Populismul naționalist și conservator, care opune valori „tradiționale” și religioase celor europene, a însoțit în ultimele decenii asaltul asupra democrațiilor și alunecarea spre autoritarism. Discursul populist a fost doar primul pas. A urmat acapararea justiției iar, cu ajutorul acesteia, neutralizarea societății civile și a opoziției care nu au fost interzise, ci transformate în forțe nesemnificative.
Cazul cel mai „de succes” al edificării unui regim autoritar e cel al Rusiei lui Putin, dar poate și mai relevant este cel al Turciei. După mai bine de 20 de ani în care regimul Erdoğan s-a consolidat, Turcia nu doar că s-a îndepărtat de valorile occidentale și europene pe care și le asumase cândva, dar chiar și de cele aflate la baza statului laic fondat de Mustafa Kemal Attatürk.
Lecțiile Turciei ar trebui privite cu mare atenție și în România, pentru că elemente care au contribuit la alunecarea Turciei spre autoritarism, de la populismul naționalist și conservator la decizii ale Justiției care par să reflecte anumite interese, pot fi observate, tot mai puternic, și la București.
Aservirea Justiției, primul pas major către instaurarea unui regim autoritar
Ceea ce se întâmplă de ani buni în Turcia ar fi trebuit să reprezinte de mult timp un semnal asurzitor de alarmă pentru o națiune română decisă să-și apere democrația liberală după 45 de ani de comunism. Așa avertizam într-un text publicat în august 2018 pe platforma Contributors, text pe care l-am intitulat „A dispărut un stat: Noua Turcie şi provocările viitorului”. Revin aici asupra acelui subiect și poate că asta ne va ajuta să înțelegem gravitatea situației în care ne aflăm astăzi și noi, cetățenii României. Degradarea instituțiilor turcești, pe care o semnalam în 2018, nu putea duce decât la dispariția statului republican turc așa cum fusese el conceput de părintele său fondator, Mustafa Kemal Atatürk. Astăzi, suntem nevoiți să constatăm, cu regret, validitatea acelei evaluări.
Republica, formal laică, mai există doar pe hârtie, la fel ca și democrația turcă. Religia este omniprezentă, atât în instituțiile statului, cât și în ideologia prin care regimul actual de la Ankara legitimează propriile politici publice. Educația este subordonată moralei islamice sunnite, cuplată din 2012 cu naționalismul turcesc prin programa adoptată atunci. Iar imperativele religioase sunt ușor de distins în doctrina de politică externă numită Mavi Vatan (Patria Albastră). Turcia aplică cu ambiție obiectivele acestei doctrine, chiar dacă asta înseamnă agresivitate uneori dincolo de limite acceptabile față de vecini precum Grecia sau Cipru (ambele membre UE), dar și față de Israel, SUA, UE și alți actori cu interese importante în Orientul Mijlociu și Mediterana de Est.
Pentru a ajunge aici, regimul de la Ankara a urmat pași foarte simpli, din rețeta clasică prin care o democrație poate fi destructurată pentru a se face loc unui sistem autoritar, care nu dă socoteală cetățenilor pentru deciziile și politicile sale. Rețeta este relativ veche, fiind intens utilizată de Moscova după Al Doilea Război Mondial în operațiunile de subminare și subjugare a statelor din estul Europei. Modelul moscovit a fost reprodus în Turcia iar aservirea justiției a fost prima etapă. Ea a început odată cu amendamentele constituționale din 2010, când Consiliul Suprem al Judecătorilor și Procurorilor (HSYK, echivalentul turcesc al Consiliului Suprem al Magistraturii în România) a fost subordonat ministrului justiției, adică executivului, condus la acea vreme de prim-ministrul Recep Tayyip Erdoğan.
Procesul a culminat cu amendamentele constituționale din 2017. În domeniul justiției, amendamentele au vizat tot instituția disciplinară a magistraturii. Au șters adjectivul „suprem” (tr. yüksek; HSYK a devenit HSK) din denumirea sa și, astfel retrogradat, Consiliul Judecătorilor și Procurorilor a ajuns sub controlul direct și complet al președintelui, același Erdoğan. Acesta putea acum impune numirea tuturor membrilor Consiliului fie direct, fie prin parlamentul controlat invariabil de partidul său, AKP. Toți miniștrii responsabili pentru justiția turcă în acea perioadă au executat cu conștiinciozitate ordinele primite de la șeful executivului din care făceau parte. Iar parlamentarii AKP au sprijinit total inițiativele respective în legislativ, după 2015 beneficiind și de ajutorul aliaților din partidul ultranaționalist MHP. Da, naționalismul a servit doar ca pretext public al acelor așa-zise reforme, obiectivul principal al regimului fiind de fapt subordonarea justiției.
Din acel moment, anularea independenței puterii judecătorești față de cea executivă a permis guvernului să acționeze sistematic și cu impunitate împotriva oricărui fel de opoziție. Primul efect a fost înflorirea corupției și îmbogățirea grupurilor apropiate de regim. Pe acest fond necesar oricărui regim autoritar, a început campania sistematică, încă în desfășurare astăzi, împotriva presei independente, împotriva militanților pentru drepturi civile și politice, apoi împotriva opoziției politice de orice fel. Iar această campanie a permis, concomitent, penetrarea tuturor structurilor civile și non-civile ale statului, până în profunzime, de către reprezentanți și apropiați ai regimului. Adică și mai multă corupție. Deciziile instanțelor în dosare cu relevanță politică, coroborate cu numeroase declarații publice ale domnului Erdoğan sau ale colaboratorilor săi, indică faptul că sistemul judiciar funcționează de mai bine de un deceniu la comandă politică. În aceste condiții, regimul politic poate acționa fără opreliști judiciare în propriul interes, cu impunitate, pentru că legea este practic suspendată, fiind înlocuită de voința regimului. Acesta era ingredientul esențial care a facilitat instalarea și menținerea la putere a regimului autoritar.
Pasul doi: suprimarea opoziției civice
Aceasta a început în vremea protestelor Gezi Park (mai-iunie 2013) și a dezvăluirilor din cazul masiv de corupție din decembrie 2013, procesul intensificându-se după tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016. Regimul de la Ankara a folosit fiecare din aceste episoade pentru a avansa în campania de suprimare a independenței justiției și subordonarea ei de către puterea executivă. Evenimentele din 2013 și 2016 au servit însă concomitent și pentru identificarea opozanților din rândurile militanților pentru drepturile omului și drepturi cetățenești. Aceștia ieșiseră primii în stradă, protestând împotriva măsurilor guvernului de acaparare a justiției.
Regimul a răspuns fără ezitare, folosind sistemul judiciar deja controlat pentru a aresta, a pune sub acuzare și a condamna la ani grei de închisoare mii de militanți. Intimidarea a fost masivă pentru că, prin extensie la familiile celor persecutați, sute de mii de oameni suferă grav de pe urma campaniilor sistematice de represiune. Nu întâmplător, Turcia este astăzi unul din statele cu cele mai mari rate din lume de ocupare a penitenciarelor, ajungând la 150% în august 2026 conform cifrelor publicate chiar de Ministerul Justiției de la Ankara.
Iar controlul politic asupra sistemului judiciar nu doar a dus la arestarea numărului imens de opozanți, ci a impus și rezistența instanțelor turcești în fața Curții Europene pentru Drepturile Omului (CEDO). Aceasta a emis de-a lungul timpului numeroase decizii prin care a încercat să corecteze multe din deciziile ilegale și nedrepte luate de instanțele turcești, dar situația a devenit iremediabilă. Sub control politic, justiția turcă refuză să implementeze și deciziile CEDO, astfel încetând de fapt să funcționeze pe baza literei și în spiritul legii. Execută pur și simplu comanda puterii de la Ankara, eliminând opozanții din societatea civilă prin mijloace judiciare și polițienești. Practic, impunitatea regimului politic a devenit și impunitatea sistemului judiciar, ambele lucrând acum împreună pentru eradicarea oricărui fel de opoziție.
Recent, CEDO a descris problema controlului politic în Turcia drept una „sistematică”, fiind „marcată de detenția și urmărirea penală a oponenților politici, a apărătorilor drepturilor omului și a jurnaliștilor”. În fapt, situația este una de haos. Controlul politic asupra justiției înseamnă în viața reală că legea nu mai are nicio valoare și, prin urmare, nici meseria de magistrat, esențială în orice tip de societate umană, nu mai are nicio valoare. Instanțele turcești sunt practic prinse ca între ciocan și nicovală între presiunea regimului politic și cea a necesității imperative de a respecta legile scrise, turcești și internaționale, adică tratatele la care Turcia a aderat și care obligă statul să respecte norme universale de drept. Persoanele din aparatul judiciar, judecători și procurori, care s-au compromis în acest fel, nu mai au un viitor profesional în eventualitatea unei reveniri la ordinea de drept, după încetarea stării actuale de lucruri.
Extinderea prigoanei către opoziția politică
Pe acest fond, represiunea s-a putut extinde, din nou cu impunitate, de la asociații și reprezentanți ai societății civile la partidele de opoziție. Principalele victime politice ale Ankarei au fost inițial reprezentanții aleși din partidul pro-kurd HDP, care în 2023 a fost nevoit să-și schimbe numele în Partidul Democrației și Egalității Popoarelor (DEM Parti) pentru că altfel risca să fie desființat. De notat că HDP fusese înființat prin aceeași strategie în 2014, ca urmaș al Partidului Păcii și Democrației, BDP. Începând cu 2015, zeci de primari ai HDP au fost arestați și demiși după ce liderul Selahattin Demirtaș a refuzat, cu un discurs de doar o propoziție, să sprijine candidatura prezidențială a lui Erdoğan în acel an. Selahattin Demirtaș și Figen Yüksekdağ, co-lideri la acea vreme ai HDP, sunt în continuare încarcerați, sub multiple capete de acuzare. Astfel, adunând numărul total de arestări, rezultă că milioane de cetățeni din zeci de localități și regiuni vaste în sud-estul predominant kurd al Turciei și-au pierdut primarii și alți reprezentanți aleși în arena politică a țării în urma unor decizii judiciare.
În martie 2025, a fost arestat primarului Istanbulului, Ekrem Imamoğlu, văzut drept un potențial candidat la președinție cu șanse reale de a-l învinge pe Erdoğan. Campania s-a concentrat apoi pe formațiunea lui Imamoğlu, Partidul Republican al Poporului (acronim turcesc CHP). Acesta este principalul partid de opoziție și descendent direct al celui care, purtând același nume și sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk însuși, pusese piatra de temelie a Republicii acum mai bine de un veac. CHP a făcut însă „greșeala” aparent fatală de a fi ieșit pe primul loc la nivel național la alegerile locale desfășurate exact cu un an înainte, în martie 2024, câștigând primăriile marilor orașe, inclusiv cele de la Istanbul, Ankara și Izmir.
De atunci, zeci de primari și consilieri locali CHP și-au pierdut posturile, fiind arestați și puși sub diferite capete de acuzare. În locul tuturor acestor oameni aleși de cetățeni, statul numește administratori (tr. kayyum), iar aceștia se subordonează autorităților centrale de la Ankara, nu comunităților pe care le administrează. Recent, ofensiva regimului împotriva primarilor CHP s-a intensificat. În mod normal, consiliile locale aleg înlocuitorii interimari ai primarilor arestați, dar atunci când cei aleși în acest fel sunt reprezentanți CHP, rezultatele sunt contestate în instanțe, care le anulează de cele mai multe ori. Ulterior au loc noi alegeri, repetate dacă este nevoie. Asta până când consiliile optează, în final, pentru reprezentanți AKP care ocupă interimar pozițiile respective de edili. Este astfel legitimă întrebarea pusă public de liderul opoziției, Özgür Özel: De ce mai avem alegeri?
Campania împotriva CHP a dat roadele așteptate de autorii ei: partidul s-a scindat, reducându-și astfel și mai mult reprezentarea în parlament. Liderul CHP, Özgür Özel, el însuși sub amenințarea unor acuzații de corupție, a părăsit formațiunea după ce a fost înlăturat de la conducerea acesteia printr-o decizie a instanței. Özel a fondat Noul Partid, iar 280 de parlamentari CHP i s-au alăturat. Vechiul partid, CHP, a rămas astfel cu doar 44 de deputați, iar aceștia doar mimează opoziția, membrii săi semnalând deja că sprijină executivul.
Cel de-al treilea partid ca mărime din parlament, formațiunea pro-kurdă DEM Parti, nu are forța necesară pentru a face opoziție eficientă. La ora actuală, acesta este preocupat mai mult de concretizarea procesului de pace dintre statul turc și formațiunea teroristă PKK, după mai bine de patru decenii de luptă a acesteia pentru autonomia și drepturile minorității respective. Iar reprezentanții DEM Parti din cadrul acestui proces se confruntă cu o problemă majoră: deși PKK a început deja dezarmarea sub ochii atenți ai autorităților turce, nu toți liderii kurzi sunt satisfăcuți de atitudinea Ankarei. Unii avertizează că procesul nu va duce la pace atâta timp cât nu va aduce recunoașterea formală, prin lege, a minorității kurde. O altă condiție, exprimată insistent de către majoritatea reprezentanților kurzi, este eliberarea din închisoare și participarea activă la proces a fondatorului PKK, Abdullah Öcalan.
În absența unor realizări concrete în această direcție, se prea poate ca procesul de pace să nu își împlinească obiectivul principal, iar DEM Parti să se delegitimeze atât ca partid pro-kurd, cât mai ales ca partid de opoziție. Astfel, puterea de la Ankara se apropie de ceea ce pare a fi obiectivul său principal: anihilarea societății civile și reducerea opoziției politice la nivelul de simulacru. Dacă regimul va încălca și prevederile constituționale privind limita de două mandate de președinte, impunând un al treilea (de fapt, al patrulea) mandat pentru Recep Tayyip Erdoğan cu susținerea aliaților ultranaționaliști MHP, atunci se va consfinți colapsul definitiv al democrației turcești în fața populismului naționalist, conservator și suveranist.
Consecința inevitabilă – Ankara întoarce spatele valorilor democratice europene. Alianța cu Occidentul, tot mai șubredă
După ce Turcia a fost recunoscută oficial de către Uniunea Europeană (UE) drept stat candidat în 2005, parcursul spre autoritarism al Ankarei a dus la înghețarea de facto a negocierilor de aderare în 2018. Astăzi, în urma evoluțiilor rezumate mai sus, se poate spune că Turcia mai este doar cu numele un stat candidat. În realitate, este unul care pare a fi întors decisiv spatele integrării europene și, mai mult, valorilor occidentale care au stat chiar la baza fondării acestei republici acum mai bine de un veac de către Mustafa Kemal Atatürk. Într-un interviu pentru Al-Jazeera luna trecută, președintele Erdoğan se exprima explicit: a deveni membră UE nu mai este o prioritate pentru Turcia. Se adaugă o declarație făcută doar câteva zile mai târziu de către Mehmet Uçum, unul din consilierii de prim rang ai administrației prezidențiale de la Ankara. Acesta a reacționat public la ultima decizie a CEDO împotriva Turciei, menționată mai sus, sugerând că Turcia ar putea să se retragă unilateral din sistemul european de protecție a drepturilor omului. Printr-un astfel de gest, Ankara ar renunța la un reper fundamental al democrației liberale, unul dezvoltat în zeci de ani prin tratate internaționale în baza cărora funcționează și CEDO, sub umbrela Consiliului Europei.
În schimb, președintele turc a vorbit recent despre extinderea cooperării cu Rusia pentru construirea altor centrale nucleare. Asta se adaugă la continua dependență a Turciei de gazele și petrolul din surse rusești, la episodul nesăbuit al achiziționării de sisteme de rachete rusești S-400, ceea ce a adus excluderea, încă valabilă, a Turciei din programul american F-35. Se mai adaugă șicanele făcute în Mediterana de Est Greciei și Ciprului, ambele membre UE, problemele create SUA și aliaților săi, inclusiv Israelul, relațiile încă neclarificate cu Frăția Musulmană și cu Hamas, sau menținerea forțelor turcești în nordul Irakului și al Siriei. Citând relațiile dubioase ale Turciei și cu Iranul, un influent senator american a spus deschis pe 8 septembrie că această țară pur și simplu nu este o prietenă a SUA. Ne putem întreba cui îi mai este cu adevărat prieten devotat regimul actual de la Ankara, având în vedere lista deja prea mare de neprieteni pe care și i-a făcut atât în interior, cât și în exterior.
Ce este, din păcate, din ce în ce mai clar este că nu mai putem vorbi despre o democrație turcească viabilă și un model pentru statele predominant musulmane din regiune, așa cum era văzută această țară până prin 2010.
