Donații
Veridica.md
Philippe Sands predă dreptul și percepția lui la nivelul societății la University College London. Este de asemenea avocat și profesor invitat la Harvard Law School. Phillipe Sands este autorul volumelor Lawless World, Torture Team, East West Street (volum distins cu mai multe premii), The Ratline (Filiera. Pe urmele unui fost demnitar nazist, editura Litera, 2024) și The Last Colony. A fost președintele English PEN și este membru în consiliul de administrație al Festivalului Hay. A scris documentarul BBC Storyville My Nazi Legacy: What Our Fathers Did și este co-autorul podcastului The Ratline.
Interviul a fost realizat la Festivalului de Literatură Odesa de la București, în 2024.
VERIDICA: Voi începe cu un citat din filmul My Nazi Legacy: „Imaginați-vă cum e să fii copilul unui ucigaș în masă”, este prima propoziție rostită. Cărțile dumneavoastră vorbesc despre memorie și dreptate, victime și călăi. O parte din familia bunicului dumneavoastră a fost exterminată de către părinții acestor copii, împreună cu sute de mii de alți evrei. În cărți, la fel ca în film, asistăm nu doar la extraordinara dumneavoastră determinare de a documenta crimele și viețile părinților naziști, ci și empatia pe care o arătați pentru copiii lor, la rândul lor victime. V-ați imaginat cum s-au simțit copiii acestor ucigași în masă, chiar dacă familia bunicului dumneavoastră a fost ucisă în Holocaust?
PHILIPPE SANDS: Voi răspunde prin a oferi un pic de context. Am crescut într-o casă din Londra, într-un loc numit Camden, pe care îl iubesc și unde trăiesc și în prezent. Tatăl meu, de profesie dentist, s-a născut aici. Mama s-a născut la Viena, iar familia ei a plecat la Paris când mama avea un an, imediat după Anschluss, când naziștii au preluat controlul. Salvată de un grup de familii catolice, mama a trăit la periferia Parisului, apoi l-a cunoscut pe cel care avea să devină tatăl meu și s-a mutat în Anglia. Acasă nimeni nu vorbea despre trecutul mamei mele. Toți știam că se întâmplase ceva. Dar, la fel cum se întâmplă în multe alte familii, nimeni nu spunea o vorbă, toți păstrau tăcerea vizavi de astfel de povești. Eram foarte apropiat de bunicul meu, care locuia la Paris. El a fost cel care m-a încurajat să devin avocat, eu nu știam pe cineva care să fie avocat. Eram student la universitate când am cunoscut primul avocat. Atunci am intrat în contact cu această lume a dreptului internațional, un domeniu care mă atrăgea. Și, în mare măsură, cred că motivul pentru care am studiat dreptul internațional a fost acest trecut al familiei mele, aceste secrete din trecut.
30 de ani mai târziu, în aprilie 2010, primesc din senin o invitație să susțin o prelegere la Universitatea din Liov. Sincer să fiu, habar n-aveam unde era Liovul. Nu auzisem niciodată de acest oraș, așa că am răspuns, am căutat pe Google și am văzut că era un oraș în Ucraina. Apoi am aflat că Liov este una și-aceeași cu Lemberg, cu Lvov, cu Leopolis și cu Lwów. Este același oraș. Credeam că sunt locuri diferite. Cred că ați mai văzut asta și în România, ca un oraș să aibă mai multe denumiri, spre deosebire de Anglia, unde nu prea vedem așa ceva. Și uite așa am decis să merg la Liov, pentru că bunicul meu s-a născut în Lemberg, deși nu mi-a vorbit niciodată despre asta. A murit când eu aveam 38 de ani. Nu mi-a vorbit niciodată despre tot ce s-a întâmplat. Așadar, m-am dus la Universitatea din Liov. Am fost rugat să țin o prelegere despre spețele de drept internațional cu care lucrez în instanțe, despre crime împotriva umanității și genocid. M-am dus la Liov nu pentru prelegere, ci pentru că voiam să găsesc casa în care se născuse bunicul meu. Una peste alta, mi-am pregătit prezentarea, iar în timp ce scriam, am descoperit că cel care a inventat conceptul de „genocid”, Raphael Lemkin, fusese student la acea universitate, iar ei nu știau asta. Și m-am gândit, „Grozav, o să mă duc în fața lor cu toate aceste informații noi”. Dar apoi am descoperit că cel care a inventat termenul de crime împotriva umanității, Hersch Lauterpacht, fusese la rândul lui student la aceeași universitate. Și mi-am zis „Este de-a dreptul incredibil! Lucrez cu dosare de crime împotriva umanității și genocid și le voi spune că aceste concepte își au originile la această remarcabilă Universitate din Liov”. Drumul până la Liov a fost minunat, mi-a plăcut foarte mult. Orașul mi-a plăcut mult. Chiar simt că face parte din mine. Este un loc sumbru, dar aici mă simt ca acasă.
Și așa am început să scriu o carte despre trei bărbați: bunicul meu, Lauterpacht (cel care a inventat termenul de „crime împotriva umanității”) și Lemkin (cel care a folosit prima dată termenul „genocid”). Dar la mijlocul cărții mai apare un al patrulea protagonist – și ajung în sfârșit la întrebarea dumneavoastră – pe nume Hans Frank. Cine este Hans Frank? Hans Frank a fost avocatul personal al lui Adolf Hitler din 1928 până în 1933, deci nu orișicine. Ulterior a fost numit în diferite funcții – Ministru al Justiției în Bavaria, iar în 1939 a fost desemnat guvernator general al Poloniei ocupate de naziști, însărcinat cu implementarea procesului de exterminare a polonezilor, evreilor, homosexualilor, rromilor și multor alte persoane. Așa că l-am ales ca al patrulea protagonist al cărții mele. Când mă documentez pentru un nou volum, e ca și cum mă pregătesc pentru un nou dosar – nu neglijez niciun detaliu. Am avut asistenți de cercetare, unul vorbea germană, altul rusă, altul italiană. Și am căutat tot ce s-a scris vreodată despre Hans Frank, și am găsit un volum publicat în germană intitulat Der Vater – „Tatăl”, scris de fiul lui Frank, Niklas. M-am interesat unde trăiește și ne-am dat întâlnire la Hamburg. Lucram la un dosar ca invitat al Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării în 2011, iar el mi-a scris să ne vedem la un pahar. Am ajuns la terasa de pe malul râului, iar el se apropie și-mi spune „Bună ziua, sunt Niklas Frank, fiul lui Hans Frank”, iar primul lucru pe care îl face, bagă mâna în buzunar și scoate o fotografie cu tatăl lui mort. Pentru un englez este ciudat să faci așa ceva. Nu și pentru nemți, poate, nu știu. Dar am fost puțin surprins. Îmi spune: „Am mereu fotografia asta cu mine. Tatăl meu a fost un ucigaș în masă. Sunt împotriva pedepsei cu moartea în orice situație, cu excepția tatălui meu. Și mă uit la această fotografie în fiecare zi ca să fiu sigur că e mort”. Cu aceste cuvinte, s-a legat o prietenie foarte strânsă între noi. Pot spune, deși poate părea ciudat, că la 75 de ani de la acele evenimente tragice, noi suntem prieteni apropiați. Eu îl iubesc, el mă iubește și, practic, suntem dovada vie că orice reconciliere este posibilă într-o perioadă relativ scurtă de timp.
VERIDICA: Știu că nu credeți în coincidențe.
PHILIPPE SANDS: Ba da, eu cred. Soția, nu.
VERIDICA: Minunat, atunci! Prin urmare, este o coincidență faptul că Hersch Lauterpacht și Raphael Lemkin, cei care au inventat conceptele de crime împotriva umanității și genocid, au studiat cu aceiași profesori la aceeași facultate de drept din Lemberg. Este o coincidență că bunicul dumneavoastră, Leon, s-a născut în Lemberg. Apoi, Otto Wächter, protagonistul celui de-al doilea volum, The Ratline, și Lauterpacht au intrat la facultatea de drept din Viena, ambii în octombrie 1909 – o nouă coincidență. Tot coincidență este că Hans Frank a ținut un discurs, în prezența lui Otto Wächter, în același amfiteatru de la Universitatea din Liov unde aveați să țineți o prelegere 70 de ani mai târziu. O altă coincidență este faptul că în 1982 v-ați înscris la un curs de drept internațional susținut de Eli Lauterpacht, fiul lui Hersch Lauterpacht. Și poate cea mai mare coincidență este că Hans Frank, Otto Wector, Hersch Lauterpacht și Raphael Lemkin sunt toți avocați, la fel ca dumneavoastră. Vorbim, așadar, despre coincidențe, sau sunt toate acestea un exemplu de sincronicitate, pentru a-l cita pe Jung, „coincidențe semnificative”?
PHILIPPE SANDS: Am crezut că o să mai menționați o coincidență: Eli Lauterpacht a fost profesorul meu de drept internațional. A fost unicul copil al lui Hersch Lauterpacht, inventatorul termenului de crime împotriva umanității, care s-a născut la Liov, s-a mutat la Viena în 1919, apoi la Londra în 1923. Ajunge profesor la London School of Economics și apoi profesor la Universitatea Cambridge în 1937. Și mai remarcabil este faptul că în 1954, ajunge judecător din partea Marii Britanii la Curtea Internațională de Justiție. Mi-aduc aminte, când am fost la Liov și am ținut primul seminar în octombrie 2010, erau aproximativ 40 de studenți la drept în amfiteatru. Și am început prelegerea prin a spune: „Câți dintre voi vă vedeți peste 40 de ani judecători din partea Marii Britanii la Curtea Internațională de Justiție?” Și s-au uitat la mine de parcă eram nebun. Dar așa s-a întâmplat. Și, într-un fel, este și un tribut frumos adus Marii Britanii, o situație unde un refugiat este astfel promovat și avansează într-un anumit context.
Revenind, Eli mi-a fost profesor în 1982, la fel și în anul următor. Apoi am plecat în Statele Unite timp de un an, iar în timpul șederii mele acolo, Eli Lauterpacht mi-a scris: „Deschid un nou centru de cercetare în drept internațional la Universitatea Cambridge. Te-ar interesa să îți depui și tu dosarul? Ceea ce am și făcut, am obținut postul și așa mi-am început cariera în drept internațional ca cercetător la Universitatea Cambridge, lucrând cu Elie Lauterpacht. Am lucrat cu Eli în următorii 35 de ani, el a murit acum 3 sau 4 ani. (Sir Eli Lauterpacht, 1928-2017, n.e.) A fost mentorul și prietenul meu, l-am iubit profund. Am învățat atât de multe de la el, îi rămân extrem de recunoscător. Imaginați-vă, însă, reacția lui când, în 2014, în eforturile mele disperate de a documenta originile bunicului meu la Liov, am descoperit că mama bunicului meu, străbunica mea, s-a născut de fapt într-un orășel la periferia Liovului, care în perioada poloneză se numea Zółkiew. În prezent orașul se numește Jovka. Este practic un oraș cu două străzi – o stradă care străbate orașul de la nord la sud, și una de la est la vest. Pare de necrezut, dar am descoperit că Hersch Lauterpacht s-a născut și a locuit pe aceeași stradă cu străbunica mea. A trăit în Jovka în primii 15 ani de viață. Așadar, închipuiți-vă că mă duc să mă întâlnesc cu Eli la Cambridge și îi spun: „Nu o să-ți vină să crezi, Eli, dar originile noastre se interesectează pe aceeași stradă, într-un oraș la mii de kilometri distanță!”.
VERIDICA: Mi-a rămas întipărit în minte un cuvânt după ce v-am citit cărțile: cumsecade. „Un om cumsecade”. Așadar, fiul lui Hans Frank, Niklas, după cum spuneați, credea că tatăl său a fost un criminal de război. Fiul lui Otto Wächter, Horst, însă, credea că tatăl său a fost un „om cumsecade”. Ambii părinți au fost criminali de război dovediți. Procesul de memorie a fost diferit pentru fiecare dintre ei?
PHILIPPE SANDS: Din nou, aș vrea să ofer un pic de context pentru cei care nu au citit cărțile. Așa l-am cunoscut pe Nik (Niklas Frank, n.e.), care își disprețuia tatăl. Dispreț este puțin spus. Nu există cuvânt care să descrie efectiv sentimentul de ură amară față de tatăl lui. Într-o zi, Nik îmi spune: „Ah, Philippe, ești interesat de Lemberg, Lviv. Ți-ar plăcea să-l cunoști pe fiul guvernatorului din Lemberg (Lviv) districtul Galiția? Îl chema Otto Wächter.” I-am spus: „Ah, da, cunosc numele ăsta!” El îmi răspunde: „Ei bine, fiul lui este foarte amabil, ne cunoaștem. Suntem toți prieteni!” Scurtă paranteză: un lucru mai puțin știut – copiii și nepoții naziștilor de rang înalt încă mai păstrează legătura. Este un fel de rețea informală, nu de solidaritate politică, ci mai degrabă un sentiment de conexiune. Toți se știu între ei. Așa că, Eli îmi spune: „Vă fac eu cunoștință. Ți-l prezint eu pe Horst. O să-ți placă de el, însă nu și de părerile lui!” Așa că mergem în acest orășel pe nume Hagenberg unde Horst, născut în anii 1960, duce o viață psihedelică în acest castel pe care l-a cumpărat cu 25.000 de șilingi austrieci la mijlocul anilor 1980. Este enorm. Are vreo 105 camere și este vechi de 700 de ani. Iar el trăiește aici în două camere, împreună cu soția, Jaqueline, o socialistă suedeză care detestă familia lui Horst. De fapt, Jaqueline o urăște atât de tare pe mama lui Horst, încât divorțează de el, pentru că Horst este atât de devotat mamei lui, încât ia cina de două ori în fiecare seară: mai întâi cu mama, apoi merge și ia cina și cu Jacqueline. Așa se obișnuise. Apoi, mama lui Horst, Charlotte Wächter, moare mult după ce soțul ei, Otto, guvernatorul Galiției, protagonistul din The Ratline, moare în circumstanțe suspecte la Roma în 1949. A doua zi după ce văduva lui Otto Wächter, Charlotte, moare, Jacqueline îi spune lui Horst că este gata să se căsătorească cu el din nou. Așa că se recăsătoresc. În momentul în care îmi fac eu intrarea în scenă, ei locuiau împreună, în camere separate însă, și abia își vorbeau.
Primul lucru pe care mi-l spune Horst este „Eu nu sunt Nik. Eu cred că tatăl meu a fost un om grozav. A făcut lucruri minunate, iar atunci când s-a mers prea departe, el nu a fost implicat”. Asta este crede el, şi se înșeală. Are însă o admirație profundă pentru tatăl său care, de fapt, nu este o dragoste propriu-zisă pentru tatăl lui, ci dragostea pentru mama lui, pe care o iubește foarte mult, și care se transferă tatălui. Cum mama l-a iubit mult pe tatăl lui, această iubire s-a transferat și la el. Este o relație foarte complexă. Încă păstrez legătura cu amândoi. Ori de câte ori merg la câte un eveniment în Austria, organizatorii primesc un mesaj de la Horst, care acum are 86 de ani, însă chiar și-așa, este suficient de capabil să spună că, deși îl apreciează pe Sands ca om, acesta l-a înțeles complet greșit pe tatăl său și dorește să i se dea ocazia să clarifice lucrurile și să împărtășească publicului toate lucrurile bune despre tatăl său pe care Sands nu le menționează în carte. Prin urmare, relația noastră este una complicată.
VERIDICA: Ați avut acces privilegiat la una dintre cele mai importante arhive private naziste, cea a familiei Wächter, care conține documente, jurnale, scrisori, fotografii, peste 10.000 de pagini. Este probabil cea mai importantă arhivă care documentează viața de zi cu zi a unei familii aflate în vârful ierarhiei naziste, vreme de decenii. Ce l-a determinat pe Horst să vă permită accesul la această arhivă?
PHILIPPE SANDS: Știe și el răspunsul la întrebare. A fost un moment fabulos care a avut loc lângă un oraș numit Brodî din Ucraina, care de fapt e locul de naștere al lui Joseph Horst. În fiecare an, pe un câmp de lângă Brodî, are loc o comemorare a unei divizii militare înființată de Otto Wächter în 1943. Este vorba de divizia Waffen SS Galiția, ajunsă celebră pentru că a fost prima divizie Waffen SS alcătuită în întregime din ucraineni, din non-germani. Acest lucru stă, de fapt, la baza mai multor afirmații făcute de Vladimir Putin, conform căruia Ucraina este plină de naziști. Nu este plină de naziști. Dar, ca orice altă țară, inclusiv România sau Marea Britanie, și Ucraina are naziștii ei. Și o dată pe an aceștia se adună pentru a sărbători divizia Waffen SS. Și pe când filmam My Nazi Legacy, Horst îmi spune: „Merg cu tine la Liov, dar trebuie să mergem pe 14 iulie, în ziua zi când este comemorată divizia Waffen SS a tatălui meu, o să îți placă”.
O să ziceți că e o istorie veche , fără vreo relevanță anume pentru zilele noastre, dar gândiți-vă un pic: unii dintre voi s-ar putea să-și amintească de un moment incredibil petrecut la Ottawa, acum câteva săptămâni, când președintele Zelenski a mers în Canada, s-a adresat Parlamentului canadian, iar președintele Parlamentului a invitat un soldat canadian de origine ucraineană pentru a-i aduce un omagiu. Acesta s-a ridicat în picioare, la fel și toți parlamentarii din sală, și sute de oameni l-au aplaudat minute în șir pe acest individ. Și apoi s-a aflat că era membru al diviziei Waffen SS Galiția a lui Otto Wächter. Și, desigur, toată povestea s-a viralizat în Rusia – „Dovedește cât de mult îi adoră pe naziști!”. Iar de rușine, președintele Parlamentului canadian a demisionat. Prin urmare, nu vorbim de chestiuni care țin exclusiv de istorie.
În orice caz, iată-ne ajunși la fața locului, într-o zi îngrozitoare, cu sute de oameni îmbrăcați în uniforme Waffen SS, veniți să sărbătorească eroismul acelei divizii. Niklas era pur și simplu devastat. Era extrem de afectat de tot ce vedea. Eram acolo toți trei, împreună cu o echipă de filmare de la BBC, condusă de David Evans, prietenul meu de la universitate, regizorul serialului Downton Abbey, în cazul în care vă plac astfel de filme. La un moment dat, Horst a început să se destindă în compania acestor oameni. L-am intervievat pe Niklas după aceea și mi-a spus: „Știi, Philippe, cred că Horst chiar este nazist, o nouă clasă de nazist”. I-am spus: „Eu nu sunt de acord”, am răspuns în fața camerei, „Nu cred că este. Cred că doar îi adoră pe mama și tatăl lui. Nu cred că este nazist.” Dar partea aceasta a ajuns să fie difuzată în film.
Horst a văzut filmul, s-a supărat foarte tare și m-a întrebat: „Philippe, ce trebuie să fac ca să-ți dovedesc că nu sunt nazist?” Acum, dacă sunt printre voi avocați, diplomați și jurnaliști, cu siguranță veți știi că nu este deloc ușor să dovedești contrariul. Știți foarte bine asta. Cum să demonstrezi că nu ești nazist? M-a pus pe gânduri întrebarea asta, și i-am spus, „Ok, mi-ai arătat vreo două pagini din această arhivă extraordinară a mamei și a tatălui tău” (fiecare scrisoare pe care și-au scris-o, fiecare schimb pe care l-au avut între 1929, anul când s-au cunoscut și 1949, când tatăl tău a murit la Roma, într-un spital din Vatican). Deci Horst avea documente despre întreaga viață a unui cuplu de la vârful ierarhiei naziste, jurnalele lor, fotografiile personale. Iar eu văzusem o parte din ele și i-am spus „Ei bine, ce-ar fi dacă le-ai da pe toate unui muzeu? Pentru că naziștii nu donează astfel de materiale unui muzeu”. „Ce idee fantastică!”, a răspuns el. Au venit patru arhiviști de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington și au digitalizat fiebare obiect, fiecare foaie de hârtie. Puteți să accesați arhiva pe website-ul Muzeului Washington, căutați „Arhiva Wächter” și puteți consulta documentele propriu-zise. Sunt de necrezut, pur și simplu incredibile. Iar asta este povestea care stă la baza volumului The Ratline, această arhivă care oferă informații confidențiale despre felul în care naziștii de rang înalt și-au organizat evadarea în America de Sud între 1945 și 1949. Este o resursă fantastică.
Așa că îi sunt extrem de recunoscător lui Horst. Într-un fel, el cred că își regretă decizia. Nepoții lui nu sunt deloc încântați de faptul că toate aceste informații sunt acum disponibile publicului larg. În timp ce scriam The Ratline, care acum este tradus și aici în română, un lucru care mă bucură foarte mult, am realizat în același timp și un podcast pentru BBC, care este disponibil gratuit pe site-ul BBC. O să-i puteți asculta pe John le Carré, Horst Wächter și o mulțime de alți oameni interesanți. Iar la final, când a fost difuzat episodul 10, am primit un email de la Magdalena, singurul copil al lui Horst Wächter, în care îmi spune „Am ascultat întregul podcast și m-am răzgândit. Sunt de acord acum cu interpretarea ta a istoriei bunicilor mei, nu cu versiunea tatălui meu”. Emailul sosise pe neașteptate: ne mai întâlnisem o dată, cu 7 sau 8 ani în urmă, nu o cunoșteam personal. Iar ea a postat apoi pe Facebook „Bunicul meu a fost un ucigaș în masă!” Urmările au fost dramatice: Horst a dezmoștenit-o, nu i-a lăsat nimic. Iar ea zice „Ei bine, acesta este prețul pe care îl plătesc pentru că spun ceea ce cred, dar eu asta cred.”. S-a apropiat foarte mult de Niklas, iar una din temele care ies în evidență în cele două cărți se referă la impactul pe care astfel de traume îl au asupra generațiilor viitoare.
Revenind la prima întrebare, am crescut cu trauma moștenită din punctul de vedere al victimei. Așa că, brusc, am de-a face cu acești doi bărbați minunați, foarte speciali, care nu se fac în vreun fel vinovați de faptele taților lor, oameni pe care eu îi apreciez și observ că sunt complet traumatizați de faptul că trebuie să trăiască cu povara unui tată care a ucis 1, 3 sau 4 milioane de oameni. Nu-ți poți imagina cum e să trăiești o astfel de experiență. Iar ea se transmite mai departe generațiilor viitoare, nepoților și strănepoților. Este copleșitor. Și nu mă gândisem niciodată la asta. Așadar, empatizez mult cu situația lor, pentru că, într-un fel, ducem cu noi emoții, pasiuni și reacții vizavi de lucruri pentru care nu noi suntem responsabili, dar pe care le-am moștenit.
VERIDICA: Ei bine, podcast-ul este grozav, merită ascultat. A fost difuzat înainte de apariția volumului, ceea ce e foarte interesant. O putem asculta pe Charlotte, care este, de fapt, personajul principal al cărții, adevărata protagonistă, nu Otto. Vecinii o văd ca pe o doamnă „cumsecade”. Apropo de frontul domestic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât de vinovată se face Charlotte de acele evenimente? A fost ea complice la crimele soțului ei?
PHILIPPE SANDS: Ei bine, ea nu a fost complice efectiv, deși i-a plăcut tot ce făcea el. Aceia dintre noi care avem relații foarte apropiate cu partenerul de viață, știm că, de multe ori, înainte de a lua o decizie, ne ducem la persoana cea mai apropiată de noi, ori de câte ori avem îndoieli cu privire la ce ar trebui sau nu să facem și ne consultăm. Eu fac asta tot timpul. Iar în cazul lui Otto și Charlotte, acest lucru a putut fi surprins într-o zi anume, pe 15 martie 1938, mai exact ziua când Adolf Hitler ajunge la Viena și mulțimile se adună să-l asculte. Iar Hitler le vorbește de la un balcon al Palatului Hofburg, cu vedere la Heldenplatz. La doi metri de el pe balcon sunt Charlotte și Otto – atât de apropiați erau de Hitler. Ceea ce se întâmplă mai departe este fascinant și puteți citi asta în documentele și corespondența lor. Intră în clădire, coboară scara mare de marmură, iar când ajung jos se opresc iar Otto îi spune Charlottei: „Uite, am nevoie de sfatul tău. Am de ales: pot să rămân cu meseria mea de avocat comercial și să duc o viață foarte confortabilă, chiar înstărită sub noul regim, sau pot accepta oferta prietenului nostru Seyss-Inquart (Arthur Seyss-Inquart, lider nazist, Cancelar al Austriei după Anschluss, judecat și executat drept criminal de război la Nürnberg, n.e.) și să devin secretar de stat în noua administrație. Ce mă sfătuiești să fac?” Iar ea îi spune: „Alege funcția în noul guvern!” Ea visa la apartamentele și vilele pe care le vor primi, Mercedes Benz-urile, la toate lingușirile, zorzoanele și bibelourile asociate cu această viață de lux. Ea asta își dorea. Așa că îl împinge de la spate și știe tot ce face.
Prima lui decizie în calitate de secretar de stat, la începutul anului 1939, este să înlăture toți evreii din sectorul public. Așa că demite din funcțiile publice 16.897 de persoane. Vorbim de mari judecători, miniștri, procurorul general și până la poștaș, toți primesc câte o scrisoare. Ceea ce nu veți găsi în carte, pentru că s-a întâmplat după apariția ei (volumul a apărut în limba germană în septembrie 2021), este că în ziua de Crăciun, pe 25 decembrie 2021, primesc un email de la o doamnă istoric din Viena pe care nu o cunoșteam. Mi-a scris să îmi spună „La pagina 37 din ediția în germană a cărții dumneavoastră, îl pomeniți pe bunicul meu și am fost surprinsă să îi găsesc numele lui. A fost ministrul justiției în guvernul prenazist și, în cele din urmă, a fost înlăturat din funcție. Familia încă a păstrat scrisoarea prin care era informat că este demis, cu o semnătură care nu este admisibilă. Însă nu apare numele persoanei care semnează decretul. Așa că nu am știut niciodată cine a semnat revocarea bunicului. Acum, din cartea dumneavoastră, am aflat că este vorba de Otto Wächter, dar nu acesta este motivul pentru care vă scriu. Vă scriu pentru că locuiesc în casa bunicului meu, iar vecina mea de alături și prietena mea cea mai bună este nepoata lui Otto”. Așadar, peste ani, ies la iveală toate aceste secrete în moduri neașteptate, sunt povești foarte complexe. Știți, Faulkner spunea că trecutul nu este niciodată mort. Nici măcar nu este trecut. Nu cunosc România foarte bine, dar din literatura pe care am citit-o despre România, știu că este un lucru pe care îl veți înțelege foarte bine.
Întâmplător, o carte care pentru mine a fost o sursă cu adevărat importantă de informații despre Hans Frank și Otto Wächter, este Kaputt, publicată în 1944 de un italian pe nume Curzio Malaparte. Merită citită. Spune o serie de povești diferite. Pe mine m-au interesat poveștile din Cracovia, unde apar Frank și Wächter, dar este și o poveste românească despre Iași, de care nu am fost niciodată interesat cu adevărat. Acum, că sunt în România, mi-ar plăcea să aflu mai multe despre acea parte a poveștii. Ce este fascinant pentru mine cu privire la această carte este că e prezentată ca un roman. De fapt, Malaparte era corespondentul Corriere della seraîn Cracovia, unde l-a cunoscut pe Hans Frank și s-au întâlnit de mai multe ori. Un prieten de-al meu de la Corriere della sera a găsit cele patru articole în original pe care Malaparte le-a trimis din Cracovia pentru a fi publicate, și am comparat apoi articolele apărute în ziar în 1942 cu volumul publicat în 1944, și se poate observa o ușoară schimbare de ton. Cele 42 articole de presă sunt pline de admirație la adresa lui Hans Frank, prezentat ca un om remarcabil, chipeș, extraordinar, care știe să cânte la pian. Când citiți volumul din 1944, tonul deja s-a schimbat. Frank nu mai este același om remarcabil din trecut, și este fascinant să urmărești acest raport. Relația mea cu Malaparte este complexă, pentru că este un scriitor fantastic, deși nu sunt de acord cu viziunile lui politice.
VERIDICA: În aceeași cameră în care Malaparte a vorbit cu Hans Frank, ani mai târziu, Niklas Frank a realizat un interviu cu Lech Wałęsa.
PHILIPPE SANDS: Nik Frank este el însuși un jurnalist extrem de apreciat care lucrează pentru revista Stern. Odată cu schimbările ce au avut loc la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, Nik a fost trimis în Polonia. Și a mers la Castelul Belvedere din Varșovia pentru a-l intervieva pe Lech Wałęsa. Și, de îndată ce a intrat în cameră, a recunoscut-o. Fusese biroul tatălui său de la Varșovia, cu aceeași masă rotundă în jurul căruia se juca cu tatăl său. La un moment dat, l-am întrebat pe Nik: „I-ai spus lui Wałęsa că știi camera asta?” Și mi-a răspuns: „M-am gândit că nu e o idee bună...”. Nik are un simț al umorului fantastic.
VERIDICA: Să trecem acum la domeniul justiției. La Nürnberg, Robert Jackson, procurorul șef al Statelor Unite, l-a citat pe Kipling: „Trăiește și lasă-i pe alții să trăiască fără permisiunea nimănui, în litera legii”. Această poezie, The Old Issue, definește calitățile unui om bun la care fiul său ar trebui să aspire. Și poate fi o coincidență ciudată pentru discuția noastră. Presupun că nu auziți prea des citate din poezie în tribunalele pentru crime de război. Ne ajută legea să înțelegem ce este răul, așa cum o face literatura? Credeți în rău?
PHILIPPE SANDS: Eu nu i-aș numi niciodată pe Hans Frank sau Otto Wächter oameni răi. Sunt oameni care au făcut lucruri rele, îngrozitoare, dar au fost capabili și de acte de umanitate și dragoste, căldură și afecțiune. Asta este complexitatea vieții, nu este nimic doar alb sau negru. Îmi imaginez adesea cum iau masa cu Hans Frank, un bărbat foarte inteligent și foarte cultivat. Și cred că am fi avut probabil o conversație foarte bună, ar fi fost interesant. Cred că era o persoană mai interesantă decât Wächter, care era un fel de ideolog ambițios, dedicat trup și suflet activității sale. Eu sunt de părere că, în principiu, orice persoană este capabilă de lucruri îngrozitoare. Și eu mă întreb dacă aș ajunge vreodată în situația în care și eu aș fi capabil de lucruri îngrozitoare. Iar răspunsul este că trebuie să iei în calcul și această posibilitate, nu știi niciodată în ce situație te poți trezi. Dar întotdeauna am fost preocupat de literatură, mi-a plăcut să citesc și sunt căsătorit cu o femeie care provine dintr-o mare familie de oameni de literatură, atât în Franța, cât și în Statele Unite. Astfel, cărțile, literatura și lectura sunt o parte foarte importantă a vieții noastre. Predau la universitate, iar ca profesor le spun tuturor studenților mei să citească romane și ficțiune pentru a înțelege mai bine meseria de avocat.
Dacă ar fi să analizăm procesul de la Nürnberg și să examinăm cele mai bune opere despre acel eveniment (o parte dintre ele sunt non-ficțiune, altele sunt ficțiune), ce este interesant, de fapt, este că cele mai bune volume despre Nürnberg au fost scrise de femei. Femeile care stăteau în sala de judecată și urmăreau ce se petrecea au putut să vadă lucruri pe care bărbații, în mare parte jurnalişti, mai degrabă romancieri, le-au trecut cu vederea. Este cu adevărat fascinant. Îmi vin în minte în special trei scriitoare care sunt povestitoare desăvârșite, atât ca romanciere, dar și ca autoare de non-ficțiune – Rebecca West, Martha Gellhorn și una care a căzut în dizgrație, ca să zic așa, și, în general este mai puțin cunoscută (aș fi mirat să-i știe vreunul dintre voi numele), Janet Flanner. Janet Flanner a fost corespondentă The New Yorker pentru Europa. Fiecare ediție săptămânală din The New Yorker conținea și o corespondență din Europa, iar Janet a scris destul de multe astfel de articole despre procesul de la Nürnberg. Corespondențele ei sunt savuroase și fantastice, surprizând momente pe care alți jurnaliști bărbați care au participat la proces nu le-au observat. Ele subliniază schimburi scurte de replici, o ridicare de sprâncene sau de ton, felul în care Hermann Göring este descris, cu o înfățișare de matroană de bordel. De când am citit acele scrisori, nu am reușit să-mi scot această imagine din minte, pentru că el chiar așa arăta.
Cred că literatura și pictura, în mod special, ne ajută de fapt să înțelegem aceste procese. Este un element central în următoarea mea carte, pe care urmează s-o termin, al treilea volum. Va fi o trilogie. Primele două au fost East West Street, The Ratline, iar al treilea volum spune povestea a doi bărbați, Augusto Pinochet și a unui bărbat pe nume Walter Rauff. Walter Rauff a fost cel care a inventat și folosit camerele de gazare mobile înainte de lagărele de exterminare de la Treblinka, Sobibor și Belsen. Erau dube mici care mergeau din sat în sat, ridicând grupuri de câte 50 de oameni și omorându-i prin gazare. Acesta era, deci, proiectul lui Walter Rauff. Rauff a fost un prieten apropiat al lui Otto Wächter. Au lucrat împreună la Berlin în ’38 și apoi la Milano în ’43 și ’44. Și am dat peste numele lui Rauff într-o scrisoare din arhivă, celebra arhivă trimisă lui Otto Wächter în mai 1949 din Damasc, Siria, unde Rauff a fugit, spunându-i lui Wächter „Nu te duce în lumea arabă. Nu este un loc bun pentru nemți. Muncesc puțin, sunt dezorganizați, bla bla bla”. Nu este un limbaj ideal și nici unul corect din punct de vedere politic pentru contextul de azi, dar este o scrisoare lungă dactilografiată, destul de bine scrisă.
Această scrisoare mi-a atras atenția și mi-am pus întrebarea „Cine este această persoană, Walter Rauff?” Nu auzisem niciodată de el, dar numele îmi era oarecum cunoscut, așa că am început să mă documentez despre parcursul său. Pleacă din Damasc în ‘49 și se duce în America de Sud, ajunge în Quito, Ecuador, cu soția și cei doi copii. Își fac prieteni noi, își construiesc o viață nouă aici. El și soția lui, Edith, întâlnesc un cuplu chilian minunat care le spune: „Ați greșit țara. Ar trebui să veniți în Chile, pentru că acolo avem o mulțime de germani și ne plac oamenii ca voi. Ne simțim bine în preajma voastră.” Așa că familia se mută în Chile, tocmai în sudul țării, într-un oraș numit Punta Arenas din Patagonia. Aici își fac o viață nouă, cu urcușuri și coborâșuri. Iar Rauff devine managerul unei fabrici de conserve de crabi exportate în America de Sud și Europa. Și viața lor merge mai departe. Apoi, pe 11 septembrie 1973 (celălalt 11 septembrie), se petrece miracolul: prietenul lui Rauff din Ecuador ajunge președinte în Chile. Este vorba de Augusto Pinochet. Au fost prieteni în tot acest timp. Iar în Chile se zvonește că Rauff s-a întors ca să lucreze pentru DINA, serviciul de informații secrete al lui Pinochet. Dar nu există nicio dovadă în acest sens. Așa că o bună parte din ultimii șapte ani am căutat dovezi, dacă chiar există, a colaborării lui Ralph cu Pinochet. Despre asta va fi următoarea carte: viețile celor doi bărbați, iar apoi despre arestarea lui Augusto Pinochet la Londra, un dosar în care am fost desemnat să stabilesc dacă Pinochet avea sau nu imunitate.
VERIDICA: Să încheiem cu un alt om „cumsecade”, Vladimir Vladimirovici Putin. Procesul de la Nürnberg a fost primul din istoria omenirii când șefii de stat au fost trimiși în judecată de un tribunal internațional pentru crime împotriva umanității și genocid, cele două noi categorii de crime inventate de Lauterpacht și Lemkin. 50 de ani mai târziu, a fost înființată Curtea Penală Internațională. Ați lucrat la preambulul mai multor spețe și ați fost implicat în multe dosare de renume în plan internațional – Pinochet, Congo, Iugoslavia, Rwanda, Guantanamo, Rohingya etc. În 1999, președintele sârb, Slobodan Milošević, a fost primul șef de stat în exercițiu inculpat pentru crime împotriva umanității. Iar în martie anul trecut, judecătorii CPI au emis mandat de arestare pe numele lui Vladimir Putin, acuzat de crime de război privind deportarea ilegală a populației din zonele ocupate de armata rusă în Ucraina. Spuneați că este dificil să dovedești genocidul ca infracțiune. Nu ne așteptăm ca Putin să își facă apariția prea curând în sala de judecată. De ce este atât de greu să dovedești aceste infracțiuni?
PHILIPPE SANDS: Nu toate sunt greu de dovedit. A fost un moment decisiv înainte de iunie 1945, la o reuniune a celor patru puteri aliate la Londra. Pe atunci exista o singură crimă internațională, crimele de război, care de fapt au fost definite la mijlocul secolului 19 în Rusia. Primul mecanism care a făcut asta este, în mod ironic, Declarația de la Sankt Petersburg din 1868. Apoi, între 1890 și 1900, țarii au susținut foarte mult dezvoltarea legislației privind crimele de război. Dar când puterile aliate au negociat și au elaborat Statutul de la Nürnberg, au avut nevoie de mai multe crime, crimele de război nu erau suficiente. Așa că practic au inventat aceste trei noi categorii de crime internaționale pe care le avem și astăzi: crimele împotriva umanității, care în esență vizează vătămarea persoanelor, concept inventat de Lauterpacht; genocidul, unde se încadrează acțiunile de distrugere a membrilor unui grup anume, inventat de Lemkin, și ceea ce în 1945 se numeau crime împotriva păcii, cunoscute în prezent sub denumirea de crime de agresiune. Iar Curtea Penală Internațională are competența de a investiga trei tipuri de crime care ar putea fi comise pe teritoriul Ucrainei: crime de război, crime împotriva umanității și genocid. Și este destul de clar că au fost comise crime de război. De asemenea, imi este destul de clar că au existat și crime împotriva umanității. Nu cred că poți descrie acțiunile lui Putin drept genocid. A existat o anumită retorică genocidară: „Vrem ca ei să nu mai existe ca popor”, „Ucrainenii ca națiune nu există”, dar nu au existat și acțiuni în acest sens. Mă refer la definiția legală a genocidului, care ca atare este foarte, foarte greu de dovedit, din cauza unei serii de dosare care au stabilit un prag foarte ridicat pentru demonstrarea intenției de a distruge un grup în întregime sau parțial, așa cum se dovedește genocidul.
Dar atunci când Putin și-a lansat războiul împotriva Ucrainei, două zile mai târziu am fost contactat de Financial Times. Și din nou, vorbim de un bun exemplu de modul în care literatura (eu nu scriu ficțiune, scriu ceea ce în Germania se numește „nonficțiune literară”) poate influența evoluțiile ulterioare. Așadar, la două zile de la începutul războiului, redactorii Financial Times iau legătura cu mine și mă întreabă dacă aș putea scrie un articol de 700 de cuvinte despre Ucraina și dreptul internațional. De ce m-au ales pe mine? Pentru că sunt avocat de drept internațional și pentru că am scris despre Ucraina. Pentru că am petrecut mult timp la Liov, pentru că volumul East West Street vorbește despre Ucraina. Așa că le răspund: „Ok, de acord”. Și mă gândesc o zi întreagă la ce-aș putea scrie și decid, într-un final, să scriu despre carențele din jurisdicția Curții Penale Internaționale. Curtea poate ancheta crime de război, se poate ocupa de crime împotriva umanității. Și de cazurile de genocid se poate ocupa. Nu poate ancheta crimele de agresiune. La fel ca procesul de la Nürnberg, crima de agresiune pentru mine este cea mai semnificativă dintre toate, pentru că dacă nu ar fi existat invazia, niciuna dintre celelalte crime nu s-ar fi întâmplat. Al doilea motiv pentru care crimele de agresiune sunt importante este acela că sunt asociate cu clasa conducătoare. Este singura crimă care poate fi trasată până la cel mai înalt nivel. Și nu va fi deloc greu pentru tribunal să pună deoparte problemele legate de imunitate, să stabilească răspunderea pentru crima de agresiune a domnilor Putin, Lavrov, Șoigu, și probabil vreo 3-4 comandați militari de rang înalt, 3-4 oficiali FSB de la vârf, și poate o parte din oamenii care au finanțat aceste operațiuni militare. Problema, în cazul crimelor de război și crimelor împotriva umanității, este să demonstrezi implicarea unui șef de stat, un lucru extrem de greu de realizat. Eu am propus înființarea unui tribunal penal special care să ancheteze crimele de agresiune, ceea ce nu s-a mai întâmplat din 1945. Motivul pentru care nu s-a mai văzut vreun astfel de tribunal de atunci este că marile puteri au un interes comun să țină crimele de agresiune în afara discuției, din diverse motive.
Ei bine, știți foarte bine cum se întâmplă de obicei: scrii un articol și, în următoarele 24 de ore, un număr mic, în cazul meu, un număr foarte mic de oameni te contactează și spun „Excelent!” sau „Groaznic!” sau „Nu sunt de acord!” sau alte comentarii. De data asta, lucrurile au fost complet diferite: în 24 de ore primisem sute de emailuri, nu doar de la oameni pe care îi cunoșteam sau de la cadre universitare, ci din întreaga lume, de la foști șefi de guvern și șefi de stat, inclusiv doi din Regatul Unit, în frunte cu fostul premier Gordon Brown, din Australia, Canada, Georgia, Norvegia. A fost o adevărată avalanșă de mesaje. Printre acestea s-a numărat un mesaj de la Ministrul de Externe ucrainean, pe care nu-l cunoșteam, Dmitro Kuleba, care citise East West Street și a pus pe cineva să mă sune și mi-a spus „Vrem să preluăm această propunere!”. Așa a început, totul s-a întâmplat în mai puțin de 48 de ore. Apoi, dintr-una într-alta, s-a ajuns la o întreagă serie de contacte, orchestrată în mare parte de Gordon Brown, pentru că se pare că nu doar copiii foștilor naziști au liste de contacte fantastice, ci și foștii premieri. Iar în următoarele două săptămâni, am avut discuții pe Zoom la fiecare două sau trei zile cu acești foști șefi de stat din toată Europa și din alte părți ale lumii. Și de aici, ideea s-a dezvoltat foarte mult.
Acum există un nucleu de 40 de țări care susțin crearea unui tribunal penal special care să ancheteze crimele de agresiune. Dar inițiativa s-a lovit de un blocaj, legat nu de motivul înființării unei instanțe speciale, ci de natura specială a acestei instanțe. Deci există un grup mare de țări care susțin acest demers, dar există și un grup mai mic de țări, sub conducerea Ucrainei, din care fac parte Țările Baltice sau Polonia (nu-mi amintesc care este poziția României în această privință), care doresc înființarea unui tribunal internațional complet. Pe de altă parte, Marea Britanie, SUA și Franța ezită în privința unui tribunal internațional complet pentru, că într-un sens, și pe bună dreptate, ei spun „Bine, dacă azi se poate înființa un tribunal penal internațional complet care să ancheteze un membru permanent al Consiliului de Securitate, ce vă oprește să faceți același lucru în raport cu noi mâine?” Iar pentru Marea Britanie și Statele Unite, principala problemă este, desigur, Irakul. Așa că vor un tribunal special internațional cu prerogative limitate care să investigheze crimele de agresiune, așadar nu o instanță internațională cu jurisdicție completă, ci ceea ce ei numesc un hibrid, eventual și cu o componentă internațională cu sediul la Haga. Iar la ora actuală se poartă negocieri privind construirea unei punți între cele două modele. Prin urmare, este interesant. Nu m-aș fi așteptat vreodată că se va ajunge atât de departe. Într-un fel, îmi doresc ca această idee să se materializeze, deoarece cred că există o mare nevoie de solidaritate la nivel politic între aceste țări, iar orice neînțelegeri nu ajută, practic, decât o singură tabără. Iar momentul actual cred că este extrem de delicat pentru Ucraina din punct de vedere militar și politic. Legea este însă de partea lor, așa că sper că se va ajunge la un consens pentru găsirea unui compromis, cu care toată lumea să fie de acord. Dar dacă m-ați fi întrebat în ziua în care a apărut articolul, pe 26 februarie 2022, dacă mă gândeam că va exista un tribunal penal special, aș fi răspuns că șansele sunt mai mici de 0,00001%. Așadar, demersul a ajuns foarte departe, este foarte interesant.
