Abordarea europeană bazată pe reguli, deliberări și consens pare ineficientă într-o lume afectată de crize multiple, cu numeroși actori care încalcă regulile. E o lume în care Bruxellesul trebuie să își (re)găsească relevanța.
Un discurs ieșit din comun. Și nebăgat în seamă
Dacă, într-o zi oarecare, Ursula von der Leyen ar fi anunțat un pachet masiv de noi sancțiuni împotriva Rusiei, bani dați Ucrainei din fondurile înghețate în UE ale aceleiași Rusii, propunerea de a suspenda parțial acordul de asociere UE-Israel, pedepse împotriva miniștrilor extremiști ai acestuia din urmă, o condiție „made in Europe” pentru licitațiile publice și ar fi făcut apel la eliberarea de „cătușele” politicii unanimității pentru Uniune, ar fi făcut furori în presă și în capitalele diplomatice ale lumii.
Von der Leyen a făcut toate aceste propuneri în discursul privind „Starea Uniunii Europene”, pe care l-a ținut miercuri, 10 septembrie, în Parlamentul European și poreclit în eurobulă #SOTEU (de la „State of the European Union”). Problema e însă că evenimentul de la Strasbourg a avut loc în aceeași zi cu asasinarea lui Charlie Kirk, în SUA, și cu incursiunea provocatoare a dronelor rusești în Polonia – la care de altfel Ursula von der Leyen a apucat să facă o aluzie în „SOTEU” – și la numai o zi de la atacul Israelului asupra liderilor Hamas din Qatar. Toate aceste subiecte „i-au luat fața” Ursulei von der Leyen.
„SOTEU”-l livrat de Von der Leyen a fost unul belicos, presărat cu clișeele avântate care constituie specialitatea nu doar a președintei Comisiei Europene, ci și a altor lideri bruxellezi, ca „Europa trebuie să lupte” sau „dacă contează pentru europeni, contează pentru Europa”. Autoarea lui a reușit să-și atragă huiduielile europarlamentarilor, atât dinspre stânga, cât și dinspre dreapta, în momente diferite. Discursul a fost nu doar mai belicos și mai huiduit, ci și mai lung decât „SOTEU”-rile anterioare (cam 7.500 de cuvinte față de 6.500-6.700).
Ceea ce e, tradițional, un eveniment anual în politica Bruxelles-ului s-a încheiat într-un soi de agitație vie, dar neobservată, ca a unor pești într-o găleată. Iar dincolo de evenimentele cu impact mediatic mare pe care le-am notat mai sus, mai există un motiv pentru care discursul nu s-a prea văzut în știri: timpurile s-au schimbat, iar instituțiile Bruxelles-ului reacționează așa cum și atât cât pot.
Problema Ursulei von der Leyen și a Bruxellesului este că, începând cu 2020, lumea s-a schimbat radical
Cea mai puternică persoană din „capitala Europei” – despre Ursula von der Leyen e vorba, v-ați dat seama – nu poate livra, la capitolul decizie politică, bani sau amenințări decât ceea ce poate livra Bruxelles-ul în genere: propuneri și intenții care se concretizează (sau nu) în decurs de ani de zile, datorită complicatelor mecanisme de decizie ale Uniunii Europene. Ursula von der Leyen poate doar să viseze la un „zid de drone” pe flancul estic al UE, oricare-ar fi mecanismele pe care le poate într-adevăr pune în mișcare pentru a-l transforma în realitate strategică. Cei care vor face „zidul” – sau vor trimite avioane F16 și F35 pentru interceptarea dronelor rusești, care bântuie prin Polonia exact în orele în care Von der Leyen visează cu voce tare în Parlamentul European –, sunt lideri de țară sau ai NATO. Adesea, în politica UE legătura dintre cauză și efect, intenție și realitate e foarte greu de decelat, nu numai pentru publicul „mare”. Și, regretabil, sunt situații în care ea nici măcar nu există.
Nu e deci de mirare că drama din hemiciclul de la Strasbourg face furori doar în același hemiciclu și, eventual, într-o serie de publicații „de bulă” ca Politico.eu. Evenimentele lumii încep să se petreacă în alte locuri și de multe ori ele sunt realități mai dure și mai clare decât intențiile de viitor și îndemnurile, oricât de bine intenționate și oneste, ale unor instituții ezoterice. Ele se numesc, de regulă, bombardamente, asasinate, incursiuni militare și altele de acest fel. Toată această realitate geopolitică nu poate decât prinde pe picior greșit un ansamblu de instituții creat pentru deliberare și soluții pașnice, optime, științifice și consensuale, care adesea se blochează în propriile mecanisme – ca acela al unanimității, dezavuat de însăși președinta Comisiei.
Nu întâmplător, la această stare de lucruri, Ursula von der Leyen, dar și confrații ei cu nume „grele” din instituțiile europene se văd mai puțin decât lideri de țară ca Emmanuel Macron, Donald Tusk sau Keith Starmer, care prin natura propriei poziții își pot permite acțiuni mai tranșante și cu consecințe mai directe decât vertijul deliberativ al Uniunii Europene. Centrul de greutate politic al continentului se deplasează de la Bruxelles și Strasbourg și va fi, probabil, unul mobil, itinerant, în funcție de succesul sau insuccesul unuia sau altuia dintre liderii naționali cu greutate pe continent.
Asta înseamnă oare că Uniunea Europeană „va exista și peste 1.000 de ani, în chip de sperietoare, la muzeu”, cum spunea Mark Twain despre religie? Există un contraargument serios. Forța financiară și caracterul de placă turnantă ale Bruxelles-ului sunt în continuare realități formidabile. O bună parte din obscuritatea în care se scaldă acesta, în ultima vreme, vine nu din lipsa lui de eficiență și de consecințe, ci pur și simplu din timpul lung scurs între intenție și decizie, inerent la mecanismele juridice ale Uniunii.
Este Ursula von der Leyen „depășită de evenimente”, așa cum s-a spus? Poate că da, dar mai degrabă în sens contrar celui în care încearcă să se miște. La desemnarea în primul mandat de președintă a Comisiei, ea se vedea ca un nou tip de politician, femeie în cea mai înaltă poziție europeană și șefa unei comisii care atinsese cvasi-paritatea de gen (12 femei din 25 de membri). Primul mandat von der Leyen a fost însă cu totul altceva decât ceea ce era așteptat – în locul unei tranziții verzi și al unei digitalizări triumfătoare în Europa, acea Comisie a avut de stins foc după foc. A fost întâi COVID-ul, iar apoi, prima parte a Războiului din Ucraina, în care lucrurile încă nu se reașezaseră geopolitic, cu excepția surprizei plăcute a demonstrației de solidaritate a țărilor europene, care azi e o amintire din copilăria conflictului.
Se poate adapta sistemul european bazat pe reguli și consens la „sălbăticia” noii lumi?
Foarte repede, „politiciana pe stil nou” Ursula von der Leyen s-a dovedit perimată în fața unei noi realități globale, multipolară și alimentată de steroizii rețelelor sociale, care provoacă isterie și dezinformare globală. La Bruxelles, se vorbește despre două noi moțiuni de cenzură la adresa Comisiei, după ce românul Gheorghe Piperea a spart gheața inițiind una în iulie.
Ursula von der Leyen e detestată și i se anunță decesul politic iminent, „pe surse”, prin diferite publicații. Propria ei vicepreședintă, Teresa Ribeira, o trage de urechi public pentru eșecul de a reacționa la dezastrul din Gaza. Motivele pentru care președinta Comisiei (nu) face ce (nu) face sunt, însă, mai degrabă cele care o recomandau pe Ursula von der Leyen în 2020 pentru o schimbare de paradigmă în politica europeană. Posibil, necazurile ei vor avea mai degrabă un final fericit – sau cel puțin la termen – decât unul nefericit.
Problema e însă în ce grad se vor adapta instituțiile reprezentate de oameni ca ea, garante ale regulilor, la sălbăticia noii lumi.
