Turcia a început negocierile de aderare în urmă cu mai bine de două decenii, după ce fusese zeci de ani țară asociată la UE. Relația îndelungată, poziția strategică a Turciei, forța sa militară și dimensiunea pieței sale nu au convins însă Bruxellesul să închidă ochii la faptul că Ankara nu s-a aliniat la regulile și valorile UE. E un avertisment și pentru alte țări cu aspirații europene.
Deși crizele multiple și politicile marilor puteri subminează vechea ordine bazată pe reguli, UE refuză să renunțe la valorile sale
Uniunea Europeană se află într-un context dificil, care reprezintă și un punct de inflexiune istorică. Acesta este marcat de războaiele din Ucraina și din Golf, de politica duplicitară a SUA din ultimii ani, dar și de continua amenințare a unui război hibrid pe care, începem să realizăm, Rusia îl poartă deja și îl va purta mult timp împotriva valorilor pe care ne-am clădit prosperitatea comună. Situația se acutizează în regiunea extinsă a Europei de est și a vecinătății sale, adică în Mediterana de Est și Orientul Mijlociu, iar asta afectează conexiunile europenilor cu lumea. Probleme sunt și în Caucazul de Sud, o altă regiune de care Europa este direct interesată, atât în virtutea vecinătății, cât și datorită rezervelor sale minerale și a poziției strategice pe care o ocupă, de coridor către China și către Asia Centrală. Războaiele recente care au destabilizat regiunea au fost dublate și de deriva Georgiei, cândva cel mai pro-occidental stat din Caucaz, către Rusia și modelul de autoritarism anti-occidental propus de aceasta.
Dintre toți marii jucători globali, Uniunea Europeană pare să rămână cea mai atașată sistemului internațional bazat pe reguli și valorilor care stau la baza democrațiilor liberale, iar unii consideră asta un dezavantaj față de China, Statele Unite și Rusia, mult mai dispuse să adopte poziții de forță – diplomatică, economică sau militară – pentru a-și atinge interesele. În plus, în cazul unor domenii strategice, cum este Inteligența Artificială, Europa este depășită de competitori ca Statele Unite și China.
În ciuda acestor probleme, Uniunea rămâne – cel puțin deocamdată – fidelă valorilor sale, iar acest lucru o face în continuare atractivă pentru o mulțime de oameni din afara sa, care își manifestă dorința de a-i deveni într-o bună zi cetățeni fie votând forțe politice europene, fie opunându-se (în stradă sau pe front) autoritarismului. Determinarea Bruxellesului de a-și proteja valorile înseamnă însă că simpla dorință de a face parte din UE este insuficientă: ea trebuie demonstrată prin fapte, adică reforme.
Reorientarea geopolitică a Armeniei arată că UE rămâne în continuare atractivă
Faptul că UE rămâne în continuare atractivă este demonstrat de evoluția Armeniei, care a început să se reorienteze după ce, în primele decenii post-independență, s-a aflat în sfera de influență a Rusiei, de care depindea economic și pentru securitate în fața amenințării permanente venite din partea Azerbaijanului și a aliatului său Turcia. Rusia nu a mișcat un deget pentru a-și salva aliatul în războiul din 2020, iar înfrângerea în acest conflict și pierderea ulterioară a regiunii Nagorno-Karabah/Artsakh a facilitat o schimbare istorică de paradigmă. Devenea atunci clar pentru societatea și chiar și pentru apriga diasporă armeană că o continuare a conflictului, altădată înghețat în logica și cu sprijinul Rusiei, nu mai era sustenabilă politic, economic și moral. Un lider politic de excepție, Nikol Pașinian, a reușit să valorifice acest detaliu producând o schimbare majoră în mentalitatea colectivă și în așteptările electoratului în ce privește aceste chestiuni esențiale pe scena politică armeană, câștigând trei rânduri de alegeri cu o agendă marcată de aceste schimbări.
Victoria clară din ultima rundă, la alegerile parlamentare din 7 iunie 2026, pare a confirma succesul acestei agende și al angajamentului Armeniei pe calea cooperării cu partenerii occidentali, mai ales cu UE, dar și a păcii cu Azerbaijanul. Reluarea în context a relațiilor diplomatice atât cu Baku, cât și cu Ankara, ar reprezenta un pas imens al micuței țări din Caucazul de Sud, până acum izolată prin relația nocivă cu Moscova, spre integrarea mult visată la Erevan în schemele de cooperare regională, la confluența legăturilor comerciale, logistice și energetice dintre Europa, zona caspică și Asia Centrală.
Sunt vești proaste pentru Kremlin (nu întâmplător a reacționat Putin cu obișnuitele sancțiuni pentru exporturile armenești în Rusia), dar și pentru Iran, care folosea Armenia ca legătură unică spre Caucaz, Rusia și Europa. Dar, până la urmă, era firesc ca asta să pățească regimurile de la Moscova și Teheran care erau de mult timp angajate, împreună cu China, în cruciada lor împotriva Occidentului și a comerțului guvernat de regulile stabilite de acesta după Al Doilea Război Mondial.
Dar menținerea parcursului actual de către Armenia nu înseamnă că integrarea sa europeană este garantată, la fel cum nu este garantată nici integrarea Republicii Moldova și a Ucrainei, deși cele două țări fac deja pași importanți în această direcție. Fie împreună, fie separate, cele două țări de la frontiera estică a UE au început deja negocierile cu Comisia Europeană, însă au de adoptat și de implementat reforme fundamentale pentru a deveni membre cu drepturi depline în Uniune. Acestea se referă la integrarea în piața comună europeană și sunt cunoscute sub titlul generic de „criteriile Copenhaga”, adoptate la summitul UE din 1993 din capitala daneză. Pachetul include criteriul instituțiilor democratice stabile și funcționale, criteriul statului de drept și al independenței sistemului judiciar, protecția drepturilor civile și politice fundamentale și a minorităților, criteriul unei economii de piață funcționale, capacitatea economiei țării candidate de a fi competitivă pe piața comună, criteriul adoptării și implementării tratatelor și legilor UE (acquisul comunitar) și criteriul capacității instituționale a statului candidat de a implementa standardele europene cu obiectivul aderării graduale la uniunea politică, economică și monetară.
Țările care au aderat la UE după Războiul Rece, inclusiv România, au trebuit să implementeze aceste criterii cu ajutorul și sub supravegherea Comisiei Europene tocmai pentru că aceasta este gardianul pieței comune. Aceasta, la rândul ei, este cea mai mare piață din lume la ora actuală și un model sui generis pentru toate încercările de a o imita, inclusiv în America de Sud (Mercorsur) și de Nord (NATFA/USMCA). Iar piața comună ar deveni disfuncțională dacă criteriile sale fondatoare și de aderare nu ar fi respectate.
Lecția Turciei pentru candidații la aderare: UE nu te acceptă decât dacă faci reforme reale
Cel mai bun exemplu în acest context este Turcia. Deși a fost unul din primele state asociate la Comunitatea Economică prin Acordul de la Ankara din 1963, Turcia a devenit în timp o cauză pierdută pentru integrarea europeană. A aplicat pentru a deveni membră cu drepturi depline în 1987, dar a fost oficial recunoscută drept stat candidat abia la summitul UE de la Helsinki din 1999 și a deschis negocierile în 2005. Progresul a fost împiedicat de trei lovituri de stat militare, de invazia nordului Ciprului, de problemele eterne cu drepturile civile și politice, de prigoana împotriva minorităților și multe altele.
Până astăzi, doar 16 capitole de aderare au fost deschise de Comisie și doar unul a fost închis. Începând cu 2018, procesul de aderare al Turciei a fost de facto oprit, fiind operațional doar pe hârtie (de jure). Sub conducerea regimului Erdoğan-AKP, Turcia a involuat rapid în ultimii 15 ani în ceea ce privește tocmai criteriile de aderare și mai ales cele care se referă la funcționarea instituțiilor democratice, la separarea puterilor în stat și independența sistemului judiciar, la libertatea de expresie și drepturile minorităților. În aceste condiții, Turcia pur și simplu s-a auto-exclus din procesul de aderare și nu mai poate face parte ca membră deplină din Uniune și din piața comună până nu reia reformele de la zero, practic, și îndeplinește criteriile Copenhaga.
Însă sunt slabe spre foarte slabe speranțe că o astfel de transformare radicală poate avea loc sub auspiciile regimului actual, sub conducerea autoritară a președintelui Recep Tayyip Erdoğan. Să nu uităm că este vorba despre același personaj care în martie 2017 avertiza că europenii nu vor mai putea fi în siguranță la ei acasă din cauza opoziției liderilor lor la campaniile electorale ale politicienilor turci AKP din țările respective. Tot președintele Erdoğanan a umilit-o patru ani mai târziu pe însăși președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, la o întâlnire la care a participat și președintele de atunci al Consiliului, Charles Michel, când gazdele pregătiseră fotolii doar pentru Erdoğan și Michel, iar lui von der Leyen i s-a oferit un loc stingher pe o canapea. Astfel de lucruri nu prea se uită, iar acum Comisia, care conduce procesul de aderare, este condusă de aceeași von der Leyen, iar Turcia este condusă de același om de la care nu ne putem aștepta la sentimente mai bune față de UE și față de europeni. Asta cu atât mai puțin atunci când este vorba despre reformare privind transformarea democratică a țării sale pentru respectarea unor criterii europene.
În ce privește drepturile minorităților, deși au fost inițiate deja două „procese de pace” în 2009 și 2013, ele s-au împotmolit în 2015, când guvernul condus de președintele Erdoğan a abandonat reformele și s-a întors la linia ultranaționalismului etnic de stat. Decizia a venit după ce liderii politici kurzi au refuzat să susțină ambițiile sale de a deveni conducătorul autoritar de astăzi prin adoptarea, chiar și fără sprijinul electoratului kurd, a unor amendamente constituționale la referendumul din aprilie 2017. Procesul actual de dezarmare a PKK, început în aprilie 2025, trenează și nu sunt semne că guvernul de la Ankara, deși pare pregătit să adopte legislația necesară, va face și pasul cerut insistent de către kurzi și celelalte minorități de a recunoaște formal existența și drepturile acestora ca minorități etno-lingvistice. Deși tratatul fondator al republicii, semnat la Lausanne în iulie 1923, conține Articolul 39 unde se stipulează clar drepturile unor astfel de minorități, Turcia refuză aplicarea sa de mai bine de o sută de ani.
Se adaugă șicanele perpetue făcute de Ankara Atenei și Nicosiei, deci Uniunii însăși, în Mediterana de Est, dar mai ales degradarea gravă a altor parametri fundamentali din criteriile Copenhaga. Este vorba despre independenței justiției, a drepturilor civile și politice fundamentale, a libertății de exprimare, precum și extinderea campaniei împotriva opoziției politice de la reprezentanții kurzilor și ai altor minorități la principalul partid de opoziție, CHP. Toate acestea sunt incluse în rapoartele anuale ale Comisiei Europene privind Turcia ca stat candidat, în nenumărate documente depuse de raportorul responsabil pentru monitorizarea Turciei la Parlamentul European, iar Curtea Europeană pentru Drepturile Omului semnalează de ani buni că Ankara nu respectă deciziile sale. Oprirea de facto a procesului de aderare a acestei țări la UE se bazează pe aceste rapoarte și arată cât se poate de clar că începerea procesului nu înseamnă automat aderarea.
Celelalte candidate actuale, inclusiv Republica Moldova, Ucraina, Armenia și Georgia din spațiul ex-sovietic, dar și cele din Balcanii de Vest, trebuie să privească cu multă atenție cazul Turciei. Deși Ankara este un partener NATO care a devenit și un producător important de tehnică militară adaptată la provocările actuale de securitate, asta nu înseamnă că poate să folosească astfel de atuuri pentru a deveni membră a pieței comune. Cum se exprima destul de clar într-o conferință de presă de la Strasbourg raportorul pentru Turcia al Parlamentului European, Nacho Sanchez Amor, Turcia nu poate înlocui reformele democratice cu drone și alte detalii privind puterea sa militară.
Eșecul Turciei de a adera la Uniunea Europeană mai spulberă un mit care este promovat intens de ani de zile în cercuri suveraniste (inclusiv din România) și de propaganda rusă: acela că vesticii din Uniunea Europeană vor noi membri pentru că au nevoie de piață de desfacere pentru mărfurile lor și de mână de lucru ieftină. Turcia, cu o populație de aproape 90 de milioane de locuitori, reprezintă o piață uriașă, mai mare decât a celorlalți candidați la un loc.
Valoarea Ucrainei este evident vitală pentru securitatea actuală și viitoare a Europei, iar piața sa are un potențial considerabil după ce va fi pace. Asta nu înseamnă însă că Kievul se poate considera deja îndreptățit să devină parte din piața comună. Aceeași logică trebuie înțeleasă și în celelalte capitale de state candidate, inclusiv la Chișinău.
