fost susținut inițial de Qatar, iar în prezent se bucură de sprijinul mai substanțial al Turciei, care și-a trimis inclusiv militarii în ajutorul aliatului său. Haftar, un fost ofițer al lui Gaddafi intrat în dizgrația acestuia, se bazează pe susținerea Egipului și a statelor din Golf – Arabia Saudită și Emiratale Unite, aflate în competiție cu Qatarul – dar și a Rusiei, care e mereu dornică să își extindă sfera de influență și să le creeze probleme europenilor cărora nu le e deloc indiferent ce se întâmplă în vecinătatea lor. Tripoli a fost atras de Turcia într-un joc mult mai mare, care a agitat state membre UE ca Grecia, Cipru și Franța: cursa pentru rezervele de hidrocarburi din Marea Mediterană. Guvernul libian a semnat cu Ankara un acord de delimitare a granițelor maritime și zonelor economice exclusive, o mișcare prin care, practic, revendică zonele de interes ale altor țări.
Impactul războiului libian, din Siria până în Sahel și din Europa în Statele Unite
Războiul împotriva lui Gaddafi a fost primul dintr-o serie de conflicte care au marcat și continuă să marcheze întregul Orient. A fost urmat de cele din Siria, Yemen și Irak. Aceste războaie au atras state arabe, puteri regionale ca Iranul și Turcia, puteri globale ca Rusia și Statele Unite, NATO. Războaiele sunt legate între ele de fire sau mai mult vizibile și de aceea ar putea fi privite ca un mare război pentru lumea arabă. Există peste tot mari forțe aflate în opoziție, regimuri autoritare și pro-democrați, laici și islamiști, interese strategice și economice. Există decizii sau fapte care au generat alte decizii și fapte. NATO a invocat un mandat al Consiliului de Securitate pentru a interveni în războiul civil libian; Rusia a folosit acest lucru ca pretext pentru a bloca orice decizie a aceluiași Consiliu în cazul Siriei, oferindu-i în acest fel lui Bașar al-Assad libertatea de a-și gaza propria populație fără să se teamă de măsuri ale comunității internaționale. Moartea lui Gaddafi i-a arătat lui Assad ce riscă dacă rebelii au câștig de cauză și cel puțin din octombrie 2011 a fost clar că dictatorul sirian va face orice pentru a câștiga. Una dintre deciziile sale – luată înainte de uciderea lui Gaddafi dar după intervenția NATO în Libia – a fost eliberarea jihadiștilor din închisori, ca să poată pretinde că se luptă cu teroriști, nu cu forțe revoluționare. Rezultatul? Un prim val de recruți pentru grupări jihadiste, inclusiv Frontul Al-Nusrah din care s-a desprins Statul Islamic. Assad a evitat confruntări majore cu ambele grupări, ceea ce i-a permis celei de-a doua să își consolideze pozițiile și să atace și Irakul. Forțele rebele mai moderate, atât laice cât și islamiste, care erau sprijinite financiar și cu arme de state arabe, Turcia și Occident, au fost înfrânte de Assad cu ajutorul Iranului și al Rusiei, iar implicarea Teheranului i-a făcut mult mai atenți pe saudiți care n-au vrut să tolereze un satelit al acestuia și lângă granița lor sudică, așa că au intervenit în Yemen. Evident, toate cele de mai sus nu înseamnă că atâtea state din Orient s-au prăbușit, asemeni unor piese de domino, doar pentru că a izbucnit războiul din Libia, dar este clar că dacă acesta nu ar fi avut loc situația în regiune ar fi fost cu totul alta.
Impactul războiului libian s-a resimțit și în afara lumii arabe. Haosul în care s-a scufundat țara le-a deschis drumul migranților din Africa, iar litoralul libian a devenit o rampă de lansare către Europa. Sute de mii de persoane au încercat să ajungă în Italia de acolo; mii au murit înecate. Masele de imigranți au avut și efecte politice în Italia și, mai departe, în Uniunea Europeană, chiar dacă nu chiar de amploarea celor cauzate de criza refugiaților sirieni. Nu doar migranții au profitat de haos, ci și jihadiști care au avut o libertate mai mare de mișcare și foști luptători în primul război civil. Aceștia s-au îndreptat către Mali și Sahel, unde de ani de zile are loc o sângeroasă insurgență islamistă. Dincolo de ocean, în Statele Unite, a fost resimțit din plin efectul atacului extremiștilor musulmani asupra misiunii diplomatice americane din Benghazi; secretarului de stat din acea perioadă, Hillary Clinton, i s-a atribuit insistent responsabilitatea pentru incident, inclusiv în campania electorală din 2016 și este foarte posibil ca ea să fi pierdut din această cauză puncte în confruntarea cu Donald Trump.
De la jucător regional la stat eșuat
Libia este astăzi o tablă de șah pe care puteri angajate într-o luptă mult mai amplă își dispută influența prin pioni locali. Un stat eșuat. Este o schimbare uriașă de statut față de perioada lui Gaddafi, care se visa lider african și al țărilor nealiniate, își folosea petrolul și veniturile aduse din acesta pentru a-și asigura influența în Europa și chiar a căutat la un moment dat să își cumpere un președinte la Palatul Élysée finanțând campania electorală a lui Nicolas Sarkozy. E drept că această politică nu l-a salvat pe Gaddafi, iar când a venit momentul decisiv, s-a văzut că influența sa era inexistentă. Chiar „prietenul” său de la Paris a fost cel care a pledat cel mai mult pentru intervenția în Libia – nu întâmplător francezii i-au spus „războiul lui Sarkozy” – și s-a speculat că a făcut-o în încercarea de a obține suficiente voturi la următoarele alegeri pe care însă, cum se știe, le-a pierdut.
Există oameni care au avut de profitat de pe urma războiului – războaielor – libiene. Unii s-au îmbogățit. Alții au dobândit putere peste vreo fâșie de teritoriu. Dar până la urmă, nimic din toate acestea nu înseamnă mare lucru într-un stat eșuat. Totul se poate pierde de la o zi la alta. La zece ani de la izbucnirea războiului, nimeni nu poate spune că a câștigat cu adevărat. Nici măcar cei care au furat ceea ce a început ca o revoluție.
