Vesele, regiunea Zaporojie, 2023–2024. Timp de opt luni, cinci femei cu vârste cuprinse între 41 și 65 de ani au fost închise în celule alăturate într-un centru de detenție administrat de ruși. Toate erau din raionul Melitopol. Toate au fost arestate din cauza convingerilor lor pro-ucrainene. Aici, în centrul de detenție, între ele s-a legat o prietenie strânsă care le-a dat puterea să reziste.
Această poveste despre prietenia dintre femeile închise într-un centru de detenție din teritoriul administrat de ruși se bazează pe mărturiile a două dintre ele, Sevil și Liudmila. Acestea au acordat interviuri echipei The Reckoning Project și au pus la dispoziție documente care le confirmă mărturiile.
Din motive de securitate, numele a trei dintre cele cinci femei au fost schimbate.
Sevil: „Frig, foame, durere. Un mic colț de rai”.
Sevil, în vârstă de 53 de ani, a lucrat mulți ani ca vânzătoare în Melitopol. Era divorțată și avea o fiică majoră care a plecat ulterior în teritoriul aflat sub controlul guvernului ucrainean.
Forțele ruse au ocupat Melitopolul în primele zile ale invaziei la scară largă. În dimineața zilei de 24 februarie 2022, Sevil a auzit explozii în apropierea gării. A doua zi, a zărit în stradă vehicule militare rusești.
La început, își amintește cum oamenii se simțeau relativ liberi, pur și simplu pentru că nu înțelegeau ce va însemna regimul de ocupație. Dar, cu fiecare zi ce trecea, regulile deveneau tot mai dure, iar condițiile de trai tot mai grele. Mai întâi au început să dispară produsele din magazine. Apoi apa și energia electrică. Ulterior, au început să dispară și oamenii.
„Veneai dimineața la muncă și aflai că cineva a fost ridicat de acasă și a dispărut fără urmă”, povestește Sevil. În iunie 2022, soldații ruși l-au răpit din propria casă pe Yevhen, o rudă de-a ei. Tatăl a doi copii mici, Yevhen rămâne până în ziua de azi dat dispărut.
La fel ca majoritatea locuitorilor din Melitopol, Sevil mărturisește că nu-i venea să creadă că ocupația avea să dureze. „Trăiam cu gândul: ‘În orice zi de-acuma, mâine sau poimâine, Ucraina se va întoarce’”. Dar timpul trecea. Autoritățile de ocupație își impuneau propriile reguli, iar speranța că Ucraina va reveni s-a transformat treptat în furie.
În octombrie 2023, Sevil a descoperit un canal de Telegram administrat de mișcarea de rezistență civică „Panglica galbenă”. L-a contactat pe administrator și s-a oferit să contribuie la activitățile mișcării. Una dintre misiunile pe care și le-a asumat a fost să fotografieze o panglică galbenă în locuri cunoscute din oraș, pentru a arăta că spiritul pro-ucrainean rămâne viu chiar și sub ocupație. Sevil decupase panglica dintr-o coroniță care făcuse parte din costumul de dans al fiicei sale. A transmis apoi fotografiile pe acel grup de Telegram.
Un salvator ucrainean, purtătorul de cuvânt al Mișcării de Rezistență Civilă Panglică Galbenă Yaroslav Bozhko, fondatorul unității de evacuare medicală Îngerii din Taira Yulia Paevska, fondatorul unității de evacuare medicală Îngerii din Taira Yulia Paevska, laureata Premiului Nobel pentru Pace și șefa Centrului pentru Libertăți Civile Oleksandra Matviichuk, președinta Parlamentului European Roberta Metsola, șeful Misiunii Ucrainei pe lângă UE Vsevolod Chentsov, primarul orașului ucrainean Melitopol Ivan Fedorov și un salvator ucrainean pozează pentru o fotografie în timpul ceremoniei de decernare a Premiului Saharov, la Parlamentul European de la Strasbourg, Franța, 14 decembrie 2022. @EPA/JULIEN WARNAND
Două luni mai târziu, soldații ruși i-au bătut la ușă. Cu toate acestea, atât atunci, cât și în timpul unei alte percheziții din ianuarie 2024, ea a reușit să-și ascundă telefonul.
La începutul lunii februarie 2024, în timp ce mergea pe stradă, câțiva bărbați cu cagule pe față i-au sărit în față dintr-o mașină parcată chiar lângă intrarea în blocul ei. I-au tras pe cap un sac, au încătușat-o și au împins-o în mașină.
„Ce, târfo, credeai că nu te găsim?”, au urlat ei.
A fost dusă într-o încăpere rece din beton, ce semăna cu un garaj spațios. Celula nu avea nicio fereastră. Pe un pat improvizat din scânduri zăceau hainele pătate de sânge ale altor deținuți. Cineva scrisese pe perete: „Frig, foame, durere. Un mic colț de rai.”
A doua zi, Judecătoria Interraională Melitopol i-a analizat cazul și a condamnat-o la 20 de zile de arest preventiv într-un centru de detenție temporară din satul Vesele.
Sevil a fost închisă în aceeași celulă cu o femeie pe nume Marina. În celula alăturată se aflau alte trei femei: Nadia, Oksana și Liudmila. Din discuțiile purtate, Sevil și-a dat seama că acestea erau închise de ceva vreme și că se cunoșteau deja între ele, dar îi cunoșteau și pe gardieni. La început, a bănuit că ar fi putut fi plasate acolo intenționat pentru a-i câștiga încrederea și a scoate informații de la ea. Cu timpul însă, a înțeles că erau femei obișnuite din Melitopol, la fel ca ea, pedepsite doar pentru că susțineau Ucraina.
Liudmila: odată cu regimul de ocupație s-a instalat și frica
Liudmila era cea mai în vârstă dintre femei. În perioada sovietică, obținuse două calificări diametral opuse, după cum mărturisește ea însăși: dirijor de cor și inginer mecanic. Cu toate acestea, își petrecuse cea mai mare parte a vieții lucrând ca croitoreasă. O vreme a locuit în Bulgaria alături de soțul ei, după care s-a întors în orașul ei natal, Melitopol.
Când Rusia a declanșat invazia la scară largă, Liudmila era văduvă și pensionară, dar lucra cu jumătate de normă la un magazin local de cosmetice.
Liudmila își amintește că, la început, nici ea și nici ceilalți localnici nu au luat războiul în serios. Când un tanc rusesc a intrat în centrul orașului, oamenii îl priveau aproape ca pe o curiozitate.
„Ai noștri se apropiau de el, stăteau acolo și filmau cu telefoanele. Vă vine să credeți? Era ca la circ – filmau pentru posteritate. Apoi au început bombardamentele. Doamne, cum au fugit toți!”
În acea perioadă, în oraș încă se mai organizau proteste împotriva ocupației, iar Liudmila a participat și ea. Treptat însă, spune ea, oamenii au început să conștientizeze cruda realitate a ocupației, iar odată cu această conștientizare s-a instalat frica.
Autoritățile de ocupație au început să impună obținerea cetățeniei ruse. În iulie 2023, directoarea magazinului unde lucra Liudmila i-a cerut să-și procure pașaport rusesc, avertizând-o că altfel magazinul va primi o amendă uriașă.
Furioasă, Liudmila și-a pregătit totuși actele și s-a dus la biroul de pașapoarte. Aici a găsit o coadă lungă de ucraineni care așteptau deja să le vină rândul pentru a depune actele. Liudmila a început să filmeze mulțimea.
„Uite câți alți idioți, ca mine, stau aici la coadă pentru pașapoartele astea cu găină”, a comentat ea plină de sarcasm, făcând aluzie la vulturul bicefal de pe stema Rusiei.
O fotografie realizată în timpul unei vizite organizate de armata rusă la Berdiansk arată locuitori depunând documente la un centru de pregătire a documentelor pentru înregistrarea cetățeniei ruse și a cererii de pașaport din Berdiansk, regiunea Zaporojie, Ucraina, 11 august 2022 @EPA/SERGEI ILNIȚSKY
Un paznic a observat că filmează, a reținut-o și a chemat ofițerii FSB s-o aresteze. Aceștia i-au căutat în telefon și au găsit un mesaj din 2022 în care Liudmila scria despre o comasare de echipament militar rusesc lângă Melitopol.
Următoarele opt luni, Liudmila a fost târâtă prin patru centre de detenție diferite, cea mai mare parte a timpului fiind închisă în centrul din Vesele.
Centrul de detenție din Vesele: sprijinul reciproc, decisiv în lupta cu mizeria, foamea și interogatoriile
La momentul izbucnirii invaziei la scară largă, centrul de detenție în care au fost închise femeile fusese de mult timp desființat. Însă autoritățile de ocupație aveau nevoie de spații de detenție pentru localnicii pe care îi arestau, așa că l-au redeschis fără să efectueze nicio reparație.
Toaleta se afla chiar în celulă și se întâmpla să nu fie trasă apa cu săptămânile. Femeile erau duse la duș doar o dată pe săptămână. Pentru a-și asigura igiena în restul zilelor, femeile încălzeau apă în sticle de plastic pe calorifer.
Mâncarea era aceeași în fiecare zi: terci de mei sau hrișcă, uneori cu puțină carne la conservă, și o supă chioară în care pluteau câteva bucăți de cartof.
Vizitele rudelor erau interzise. Lui Sevil i s-a permis să dea un telefon abia în a cincea zi de detenție, doar pentru ca o rudă să-i poată aduce o sacoșă cu haine și produse de igienă.
Femeile nu și-au mărturisit motivul exact pentru care fuseseră arestate.
„Ne era frică să vorbim despre asta, pentru că gardienii patrulau în permanență pe hol”, spune Sevil.
Conform legii ruse, persoanele reținute nu pot fi ținute într-un centru de arest preventiv mai mult de 10 zile fără să fie puse oficial sub acuzare. Din acest motiv, la fiecare 10-20 de zile, femeile erau duse la un sediu FSB unde erau ținute câteva ore. Seara, după intrarea în vigoare a restricțiilor de circulație, erau duse înapoi în celule, chipurile pentru încălcarea acestor restricții.
Sevil și Liudmila au fost anchetate de aceiași ofițeri FSB. Cel mai des aveau de-a face cu un anchetator care purta indicativul „Bărbosu”. Potrivit Liudmilei, acesta a încercat să o convingă că rușii au găsit literatură nazistă în Melitopol și că militarii ucraineni ar fi fost cei care au tras în civili.
Cu timpul însă, spune Liudmila, „Bărbosu” și ceilalți ofițeri FSB au început să se poarte ceva mai blând cu ea. Majoritatea erau din Nalcik, un oraș din Kabardino-Balkaria, o republică din Caucazul de Nord al Rusiei. Liudmila cunoștea bine regiunea, pentru că în tinerețe își petrecuse acolo mai multe vacanțe.
Însă ceea ce i-a impresionat cel mai mult pe anchetatori a fost altceva: de două ori, Liudmila a reușit să rupă banda cu care îi legaseră mâinile și să-și scoată cătușele.
În scurt timp, interogatoriile s-au transformat în veritabile dezbateri politice. Liudmila susținea că nici Ucraina și nici Caucazul nu ar trebui să fie obligate să „hrănească Moscova”. A simțit că o parte din ofițeri rezonau cu argumentele ei.
Oksana, Nadia și Marina, acuzate că au fotografiat tehnică militară rusă și că au transmis coordonatele acesteia către armata ucraineană, au fost anchetate de alți ofițeri FSB. Ele au povestit celorlalte femei că fost reținute ore în șir, legate la ochi, în garaje neîncălzite în care colcăiau șobolanii.
Sevil și Liudmila spun că, dintre toate femeile din centrul de detenție, Marina era cu psihicul la pământ. Nu mai avea aproape pe nimeni care să o sprijine. Soțul și soacra părăsiseră teritoriul ocupat încă de la începutul invaziei, refugiindu-se în zona controlată de guvernul ucrainean, unde locuia deja fiul lor.
Liudmila își amintește că Marina trăia cu o spaimă continuă de foame, din cauza calvarului prin care trecuse la începutul detenției. Număra fiecare bucățică de pâine și se temea mereu că celelalte femei nu vor dori să împartă pachetele cu ea, deși acestea nu i-au refuzat niciodată nimic.
Marina, care era din același sat cu Oksana, avea o memorie fenomenală, își amintește Liudmila. Femeile făcuseră rost de o carte de rebusuri rusești de 1.000 de pagini. Chiar și aceasta, notează Liudmila, conținea elemente de propagandă rusă, dar le ajuta să-și mai ia gândul de la condițiile crunte și de la dorul de casă. Marina era de departe cea mai pricepută la dezlegat rebusuri. Se pricepea mai ales la întrebările legate de religie, fiind o persoană foarte credincioasă, care se ruga des.
Înainte de a fi arestată, Nadia lucrase ca asistentă-șefă la un spital de copii și avea grijă de tatăl ei în vârstă, care era mai mereu bolnav. Le-a povestit celorlalte femei că, înainte de a fi adusă în centrul de detenție, stătuse închisă 45 de zile în subsolul unei fabrici din Melitopol, în întuneric beznă. Era dusă sus doar 15 minute în fiecare noapte.
Și Oksana avea pregătire medicală. Înainte de izbucnirea războiului, lucrase ca maseuză terapeut. Pachetele cu mâncare trimise de rudele Oksanei le-au ajutat pe femei să reziste toate atâta timp.
„Oksana și cu mine avem același temperament. Suntem amândouă persoane active și, cum se spune, nu ne lăsăm călcate în picioare. Dar, când era cazul, Oksana știa să tacă, spre deosebire de mine”, și-a amintit Liudmila.
Femeile depănau amintiri despre casă și familie, se rugau împreună și uneori pur și simplu făceau haz de necaz. Tocmai aceste mici frânturi de viață normală au ajutat-o pe Liudmila să nu-și piardă mințile.
Destinele celor cinci femei
În martie 2024, Sevil și Liudmila au fost eliberate din centrul de detenție din Vesele, în timp ce Oksana, Marina și Nadia au rămas închise.
Liudmila a fost deportată aproape imediat. Alături de alți cinci cetățeni ucraineni, a fost transportată prin Rusia până la granița cu Georgia. De acolo, un șofer i-a dus la Tbilisi. Unul dintre tovarășii de drum avea o cunoștință în Tbilisi care a ajutat toate persoanele din grup cu cazarea și transportul. La Ambasada Ucrainei din Tbilisi, Liudmilei i s-au eliberat actele necesare, iar voluntarii au ajutat-o să revină în Ucraina.
Deși a fost eliberată din centrul de detenție cam în aceeași perioadă cu Liudmila, Sevil a mai rămas în teritoriile ocupate încă un an. În cele din urmă, a fost deportată și ea în Georgia.
Ambele femei se află acum în Ucraina. Sevil și Liudmila s-au reîntâlnit pentru prima dată de la eliberare la Zaporojie, în toamna anului 2025. Liudmila a dus-o pe Sevil în locul ei preferat din oraș, lângă portul fluvial.
Pe când coborau dintr-un troleibuz, s-au întâlnit din întâmplare cu o altă fostă deținută, Irina, pe care Liudmila o întâlnise de mai multe ori în centrele de detenție din raionul Melitopol. Irina le-a invitat la ea acasă. Aveau atât de multe de povestit, încât abia dacă s-au oprit din vorbit. Au plâns, s-au strâns în brațe și și-au adus aminte prin toate câte au trecut.
Împreună, Liudmila și Sevil au aflat ce s-a ales de prietenele lor.
Un tribunal al regimului de ocupație din Melitopol a condamnat-o pe Oksana la trei ani de închisoare cu suspendare. Ea trăiește în continuare sub ocupație rusă și nu are voie să părăsească localitatea.
În noiembrie 2024, Tribunalul Regional Zaporojie a găsit-o pe Nadia vinovată de „înaltă trădare” și a condamnat-o la 14 ani de închisoare într-o colonie penitenciară cu regim general. Potrivit versiunii autorităților ruse, în august 2023, Nadia ar fi transmis informații despre mișcările de trupe rusești unui ofițer din serviciile de informații militare ucrainene. Informațiile ar fi fost apoi folosite de armata ucraineană pentru a „executa un atac asupra pozițiilor rusești”.
Nadia este în prezent închisă într-o colonie penitenciară din Republica Ciuvașia, în Rusia.
Liudmila a trimis o solicitare către Serviciul de Securitate al Ucrainei, prin care a cerut ca Nadia să fie adăugată pe lista pentru un eventual schimb de prizonieri. Între timp, Oksana are grijă de tatăl bătrân al Nadiei, rămas fără sprijinul fiicei. Îi trimite Nadiei pachete cu mâncare și haine și îi scrie scrisori în numele tuturor femeilor.
Într-o scrisoare trimisă Oksanei în februarie 2026, Nadia și-a exprimat recunoștința și le-a transmis gânduri bune tuturor celorlalte femei alături de care a fost închisă în Vesele.
Dar soarta Marinei a fost și mai tragică. Pe 12 mai 2024, în timp ce se afla singură în celulă, aceasta s-a sinucis. Sora ei i-a ridicat trupul neînsuflețit și a înmormântat-o în Crimeea ocupată. Mai târziu, femeile au aflat că fostul soț al Marinei, care se înrolase în armata ucraineană, a fost ucis în aprilie 2026 lângă satul Ternivka, la mai puțin de 80 de kilometri de locul unde murise Marina.
Sevil și Liudmila au rămas foarte apropiate. Se ajută reciproc și se mai văd din când în când.
„Legătura dintre noi a devenit una de familie”, spune Liudmila.
Poveștile lui Sevil, Liudmila, Oksana, Marina și Nadia nu sunt cazuri izolate. Ele reflectă un sistem mult mai amplu de arestări arbitrare, dispariții forțate și tratamente inumane aplicate civililor din teritoriile ocupate.
Înaltul Comisariat ONU pentru Drepturile Omului a relatat că un număr uriaș de civili ucraineni au fost reținuți sub acuzația că sprijină armata ucraineană, se opun ocupației sau își exprimă convingerile pro-ucrainene. Rapoartele instituției confirmă, de asemenea, că autoritățile ruse i-au supus pe acești deținuți la tortură și rele tratamente.
(Tatiana Vorozhko, Inna Kubai)
