Politica României față de Rusia nu este doar suma contribuțiilor actorilor politici ai momentului, dar și rezultatul unor constanțe istorice, care se manifestă indiferent de natura regimurilor politice care s-au succedat în această țară. Chemați să răspundă acțiunilor destabilizatoare ale Rusiei, politicienii români de astăzi par a fi, în egală măsură, prizonieri ai hărților și ai propriei ignoranțe. Sub pretextul diferențelor zdrobitoare de putere, capacități și suprafață, politicienii români caută să temporizeze, să amâne sau să transfere aliaților mai puternici rezolvarea problemelor pe care România le are cu Rusia.
Apelul la dreptul internațional și la politica de alianțe a României a constituit întotdeauna, ca și astăzi, un substituit pentru nevoia reală de cunoaștere profundă a acestei țări, iar disproporția flagrantă de putere a făcut ca decidenții să considere inutile orice eforturi naționale de consolidare a capacităților de apărare a țării. Nici războiul din Ucraina nu a adus foarte multe corecturi în această atitudine cu rădăcini istorice. România oficială nu a căutat să afle explicațiile profunde ale acestui război, amânat vreme de peste un secol, și nici nu a încercat să înțeleagă ceva din învățămintele pe care Ucraina le-a oferit cu generozitate și curaj.
De fapt, URSS există încă și pentru români
Există pentru această stare de încremenire o serie de explicații. Una dintre ele este legată de „complexul Basarabiei”, care pare să dicteze o bună parte din reacțiile românești la atacurile rusești. România se comportă astăzi în relația cu Rusia de parca ar deține încă Basarabia, iar criza de legitimitate pe care a provocat-o alipirea acestui teritoriu, la sfârșitul Primului Război Mondial, ar mai fi valabilă și astăzi. În mintea politicienilor români, URSS pare să nu se fi destrămat, pentru că nu reușesc să opereze o distincție clară între ruși și popoarele subjugate de aceștia și incluse cu forța în URSS, iar prezența Rusiei la granițele României este considerată încă un dat istoric, pe care energica lupta al Ucrainei nu-l pune sub semnul întrebării. Tocmai de aceea, politica Bucureștiului față de Moscova este dictată exclusiv de presiunile și de reacțiile interne, neținând aproape niciodată cont de realitățile și de evoluțiile din Rusia. Dacă reușește cumva să se apere în fața atacurilor rusești, hibride și politice, România nu contraatacă niciodată pe fond, refuzând cu obstinație să proiecteze o politică de contracarare pe termen lung a amenințării rusești. Rusia nu este și nici nu a fost vreodată formidabila putere care pretinde că este, iar propaganda sa este departe a fi imposibil de combătut, tehnic și cognitiv. Din păcate, România nu investește efort și resurse în cunoașterea Rusiei, așa cum nu investește nici în cercetarea ei, mulțumindu-se să înghită judecăți și evaluări ale altora, și apoi să le retransmită prin oficialii săi, în formule mai mult sau mai puțin esopice.
Legănându-se în iluzia solidității alianțelor sale, și ele un rezultat al presiunilor democratice interne și externe și nu al viziunii lor strategice, politicienii români se consideră exonerați de obligația de a consolida scutul național. Slăbiciunea organismului militar românesc și gradul scăzut de rezistență al societății în fața dezinformării ruso-române nu doar că nu sunt considerate fragilități structurale, dar au și devenit „argumente” de negociere, cu care Bucureștiul își motivează cererile de asistență din partea aliaților. Propaganda, diversiunea și alimentarea disputelor teritoriale au fost tot timpul ingredientele de bază ale politicii rusești din această parte a Europei, așa că cei care susțin că România nu poate face mare lucru pentru respingerea acestei presiuni, nici măcar nu pot motiva inacțiunea, prin faptul că se petrec lucruri noi.
Din păcate pentru noi ceilalți, în materie de cunoaștere a Rusiei, politicienii români datorează mult mai mult producțiilor propagandistice rusești decât realităților surprinse în milioanele de cărți, studii și articole scrise despre această țară. Politicienii români nu vor să știe nimic despre limitele puterii ruse, despre decuplarea evidentă a Orientului Îndepărtat de Moscova, despre cum funcționează convenția între puterea centrală și salba de satrapii naționale din Caucazul de Nord și nici nu au aflat despre reculul influenței ruse în Asia Centrală și Caucazul de Sud. Iar dacă toate acestea le par atât de îndepărtate și fără efecte asupra României, pentru faptul că nu reușesc să înțeleagă nici măcar ce se petrece în Transnistria, nu mai au nicio scuză. Așa cum nu vor avea nici pentru previzibilul deficit de produse petroliere din România, pe care nu-l vor putea compensa prin transporturile rusești semi-legale, după ce ucrainenii vor fi terminat logica bombardare a facilităților portuare și a celor de transport din Novorossiisk și Krasnodar. Cu atât mai mult cu cât, în Marea Neagră s-a deschis sezonul ruso-ucrainean de vânătoare a vaselor comerciale care operează transporturi pentru cele două părți, fapt care va pune la grea încercare exploatarea zăcămintelor de gaz de pe platoul continental românesc.
Percepția românilor despre Rusia, formată de propagandă și o înțelegere superficială a relațiilor istorice. Mitul independenței lui Ceaușescu față de URSS
La un astfel de tablou, oricât ar fi fost de sporadic frecventat de majoritatea celor care fac politică astăzi în România, a contribuit în bună măsură și învățământul românesc. Transformarea relației istorice între români și ruși într-un simplu șir de ocupații, rapturi teritoriale și abuzuri, fără analizarea celorlalte efecte ale interacțiunii dintre cele două popoare, a educat în români complexul de victime predestinate ale Moscovei. Cărțile de istorie a Rusiei, de economie, politologie sau de relații internaționale, inclusiv cele scrise de autorii români, sunt desigur mult mai nuanțate și mai întemeiate în judecățile pe care le fac, însă din păcate nu sunt citite de cei care decid politica românească, iar instituțiile statului sunt structural incapabile să folosească expertiza independentă, cu excepția cazului în care trebuie să compare în fața unor curți internaționale.
La această vulgată istoriografică, cultivată și astăzi în multe dintre manualele de istorie românești, s-au adăugat anii de propagandă istoriografică ceaușistă și de memorialistică parțială, în care foști „activiști de partid și de stat” ai regimului Ceaușescu au acreditat ideea unei încleștări teribile între Goliatul ruso-sovietic și Davidul daco-român. Povestea „independenței” românești din timpurile lui Dej și Ceaușescu, după ce depășea momentele de curaj ale împotrivirii românești la inexistentele planuri sovietice de integrare economică, episodul grăbitei recunoașteri diplomatice a RFG sau „ceasul de glorie” al discursului din balconul CC din august 1968, trecea discret sub tăcere eforturile lui Nicolae Ceaușescu de a-i calma pe sovietici, imediat după fiecare gest de împotrivire. Despre politica lui Ceaușescu de cauționare a abuzurilor sovietice în diverse țări, de obicei petrecute sub pretextul unei legalități contrafăcute, nici memoriile acestor oameni și nici istoriografia ceaușismului glorios nu ne-au lăsat mare lucru. Faptul că delegația lui Ceaușescu la ONU se evacua din sală, atunci când se discutau rezoluțiile de condamnare a invaziei sovietice din Afganistan, pentru a nu fi forțată să voteze cumva sau chiar să se abțină, arată că România lui Ceaușescu nu era chiar un spin în coasta sovieticilor, ci mai degrabă sursa unui zgomot de fond cu care Moscova s-a obișnuit repede. De altfel, de la sfârșitul anilor ’70, Brejnev înțelesese că Ceaușescu este un stalinist fanatic, de unde și simpatia nedisimulată cu care-i suporta ifosele de lider planetar.
Cu deplină tăcere a fost tratată și reapropierea crescândă de sovietici, începută la jumătatea anilor ’70, dar și consonanța deplină între serviciile speciale din România și cele din celelalte țări socialiste în materie de intimidare a disidenților și a opozanților refugiați în țările occidentale. Tocmai această reîntoarcere tăcută a României sub pulpana sovietică, petrecută sub paravanul nesfârșitelor incantații despre „independență” și „egalitate în drepturi”, despre care adulatorii ceaușismului au fost amnezici, a fost cea care a permis nu doar confiscarea revoltei populare din decembrie 1989, dar și restabilirea pozițiilor sovietice și apoi rusești în România anilor ’90.
Ce vrea de fapt „sistemul”? Admirația pentru autoritarismul corupt și ineficient al Rusiei
De fapt maniera de structurare și de funcționare a sistemului institutional românesc și practicile care-l guvernează, datorează mai mult experienței postsovietice din Rusia decât modelelor occidentale, despre care se afirmă pe nedrept că le-am preluat necritic. Miilor de clanuri familiale din administrația centrală și locală, foștilor ofițeri ai seriviciilor speciale românești, implicați în afaceri cu Rusia, și grupărilor care controlează de mai mult de două decenii companiile de stat din o serie de domenii strategice, cum ar fi cel energetic, modelul putinist de guvernare le este structural mult mai apropiat decât relativa transparență a democrației autentice. Toți acești oameni care dețin de fapt puterea în România, prin veșnicii secretari de stat și directori din diversele ministere și prin genialii milionari români, aflați perpetuu în relații contractuale cu statul, formează de fapt adevăratul „sistem”. „Sistemul”, care în bună măsură dictează limitele democrației din România, asigurând astfel stabilitatea toxică a unor guvernări incompetente, este cel care presează continuu, pentru o atitudine „echilibrată” și „reținută” față de Rusia, respingând energic perspectivele unui parteneriat strategic adevărat între România și Ucraina. Din acest fluviu subteran al „sistemului” se recrutează cea mai mare parte a torentelor de suprafață populiste, care-și disimulează susținerea pentru modelul rusesc de guvernare, prin invocarea mantrelor naționaliste și afișarea ostentativă a straielor populare și a tricolorului, care au devenit mai degrabă un atribut al putinismului decât al românismului.
Unor astfel de oameni, le convine de minune ca osatura statului să fie secondată, asemenea unui exoschelet, de către diverse grupări familiale de tip mafiot, exact ca în Rusia. O justiție care funcționează prin acționarea unor pârghii subterane, clementă cu marii profitori, aspră cu micii găinari și neîndurătoare cu dușmanii politici, așa cum este cea din Rusia, este exact ce trebuie unor astfel de oameni. O armată slabă, condusă de ofițeri preocupați doar de încredințarea directă a contractelor de înzestrare și de mărimea salariilor și a pensiilor, și cu toate acestea veșnic slab dotată și mereu surprinsă de viteza cu care evoluează tehnologia, este una ideală pentru oamenii care se uită cu admirație la totalitarismul care se naște în Rusia. O armată incapabilă să descurajeze singurul inamic existențial pe care îl are România este cel mai solid și cel mai onorabil argument pentru predarea în fața acestuia. Toate acestea nu ascund decât marea dorință a „sistemului” de a declara falimentul democrației, pentru a putea importa apoi pe post de „salvare de la dezastrul național” autoritarismul corupt și ineficient al Rusiei, care are o singură calitate, anume aceea de a le garanta pe termen nelimitat privilegiile și imunitățile, pentru care în democrația românească trebuie să „lupte” în fiecare zi să și le păstreze.
