Donații
Veridica.md
Nimic nu exprimă mai bine atitudinea Rusiei față de România decât „chestiunea Tezaurului de la Moscova”, iar timpul și istoria pare că nu produc efecte la Moscova, atunci când vine vorba despre aurul românesc și despre valorile istorice „depozitate” în temnițele Kremlinului. Fie că ne referim la anii ’30, la perioada poststalinistă, la anii național-comunismului sau la cele trei decenii scurse după căderea comunismului, Moscova a folosit chestiunea pe post de ciomag și de acadea, refuzând constant să intre pe fond. Recenta declarație a lui Mihail Șvîdkoi, „reprezentantul special” al lui Putin pentru „colaborare culturală internațională”, din timpul bâlciului propagandistic din Sankt Petersburg, anume că „Rusia nu datorează nimănui nimic” ar trebui să reprezinte începutul unui moment de adâncă reflecție pentru autoritățile române. Deși în ceea ce privește poziția Moscovei, declarația în cauză nu schimbă mare lucru, pentru București ea ar trebui să ducă la o schimbare serioasă de perspectivă asupra chestiunii.
Rusia folosește Tezaurul pentru a-s smulge concesii României, dar nu au de gând să-l înapoieze
În calitate de membru al „comisiei guvernamentale în chestiunea aurului românesc”, despre care vorbea reprezentantul lui Putin, dar și a celei a istoricilor din cele două țări, am avut ocazia să observ la fața locului absurda piesă a „argumentației” rusești pe temă, precum și succesiunea de montaje politice, care mai de care mai bizare. De fapt, fie că relațiile dintre cele două țări au traversat perioade calme sau de încordare, reprezentanții Rusiei nu s-au obosit niciodată să pună pe masă argumente solide sau să formuleze pretenții rezonabile. Indiferent de natura regimului din România sau profilul guvernanților de la București, pozițiile rusești au variat între „nu știm nimic despre acest lucru” și „da, dar asta este cu totul altceva”. „Amnezia” stupidă, încercarea de a lega chestiunea valorilor românești de reparațiile de război sau de valoarea armamentului părăsit în România de armata imperială bolșevizată sau simplul refuz de a discuta chestiunea, prin ignorarea mesajelor diplomatice românești, sunt dovezi ale disprețului adânc pe care Rusia îl nutrește față de România și români. Propagandiștii și funcționarii ruși nu sunt cu siguranță printre cei mai cultivați oameni, însă este clar că nu le lipsește imaginația. Nesfârșitul torent de minciuni cu privire la Ucraina și ucraineni, dintre care unele sunt intens vehiculate și în România, sunt dovada acestui „talent”. În cazul discuțiilor legate de valorile românești, absența efortului de creativitate este un indicator al faptului că reprezentanții Rusiei consideră România o țară incapabilă să răspundă eficient umilințelor pe care ei cred că le administrează prin astfel de atitudini. Din păcate, până acum, realitatea le-a dat dreptate. Ani de-a rândul, reprezentanții României au căutat să obțină din partea „hoțului”, prin discuții politicoase și cu argumente istorice, recunoașterea faptei sale și mai ales promisiunea ca bunurile furate să fie returnate. De cealaltă parte, Rusia a transformat chestiunea într-o momeală pe care a agitat-o în fața României, cerându-i diverse concesii politice, care mai de care mai meschine. Aproape șocantă prin primitivism și mai ales prin repetitivitate, o astfel de abordare pleacă de la convingerea solidă a rușilor că e de ajuns să-i ispitești pe români cu ceva ca ei să-și schimbe politica și mai ales convingerile.
Felul foarte diferit în care URSS a administrat două restituiri celebre, cea a Galeriei de la Dresda, din martie 1955, și pe cea a „tezaurului istoric” al României, din iunie 1956, arată că atitudinea rușilor față de români este un construct politic mai vechi. Deși ambele momente au ținut de agenda de politică externă a Moscovei, felul în care au fost puse în scenă a arătat o diferență semnificativă de percepție. În ceea ce privește Republica Democrată Germană, restituirea a fost „cadoul” la împlinirea unui an de independență recunoscută, iar decizia a fost formalizată printr-un referat înaintat de Viaceslav Molotov Prezidiului CC al PCUS, în care se arăta că revenirea colecției în RDG este o „decizie politică justă”. Sigur că pe sovietici nu-i preocupa în realitate nici morala și nici justețea situației ci doar consolidarea transplantului lor politic, la care fuseseră foarte aproape să renunțe, cu doi ani mai devreme, de dragul unei Germanii unificate, dar „pururea neutre”. În cazul României, geneza deciziei de restituire a „valorilor istorice” este mai degrabă neclară, însă cu siguranță ține de eforturile lui Hrușciov de a-și întări poziția în țările comuniste și mai ales în România. Entuziasmul lui Dej și al celor care îl înconjurau a fost atât de mare, încât delegației românești plecate la Moscova să recepționeze „darurile” făcute de sovietici nu i s-a dat răgazul să facă un inventar paralel al bunurilor restituite. Organizarea unei expoziții pe 23 august 1956, menită să marcheze „frăția româno-sovietică”, a fost mult mai importantă decât inventarierea la fața locului a bunurilor restituite, iar odată revenite în țară bunurile, necesitatea unui astfel de inventar a dispărut. Rămâne să-i credem în continuare pe ruși pe cuvânt și să ne bazăm pe evidența făcută de ei. „Investiția” sovieticilor avea să se dovedească una mai mult decât inspirată. Peste doar câteva luni de la „restituirea tezaurului istoric”, așa cum pretindeau sovieticii, în toamna anului 1956, Dej s-a pretat la cele mai josnice tertipuri pentru a-i scoate din țară pe liderii Revoluției maghiare, facilitând astfel transferul lor la Moscova, unde au fost supuși unor interogatorii pe cât de violente, pe atât de umilitoare. Evident că Dej și „băieții săi”, printre care un rol important l-a avut Walter Roman, nu au participat la degradanta scenetă de dragul Tezaurului de la Pietroasa. Ca și sovieticii, românii erau la fel de terifiați de turnura anticomunistă pe care o luaseră evenimentele din Ungaria, însă atitudinea României părea că îndreptățește pe deplin imaginarul sovietic.
De atunci și până la venirea la putere a lui Ceaușescu, „chestiunea Tezaurului” a fost scoasă de pe agenda bilaterală. Referirea lui Ceaușescu la Tezaur, în cursul primei sale vizite în URSS, din septembrie 1965, nu a făcut decât să-i vexeze pe sovietici, neschimbând nimic în atitudinea acestora față de problemă. Abandonată până după căderea comunismului, problema a fost reluată în 2003, cu ocazia semnării celebrului „tratat de bază” cu Federația Rusă. Prezentată ca un succes fulminant al diplomației românești, comisia comună a reușit să fixeze, în cursul activității sale, doar faptul că tezaurul bancar al României și celelalte valori istorice au fost transportate în Rusia, având totuși meritul de a fi ținut problema pe agenda bilaterală. O astfel de reușită ar putea fi considerată importantă, dar doar dacă în cauză ar fi un stat care-și respectă obligațiile internaționale. Rusia, ca și URSS, nu o face și nici nu-și ascunde disprețul față de ele, dar asta nu înseamnă că nu ne datorează nimic, așa cum pretindea înaltul funcționar rus.
Dacă vrea înapoi Tezaurul, România trebuie să își asume sprijinul pentru Ucraina și să ceară la finalul războiului ce îi datorează Rusia
România presupune, iar în anumite cazuri știe exact, ce s-a întâmplat cu tezaurul bancar al țării depozitat în Rusia, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile, anume că Moscova este datoare. Raportul fostului director al Sectorului Internațional al Gossbank, Vitali Slavovici Korobkov, întocmit în 1930, în vreme ce se afla în „grija” celor de la NKVD, redă cu lux de amănunte o parte din operațiunile băncii de stat sovietice cu aur românesc. De fapt, eșecul uneia dintre ele, anume cea desfășurată în 1928, vizând vânzarea unei importante cantități de aur românesc, cu scopul extinderii unor linii de credit acordate de băncile americane Chase National Bank și Equitable Trust Company, a contribuit la arestarea lui Korobkov. Cu lux de amănunte, Korobkov relatează cum, deși transportul a fost organizat astfel încât să excludă o eventuală obiecție a României, în cele din urmă a fost trimis către Germania, în depozitele Reichsbank, pentru a evita interceptarea, în urma unor obiecții formulate de Banca Națională a Franței pe lângă autoritățile americane. Admițând că trimiterea în SUA a aurului cu marcaj „străin” s-a făcut din graba de a concretiza aranjamentele financiare cu băncile americane, Korobkov propunea ca pe viitor operațiunile să fie pregătite mai temeinic, inclusiv prin topirea aurului și aplicarea marcajului sovietic. Astfel, arăta el, adevărata proveniența a aurului devenea imposibil de stabilit, iar obiecțiile formulate peste tot de „antisovietica” Bancă a Franței ar fi fost mai ușor de contracarat. Eșecul operațiunii, în condițiile în care Stalin își pusese mari speranțe în reluarea colaborării economice cu SUA, a reprezentat o lovitură pentru politica sovietică de atragere a capitalului american în capcana concesiunilor sovietice. Atât de mare a fost furia Moscovei, încât la întoarcerea delegației sovietice din SUA, șeful Gossbank, A. Șeiman, a decis să emigreze în Germania, acolo unde ajunsese și aurul românesc „salvat” de încercările autorităților bancare franceze de a-l intercepta.
Acum, reprezentantul lui Putin pentru cooperare culturală internațională - orice o mai însemna asta în Rusia de astăzi – afirmă că „Rusia nu datorează nimănui nimic”, inclusiv României, pentru că țara are „îndrăzneala” să susțină Ucraina și în general să se ralieze poziției occidentale în chestiunile internaționale. În anume sens, dincolo de maniera brutală de exprimare, Mihail Șvîdkoi aproape că are dreptate. De fapt, bătălia pentru aurul românesc s-a mutat din sterilele săli ale comisiei mixte pe frontul din Ucraina.
Transformarea tezaurului bancar în creanță exigibilă, așa cum propune Banca Națională a României, este o inițiativă menită să modifice radical termenii discuției. Introducerea acestei chestiuni românești particulare în pachetul de negocieri post-război nu se poate face doar prin demersuri diplomatice. O astfel de perspectivă trebuie construită din timpul luptei și susținută de inițiative românești pe cât de rafinate, pe atât de eficiente în a dovedi Rusiei și lumii că problema nu este doar patrimonială, cât mai ales principială. Încercările disperate ale Moscovei de a intra nemeritat în posesia valorilor istorice provenite din muzeele ucrainene, cum e cazul celebrului „aur scit”, sau furtul patrimoniului muzeelor aflate în teritoriile temporar ocupate de armata rusă, sugerează că bunurile istorice și practicile tradiționale rusești în materie pot reprezenta o platformă solidă de alianță între România și Ucraina. Războiul a eliberat România de necesitatea precauțiilor diplomatice în chestiune și mai ales de iluzia că Rusia și-ar putea recunoaște direct sau indirect datoria. Indiferent de cât de „discrete” sunt autoritățile de la București în legătură cu sprijinul pentru Ucraina, România și Rusia sunt deja în curs pe un curs de coliziune, cel puțin politică. Încercările rusești de destabilizare a Moldovei, care deocamdată se află în stadiul acumulării, nu vor face decât să adauge și mai multă tensiune, iar declarațiile rusești amenințătoare la adresa României nu vor întârzia să apară.
În relația dintre Rusia lui Putin și România democratică nu mai există loc pentru replieri discursive tactice sau abordări procedurale, iar declarația reprezentantului lui Putin o arată cu prisosință. Vremea argumentelor documentare și istorice, despre care nimeni nu poate spune cu certitudine când a fost, s-a încheiat în ziua în care asupra Kievului a căzut prima bombă rusească. Este cazul ca Bucureștiul să pregătească temeinic, politic și imagistic, pătrunderea obiectivelor sale în pachetul de negocieri de la sfârșitul războiului, făcând tot ce ține de el ca victoria să aparține celor care o merită cu prisosință. Despăgubirea României pentru pierderea sa este o chestiune morală și tehnică. În același timp, pentru a ajunge în această situație este nevoie de un întreg eșafodaj de percepții publice și teze politice, care se poate clădi doar pe fundamentul solid al angajării românești alături de țara care se opune agresiunii rusești. În caz contrar, orice pretenție românească de acest fel, oricât de complet ar fi argumentată, în cel mai bun caz va păli în fața moralelor nevoi ale unei țări lovite de agresiunea rusească, dacă nu va fi taxată drept oportunism.
