După 12 ani în fruntea Serbiei, Aleksandar Vučić vrea să rămână la putere cu o strategie folosită deja de Vladimir Putin în Rusia și de alți lideri din Balcani: aceea de a reveni la funcția de prim-ministru odată ce i se încheie mandatul de președinte. Există șanse mari ca acest pariu să dea roade, dar e posibil și să se întoarcă împotriva lui.
Blocajul constituțional: Vučić nu poate candida pentru un al treilea mandat prezidențial, însă nu are nicio restricție pentru funcția de premier
Pe 27 iunie, Aleksandar Vučić le-a transmis miilor de susținători aduși cu autocarele într-o piață centrală din Belgrad că va demisiona din funcția de președinte al Serbiei peste doar câteva săptămâni și s-a oferit să sprijine Partidul Progresist Sârb (SNS), aflat la guvernare, în viitoarea campanie electorală, dacă formațiunea i-o va cere. De asemenea, el a propus ca lista electorală a SNS să fie redenumită Serbia Unită, o formulă ce trimite direct la Rusia Unită a lui Vladimir Putin. Mitingul s-a suprapus aproape în totalitate cu Vidovdan, o sărbătoare ortodoxă sârbă ce comemorează Bătălia de la Kosovo din 1389, una dintre cele mai importante date din calendarul național.
Aproape nimic din acest scenariu nu poate fi interpretat ca o retragere reală și de bună-credință. În realitate, mișcarea nu reprezintă altceva decât o rocadă calculată: renunțarea la o funcție devenită inaccesibilă din cauza limitei de mandate în favoarea unei funcții care deține pârghiile reale ale puterii executive. Pe parcursul tranziției, Vučić își va păstra intact controlul indirect (dar destul de transparent) asupra partidului, aparatului de stat și serviciilor de securitate. Demisia este, de fapt, un mecanism menit să îi prelungească guvernarea sub o nouă titulatură, fiind totodată programată special pentru a lua fața mișcării de protest care a forțat, inițial, această concesie.
Mecanismul este destul de simplu. Al doilea și ultimul mandat prezidențial al lui Vučić expiră pe 31 mai 2027, iar Constituția interzice președintelui să mai dețină un al treilea mandat. Funcția de președinte este una mai degrabă ceremonială, în timp ce sistemul parlamentar din Serbia conferă adevărata autoritate executivă Prim-Ministrului și cabinetului său – o ierarhie de care Vučić nu a ținut cont încă din 2012, indiferent de funcția pe care o deținea oficial. Revenirea la șefia guvernului, poziție pe care a ocupat-o din 2014 până în 2017, înainte de a muta centrul de greutate al puterii către președinție, i-ar permite să rămână în continuare la putere. El însuși a sugerat acest parcurs la începutul anului, declarând: „Nu voi fugi de responsabilitate” dacă situația o va cere.
Planul vine totuși cu un risc structural: coabitarea politică. Dacă Vučić devine Premier, Serbia va avea nevoie de un nou președinte, adică de oficialul cu cel mai înalt rang ales direct de cetățeni și singurul care deține, din acest motiv, o legitimitate politică independentă. În cazul în care acest fotoliu ar fi câștigat de o figură autentică din opoziție și nu de un loialist, noul președinte s-ar putea folosi de legitimitatea sa pentru a i se opune lui Vučić, care pare să aibă dificultăți în alegerea unui candidat prezidențial capabil să câștige din primul tur. Totuși, Vučić ar putea tolera o eventuală înfrângere în această cursă prin simpla ignorare a unui șef de stat din tabăra opoziției, odată ce el însuși se va vedea instalat la conducerea guvernului.
O strategie deja cunoscută în Europa de Est
Rocada de funcții are precedente clare în regiune. Vladimir Putin a trecut la conducerea guvernului rus între 2008 și 2012 tocmai pentru a ocoli limita mandatelor prezidențiale, înainte de a reveni la Kremlin.
O paralelă regională poate fi observat chiar în vecinătatea imediată. Mai exact, iarna trecută, sub presiunea unui mandat internațional de arestare și a unor tensiuni tot mai mari, Milorad Dodik, președinte al Republicii Srpska, i-a predat mandatul lui Siniša Karan, un apropiat care îi împărtășește ideologia. În Bulgaria, Rumen Radev a renunțat la președinție, a lansat un partid politic și a devenit prim-ministru după ce a câștigat alegerile.
Totuși, sistemul politic din Serbia este mai competitiv decât cel din Rusia, motiv pentru care planul s-ar putea împotmoli tocmai în faza de succesiune, nu în cea de demisie. În Serbia, alegerile pot produce surprize reale, așa cum s-a întâmplat și în Ungaria în acest an.
Sincronizarea calendarului electoral
Momentul ales este el însuși o armă esențială. Situația din Serbia este tensionată din noiembrie 2024, când prăbușirea copertinei proaspăt renovate a gării din Novi Sad a ucis șaisprezece oameni și a declanșat o mișcare de protest care a scos în stradă aproximativ 180.000 de persoane la Belgrad doar luna trecută, conform datelor organizației independente Arhiva de Adunări Publice. Studenții, care au insistat să se disocieze de opoziția tradițională, solicită organizarea de alegeri anticipate de aproape un an. Preluarea inițiativei de a convoca scrutinul îi permite lui Vučić să dicteze regulile jocului, în loc să fie purtat în derivă de presiunea străzii. De exemplu, alegerile organizate în toiul verii ar prinde mulți cetățeni plecați în concediu, iar fereastra constituțională de 45 până la 60 de zile dintre dizolvarea parlamentului și vot avantajează clar SNS, care are de departe cea mai mare capacitate logistică dintre toate partidele politice din țară pentru a-și mobiliza simpatizanții și a-și transporta alegătorii la urne. Un efect similar poate fi obținut prin programarea alegerilor în perioada sărbătorilor de iarnă sau de primăvară.
Prezența la vot, mai degrabă decât puterea de convingere, va fi cea care va decide rezultatul votului. Membrii SNS reprezintă aproximativ un sfert din numărul total de alegători. Asta înseamnă că, dacă fiecare aduce la urne măcar o rudă, sprijinul partidului se apropie deja de jumătate din electorat, fără a fi nevoie să convingă vreun alegător indecis. Un sondaj recent al agenției Faktor Plus plasa SNS la aproximativ 47%, față de puțin sub 31% în dreptul mișcării studențești, deși agenția este privită de studenți și de opoziție ca fiind o portavoce a regimului. Chiar și așa, un scor de 30% ar reprezenta cel mai bun rezultat obținut de opoziția sârbă din ultimii ani.
Vučić va încerca probabil să impună un apropiat la președinție
SNS are destule opțiuni pentru cursa prezidențială, însă niciun favorit cert. Liderul partidului, Miloš Vučević, a afirmat deja că pasul firesc este ca Vučić să devină prim-ministru, idee susținută și de președinta Parlamentului, Ana Brnabić. Zvonurile din interiorul partidului i-au adus în discuție pe ministrul de interne și liderul Partidului Socialist, Ivica Dačić (a cărui stare de sănătate s-ar fi deteriorat), pe fostul președinte și cofondator al SNS, Tomislav Nikolić, dar și pe unii tehnocrați loiali regimului, cum ar fi președintele Curții Constituționale, Vladan Petrov, sau istoricul Čedomir Antić.
Niciunul dintre acești potențiali candidați nu are însă profilul unui lider politic independent. De cealaltă parte, în tabăra opoziției, numele rectorului Universității din Belgrad, Vladan Đokić, și cel al fostului baschetbalist Dejan Bodiroga au fost vehiculate ca posibile variante, deși niciunul nu a reușit deocamdată să strângă toate forțele în jurul său. SNS funcționează ca o piramidă răsturnată, unde autoritatea fiecărui nivel derivă exclusiv din persoana lui Vučić. Nu există un număr doi real și cu atât mai puțin un succesor pe care acesta să îl accepte ca pe un egal independent.
Campania electorală și un Occident sceptic
Discursul lui Vučić de la miting s-a axat aproape exclusiv pe probleme interne. Trimiterile la politica externă s-au rezumat la menținerea relațiilor strânse cu China, în timp ce aderarea la UE, blocată de facto de cinci ani, a fost complet trecută în plan secund. Din capitolele deschise de la demararea negocierilor în 2014, doar două au fost închise cu titlu provizoriu. În prezent, mai puțin de jumătate dintre sârbi declară că ar vota pentru aderarea la UE în cazul unui referendum, mulți fiind convinși că țara nu va fi primită niciodată în UE. Încrederea în Rusia (58%) și în China (56%) devansează clar încrederea în UE, care stagnează la 40%, conform unui sondaj al Comisiei Europene realizat la jumătatea anului 2026. Regimul a alimentat constant o propagandă anti-europeană, lăudând concomitent autocrațiile euro-asiatice și fiind principalul responsabil pentru blocajul Serbiei pe drumul integrării europene.
Într-un fel, Washingtonul s-a dovedit considerabil mai tranșant decât Bruxelles-ul. Presiunile americane au obligat Belgradul să elimine participația Rusiei din compania națională de petrol (NIS), retragerea Gazprom Neft în favoarea grupului maghiar MOL ajungând acum în etapa finală. De asemenea, în iunie 2026, Serviciul Vamal din SUA a blocat importurile provenite de la exploatarea de cupru Zijin (deținută de China în Serbia) din cauza suspiciunilor privind utilizarea muncii forțate, după o măsură similară adoptată în decembrie anul trecut împotriva unei fabrici chineze de anvelope. UE a preferat mai degrabă să pună o presiune retorică. Deși Bruxelles-ul a înghețat aproximativ 1,5 miliarde de Euro din Planul de Creștere din cauza problemelor legate de reformele în justiție și libertatea presei, a evitat o confruntare directă de teamă că o izolare accentuată a lui Vučić nu ar face decât să arunce Serbia definitiv în brațele Moscovei și ale Beijingului.
Miza alegerilor prezidențiale
O victorie a SNS nu este deloc garantată. Partidul mizează pe faptul că tertipurile legale, controlul uriaș asupra presei și un calendar electoral comprimat vor transforma o rotație tactică într-un nou mandat de guvernare. De cealaltă parte, mișcarea masivă de protest, uneori la fel de populistă ca regimul pe care îl contestă, a infirmat deja toate previziunile care îi anunțau colapsul după un an și jumătate. Cu toate acestea, strada nu a reușit încă să propună un candidat unic, capabil să cristalizeze energia protestelor într-o majoritate parlamentară. Până când acest lucru se va întâmpla, planul lui Vučić, și anume că va putea schimba un fotoliu cu altul păstrând practic frâiele puterii, indiferent de cine ocupă oficial funcțiile, rămâne varianta cea mai probabilă.
În final, ordinea celor două scrutine va fi decisivă. Dacă alegerile prezidențiale se vor organiza înaintea celor parlamentare, șansele ca regimul să piardă prima confruntare la nivel național cresc considerabil, comparativ cu situația în care ambele alegeri ar avea loc simultan. Organizarea separată a alegerilor prezidențiale ar crea inevitabil atmosfera unui referendum axat pe persoana lui Vučić, exact lucrul pe care regimul încearcă din răsputeri să îl evite. Cu toate acestea, este foarte posibil ca Vučić să fi decis deja că președinția este un sacrificiu care merită făcut, dacă prin asta reușește să amâne și mai mult alegerile parlamentare, sperând că mișcarea de protest își va pierde, treptat, suflul.
