A absolvit studii de licență și masterat la Facultatea de Științe Politice a Universității din Belgrad. Și-a obținut doctoratul la Universitatea RUDN din Moscova. A fost lector în cadrul Departamentului de Politică Comparată al Universității RUDN timp de patru ani. După începerea invaziei Rusiei în Ucraina în 2022, a demisionat din funcție și s-a întors la Belgrad. Articolele sale au apărut în Euronews, Bloomberg, Novaya Gazeta, Radar și alte publicații media.
Mișcarea de protest a studenților sârbi, apărută ca o reacție la corupția regimului Vučić, pare să își piardă treptat caracterul liberal-democratic pe care l-a avut inițial și să adopte o ideologie naționalist-populistă, marcată de euroscepticism și simpatii pentru Rusia.
După 12 ani în fruntea Serbiei, Aleksandar Vučić vrea să rămână la putere cu o strategie folosită deja de Vladimir Putin în Rusia și de alți lideri din Balcani: aceea de a reveni la funcția de prim-ministru odată ce i se încheie mandatul de președinte. Există șanse mari ca acest pariu să dea roade, dar e posibil și să se întoarcă împotriva lui.
Neo-fasciști europeni cu simpatii față de Rusia – și chiar și legături cu aceasta – s-au aliat cu extrema dreaptă a Serbiei, cu sprijinul discret al guvernării de la Belgrad.
Compania NIS reprezintă în prezent cel mai important instrument de presiune economică al Rusiei în Serbia. Pentru a evita sancțiunile americane, Belgradul este obligat să forțeze vânzarea acesteia. Aceasta ar urma să fie cea mai de amploare tranzacție din sectorul energetic din Balcani din ultimele două decenii. Cu toate acestea, povestea este încă marcată de numeroase incertitudini.
În Balcanii de Vest, Muntenegrul e țara cea mai avansată în negocierile de aderare la UE. Există însă actori politici puternici care preferă apropierea de Serbia și adoptarea unor legi de inspirație rusească, ceea ce ar putea duce la ratarea țintei de aderare în 2028.
Partidul președintelui Alexander Vučić continuă să câștige confruntările electorale din Serbia deși se confruntă cu cele mai mari proteste din istoria țării. Guvernarea profită că studenții din fruntea protestelor nu au o strategie clară și privesc cu suspiciune opoziția pro-europeană, care deține experiența politică necesară.
Mișcarea de protest din Serbia a împlinit deja douăzeci și una de luni, apropiindu-se rapid de cea de-a doua aniversare. În tot acest timp, s-a încăpățânat să refuze orice încercare de a fi încadrată într-o categorie tradițională a scenei politice sârbe. Vučić o etichetează drept o „revoluție colorată”. În schimb, comentatorii occidentali vorbesc tot mai des despre o încercare de revitalizare a proiectului naționalist al Serbiei Mari, mai ales după ce mitingul organizat în iunie anul trecut, de sărbătoarea Vidovdan*, a luat o turnură naționalistă puternică. Ambele etichete fac trimitere la istorie: revoluțiile colorate din Georgia și Ucraina, respectiv mobilizările etnonaționaliste din anii '90. Însă ceea ce a luat naștere în cadrul protestelor studenților de la Belgrad, după ce prăbușirea unei copertine dintr-o gară din Novi Sad a curmat șaisprezece vieți în noiembrie 2024, este o nouă formă de populism – un populism în esență anti-elitist, dar complet lipsit de o viziune politică coerentă sau de o busolă geopolitică. Singura sa ideologie este o adaptare constantă la ceea ce mișcarea consideră a fi cel mai mic numitor comun al societății sârbe: un populism naționalist de factură folclorică, axat pe mirajul fără sorți de izbândă al cauzei Kosovo și mânat de o teamă profundă de progresul societal și tehnologic. Această descriere poate fi aplicată alegătorului de rând al regimului, însă electoratul de bază al mișcării studențești este alcătuit din oameni din mediul urban, însetați de schimbare și de o Serbie modernă, ancorată în lumea dezvoltată. Vorbim de bărbații și femeile care susțin mișcarea studențească în ciuda (și nicidecum datorită) caricaturii naționalist-populiste în care aceasta s-a transformat.