Donații
Veridica.md
Războiul pe care Putin îl poartă astăzi în Ucraina este rezultatul unor acumulări istorice, și cu siguranță el nu ar fi fost posibil în absența dictaturii. Indiferent însă de rezultatul său concret, el va duce la schimbarea iremediabilă a Rusiei. Imoral, criminal și ilegal, războiul împotriva Ucrainei este poate ultimul act al unui imperiu, care deși a dispărut de mult, s-a încăpățânat să supraviețuiască în mințile și sufletele multora dintre rușii care-l susțin pe Putin. Dorindu-și „doar” să ascundă lipsa succeselor dictaturii sale, care a garantat rușilor prosperitatea, cerându-le în schimb libertatea, propaganda lui Putin a reușit să aducă Rusia în pragul unor schimbări civilizaționale, după desăvârșirea cărora vom putea afirma că epoca imperială a Rusiei s-a încheiat cu adevărat. Pentru fiecare dintre aceste schimbări, există explicații și motive care vin din istorie, dar nu este nicidecum sigur că ele ar fi dus la efectele pe care le vedem astăzi, în absența războiului. El este însăși substanța care le alimentează, le accelerează și le determină traseul.
Sfârșitul purgatoriului civilizațional
Unul dintre efectele structurale ale acestuia, valabil nu doar pentru Ucraina, dar și pentru Republica Moldova, este sfârșitul purgatoriului civilizațional în care au stagnat aceste state după destrămarea Uniunii Sovietice. Faptul că rusificarea, cu precădere a Moldovei, a continuat mai accelerat și mai adânc decât a făcut-o în timpul existenței statului sovietic este o constatare verificabilă cu ochiul liber, pentru oricine a avut ocazia să ajungă în acele țări. În pofida absenței unor succese economice durabile și a unor inițiative regionale funcționale, politica Rusiei față de aceste state a înregistrat succese remarcabile în doar două direcții. Prima, cea mai importantă, a fost menținerea acestor state într-un soi de spațiu civilizațional intermediar, în care delimitările nu se petreceau pe criterii moderne ci în funcție de orientarea geopolitică. Disputele politice din Ucraina și Republica Moldova nu erau alegeri între dreapta și stânga, între liberalism și social-democrație sau orice altceva, ci pendulări imaginare între Est și Vest. Estul, reprezentat de Rusia, spre deosebire de Vest, a cărui încarnare a rămas mai tot timpul imprecisă, avea imensul avantaj al unui univers cultural și lingvistic comun, alimentat copios de Moscova. Prin politicile sale culturale, dar mai ales prin proiecțiile sale imperiale, Rusia a reușit în cele trei decenii scurse de la destrămarea URSS să continue să timoreze serios manifestarea spiritului național al populației ne-rusificate din aceste țări, taxându-l de fiecare dată când se făcea simțit drept „naționalism”.
Perpetuarea acestei culturi a „handicapului” de a nu te fi născut rus, de a nu folosi exclusiv limba rusă și mai ales de a nu te lăsa strivit de strălucitoarea hologramă a Moscovei imperiale este a două reușită a politicii rusești. Un astfel de fond, mai degrabă psiho-cultural, iertata-mi fie licența, a permis saltul în postcomunism a marilor minciuni legate de unitatea civilizațională a spațiului sovietic. Doar așa au reușit să producă în continuare efecte politice serioase substituirile produse în perioada sovietică, atunci când imensul contingent de coloniști ruși și rusofoni, adus de Moscova în Basarabia și Vestul Ucrainei, a primit imediat numele de „moldoveni” sau „ucraineni”, făcându-se deliberat abstracție de faptul că ei vorbeau doar rusă și că erau legați prin toate fibrele culturale și familiale nu de teritoriile colonizate ci de Rusia și Moscova. Scopul final al acestei politici nu a fost doar rusificarea teritoriilor, dar mai ales substituirea prin colonizare și asimilare a populației locale, astfel încât cuceririle să fie veșnic legate, prin noii lor oameni, de Rusia. Orice încercare de emancipare culturală, de clarificare a termenilor, de conectare la modernitatea occidentală, a fost și este imediat taxată de o bună parte din urmașii acestor coloniști drept atac la adresa drepturilor și libertăților cetățenești, dând impresia unei controverse aproape insolvabile.
Continuarea rusificării, mai ales prin criminalizarea economiei acestor state – fapt care reducea din start posibilitatea unor prezențe economice occidentale semnificative – dar mai ales prin imensul val de producții mediatice rusești, de unde și transformarea transmiterii canalelor de televiziune rusești în cele două țări în chestiune de stat de maximă importanță, alături de celelalte pârghii pe care Rusia le-a deținut în relația cu statele respective, a dus la perpetuarea și adâncirea acestei confuzii, care nu a făcut decât să consolideze preponderența culturală rusească. Succesul adevăratei diversiuni culturale produse de Rusia în Ucraina și Moldova, mai ales cel din Moldova, se explică nu atât prin eficiența mijloacelor folosite și creativitatea politicilor aplicate, ci mai ales prin fragilitatea mediului civilizațional în care au fost aplicate.
Războiul a forțat atât populația, cât și politicienii acestor state să facă delimitările atâția ani amânate, doar că alegerile geopolitice sunt astăzi completate de cele morale. Ei trebuie să aleagă nu doar între Vest și Est, dar mai ales între bine și rău, între moralitate și imoralitate, între propagandă și realitate, iar asta va face ca noile falii să nu se suprapună neapărat pe granițele interetnice, deși în mare, dar doar o vreme, le vor respecta, urmare a efectelor nocivei politici culturale rusești.
Războiul de un secol al rușilor cu ucrainenii și pierderea supremației canonice rusești
Deși pretinde că duce un război împotriva „fascismului din Ucraina”, Rusia duce de fapt un război împotriva tuturor celor care se consideră ucraineni. În bună măsură, războiul de astăzi este o continuare istorică a conflictelor suprapuse care s-au desfășurat pe teritoriul Ucrainei în perioada 1918-1921. Apariția statului național ucrainean, în martie 1918, la umbra baionetelor germane, draparea imperialismului rusesc în steaguri roșii, după retragerea Germaniei din Ucraina, a făcut ca războiul ruso-ucrainean, atunci început, să fie trecut în plan secund de marele război civil între bolșevici și ceilalți. În cele din urmă, Lenin a înțeles că nu-i poate păstra pe ucraineni în interiorul imperiului, parțial restaurat sub forma Uniunii Sovietice, decât dacă înființează un stat ucrainean. Politica de „indigenizare” (korenizația), care presupunea nu doar construcția unui stat ucrainean loial Moscovei, dar și folosirea pe scară largă a cadrelor provenite din etnia majoritară, în dauna bolșevicilor din rândul ucrainenilor rusificați și a celor din rândul coloniștilor ruși, a fost dovada faptului că Lenin a înțeles că ucrainenii au încetat să fie doar „rușii mici”. După amnistierea celor care luptaseră cu bolșevicii sub steagurile Republicii Populare Ucraina (declarată pe teritoriile ucrainene ce făcuseră parte din Imperiul Rus) și ale Republicii Ucrainene de Vest (declarată pe teritoriile aflate sub controlul Imperiului Austro-Ungar până la sfârșitul anului 1918, în principal Galiția), la mijlocul anilor ’20, mulți dintre ucrainenii galițieni s-au întors în Uniunea Sovietică pentru a valorifica șansa oferită de Lenin de a avea un stat ucrainean, fie el și bolșevic. Deși la începutul anilor ’30 a stopat politica de „indigenizare”, Stalin a știut tot timpul că alimentarea Ucrainei sovietice cu teritorii poloneze, românești și maghiare era singura modalitate de a cumpăra loialitatea ucrainenilor față de imperiul sovietic. Prin represiune națională și concesii teritoriale, care au continuat și în timpul lui Hrușciov, Moscova a reușit să temporizeze construcția națională a ucrainenilor, hrănindu-i din plin cu sentimente anti-poloneze, anti-românești și anti-occidentale, revers al rusofiliei intens cultivate.
Astăzi, în pofida jalnicelor încercări ale propagandei lui Putin de a nega acest lucru, confruntarea este una neintermediată ideologic, între rușii care refuză, ca și Putin, să accepte ideea unei națiuni ucrainene și ucrainenii care vor să se desprindă iremediabil de Rusia, refuzând să fie considerați ruși. Războiul lui Zelenski de astăzi îl continuă pe cel al lui Pavel Skoropadski și al lui Simeon Petliura, dar astăzi, Occidentul nu-i mai aruncă pe ucraineni în săbiile generalilor albi ruși și nici în bătaia puștilor bolșevice, de dragul restaurării imperiului rus.
Acest război va lăsa răni de neșters în memoria istorică a ucrainenilor, iar pe lângă faptul că accelerează desăvârșirea construcției acestei națiuni, o va transforma în cel mai redutabil baraj în calea oricăror încercări rusești de expansiune în Europa.
Un alt efect important al războiului este pierderea unității Bisericii Ortodoxe Ruse. Deși legată organic de statul sovietic, care a restaurat-o în 1943, Biserica Ortodoxă Rusă a reușit să îi supraviețuiască acestuia. Mai mult, ea și-a reluat destul de repede consolidarea, beneficiind de un masiv sprijin politic și material din partea lui Putin. În 2007, Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate, înființată ca structură autocefală de către ierarhi ruși emigrați din Rusia după victoria bolșevicilor în Războiul civil, a reintrat în comuniune canonică cu Biserica Ortodoxă Rusă, fapt care a pus capăt unei schisme de 80 de ani.
Ocuparea Crimeii de către Moscova și intervenția militară rusă din S-E Ucrainei au alimentat încercarea ucrainenilor de a crea o biserică ortodoxă autocefală, independentă de Moscova. Și în acest caz, partizanii autonomiei canonice a ortodoxiei ucrainene au avut un precedent istoric de natură să-i legitimeze. În 1921, un sinod al tuturor ucrainenilor a înființat Biserica Ucraineană Autocefală, care în 1924 a fost recunoscută de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, deși la acea vreme Ucraina era deja ocupată de bolșevici. Recunoașterea noii Biserici Ucrainene Autocefale în 2018, printr-un tomos al Patriarhiei de la Constantinopol, a fost un adevărat succes al mandatului Președintelui Poroșcenko. Prin simpla sa restaurare, Biserica Ortodoxă Autocefală a Ucrainei a pus capăt supremației canonice a Moscovei în Ucraina, iar de această dată, existența sa se anunță de lungă durată. Ca și românii, ucrainenii vor avea pe lângă Biserica Unită cu Roma o a doua biserică națională, deși este de așteptat ca multe dintre controversele de astăzi să se prelungească mult după terminarea războiului.
Moștenirea otrăvită a regimului Putin. Ce va trebui să facă Occidentul pentru ca Rusia să nu se scufunde în haos
Poate una dintre cele mai importante consecințe ale înfrângerii în acest război va fi eșecul ideii imperiale, ceea ce va atrage după sine și punerea în discuție a autoritarismului ca model de dezvoltare. Deși o serie de intelectuali, cu precădere istorici și politologi, au dezvoltat în ultimul deceniu o complexă teorie a „prețului istoric” pe care Rusia și rușii trebuie să-l plătească pentru imperiu, este de așteptat ca viitoarea dezbatere să fie cu atât mai acută cu cât prețul plătit de această dată va fi mai mare. Rusia a pierdut moral și politic acest război, indiferent de cum vor arăta rezultatele sale teritoriale, iar înfrângerile administrate de Ucraina au spulberat imaginea unei armate ruse redutabile. Cei care speră într-o revenire spectaculoasă, așa cum s-a întâmplat după dezastrele militare din anii 1941-1942, ignoră diferențele fundamentale dintre cele două momente. Pe fond, indiferent de cât de cordiale sunt declarațiile Beijingului, deși nu este cazul în ultima vreme, Rusia nu are aliați, cu excepția Iranului, care își vinde scump loialitatea. Nici revitalizarea industriei de război ruse nu se poate produce cu rapiditatea de care are nevoie astăzi Putin. Stalin a reușit să mute industria sovietică grea dincolo de Urali, într-un interval de timp în care oricum a primit armament, mașini și provizii din SUA și Anglia, doar pentru că în anii ’30 sovieticii pregătiseră intens toată infrastructura pentru un astfel de moment, fiind convinși că războiul cu Occidentul este inevitabil. Salvarea industriei sovietice de război de la distrugere a fost posibilă doar pentru că în noile locuri fuseseră deja construite, cu mulți ani înainte, căi ferate, drumuri, rețele electrice, ba chiar fundații. Acum, lucrurile stau cu totul altfel. Nici în condițiile militarizării totale a economiei, lucru de altfel puțin probabil, industria rusă de astăzi nu este capabilă să reintroducă în producție o mare parte din creațiile industriei militare sovietice. În pofida strălucitoarei proiecții de modernitate și înaltă tehnicitate, a etalării deșănțate a celebrului lux al oligarhilor ruși, gradul de tehnologizare al economiei rusești nu a făcut decât să scadă în ultimele decenii, țara fiind adânc dependentă de importuri în mai toate domeniile.
Din nou, așa cum au făcut-o după Războiul Crimeii, Războiul ruso-japonez sau după dezastrele militare din Primul Război Mondial, rușii vor fi nevoiți să constate că autocrația este în esență ineficientă și coruptă, indiferent de forma pe care o ia ea. Frustrarea pentru viețile irosite de dragul imperiului imposibil va fi dublată de complexul colectiv al vinei istorice, iar crimele războiului vor fi cunoscute și acceptate și în Rusia, imediat după căderea regimului Putin. O abordare frontală a acestor subiecte ar trebui să ducă la o absorbție critică a propriului trecut, la o reevaluare a istoriei și la o punere în discuție a eternei probleme rusești, statul. Rușii nu au mai nimic de recuperat sau menajat din prezentul autoritar. Putin nu a reușit să creeze o administrație performantă, nici o economie puternică, iar societatea rusă a rămas profund dezechilibrată. Rusia post-putinistă, spre deosebire de Germania post-nazistă, nu poate fi reconstruită pe baza industriașilor care au servit vechiul regim și nici nu are o administrație eficientă, ale cărei competențe să fie recunoscută de noul regim.
Pericolul cel mare la adresa reevaluării experienței istorice rusești, din care poate reieși noul model politic al acestei țări, care trebuie să absoarbă și să raționalizeze schimbările deja produse, vine din faptul că sistemul politic putinist este unul care predispune la anarhie și criminalitate. Deși Putin se mai află încă la putere, în adâncul structurilor pe care se sprijină regimul său – o combinație toxică între instituțiile militare, administrație și proprietari de active – a început deja o luptă surdă pentru reîmpărțirea bogățiilor. Ca în blamații ani ’90, din care propaganda susține că Putin a ridicat „noua” Rusie, au loc zilnic jafuri și confiscări de active, în care diverși potentați locali, cu ajutorul serviciilor speciale și al justiției corupte, încearcă să se conecteze cât mai solid la imensele fluxuri financiare puse în mișcare de nevoile războiului, dar și să-și pregătească viitoarele poziții.
Oameni ca Alexei Miller, șeful Gazprom, Igor Secin, cel de la Rosneft, dar și „pașnicul” Serghei Sobianin, primarul Moscovei, dar nu doar ei, finanțează direct o serie de formațiuni militare, urmând exemplul celor de la Wagner. Dacă lucrurile vor continua așa, viitoarele războaie mafiote din Rusia post-Putin vor semănă mai degrabă cu niște mici războaie civile. Amploarea jafurilor și a crimelor va fi atât de mare, încât cei care vor conduce aceste ostilități vor fi nevoiți cumva să le justifice ideologic, fapt care nu va face decât să alimenteze confruntările.
Peste toate acestea se va suprapune o nouă „paradă a suveranităților”, la care, de această dată, vor lua parte republicile naționale din Federația Rusă. Evident, în fruntea acesteia vor sta liderii naționali, pe care pare că se sprijină astăzi regimul. Prea puțin preocupați de emanciparea politică sau culturală a propriilor supuși, lideri ca Ramzan Kadîrov, autocratul Ceceniei, sau Rustam Minihanov, președintele Tatarstanului, dar nu doar ei, vor încerca să se sustragă schimbărilor care se vor petrece în partea europeană a Rusiei, drapându-se în lozinci naționale. Pe fondul unei societăți care cu siguranță își va redescoperi spiritul critic, cu o armată umilită și complexată de vinovăția crimelor comise în Ucraina, și cu servicii speciale mult prea preocupate pentru a-și „vinde” loialitatea noilor lideri, astfel de încercări de evadare din Federația Rusă vor avea multe șanse de succes în epoca post-Putin.
În absența unei ocupații militare străine, de fapt imposibile, care să-și propună democratizarea Rusiei, așa cum s-a petrecut în Germania și Japonia, rușii nu au instrumentele și nici precedente istorice solide pentru a face față singuri unei astfel de sarcini istorice. Moștenirea otrăvită a regimului Putin va genera efecte negative imediate, care vor consta în deteriorarea climatului social și adâncirea crizei economice. Va fi momentul în care intervenția Occidentului va trebui să încline balanța, prin oferirea unor perspective clare rușilor care se consideră și occidentali, nu doar europeni. Plecând de la premisa că unitatea Rusiei, în granițele din 1991, trebuie păstrată, niciodată asistența occidentală nu va fi îndeajuns de eficientă și îndeajuns de multă, ca să acopere nevoile nelimitate ale unui spațiu atât de mare și ale unor populații atât de diverse. Războiul de rezistență a Ucrainei este momentul perfect pentru reevaluarea tuturor politicilor occidentale față de Rusia și trasarea unor direcții care să producă o ruptură în raport cu experiența istorică. Unitatea teritorială a Rusiei nu garantează controlul periculosului armament de care dispune această țară și nici nu împiedică alte regimuri autoritare să-i acceseze tehnologiile încă valoroase. Uniformitatea civilizațională a unor întinse teritorii europene, însă, o poate face.
---copie-image.webp)
