Editoriale

Iohannis la NATO: ce-ar putea câștiga președintele și România

Președintele României, Klaus Iohannis, strânge mâna cu Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, alături de Președintele leton, Egils Levits, în timpul unei întâlniri desfășurate în cadrul celei de-a doua și ultimei zile a Summit-ului NATO de la Madrid, Spania, 30 iunie 2022.
© EPA-EFE/BRAIS LORENZO   |   Președintele României, Klaus Iohannis, strânge mâna cu Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, alături de Președintele leton, Egils Levits, în timpul unei întâlniri desfășurate în cadrul celei de-a doua și ultimei zile a Summit-ului NATO de la Madrid, Spania, 30 iunie 2022.

Susține jurnalismul independent

Candidatura președintelui Iohannis la funcția de secretar general al NATO a făcut vâlvă în România, și nu numai. În Europa, în general, un nume nou care se opune olandezului Mark Rutte, cvasi-agreat de puterile occidentale pentru succesiunea lui Jens Stoltenberg, e o situație neobișnuită. Speră oare, cu adevărat, Iohannis să devină șeful NATO? Sau, dacă nu, ce poate obține dintr-o astfel de candidatură? Și mai ales: ce semnificație are ea pentru România?

Candidatura lui Iohannis, de la zvonuri și obsesie media la dorința Estului de a regândi strategia NATO

Faptul că actualul președinte al României vizează o funcție importantă într-una din instituțiile globale nu numai că nu e un secret, ci a devenit obsesie media. Prin presă au apărut, în ultimul an, scenarii mai mult sau mai puțin fantaste, începând cu faptul că Iohannis urma să fie desemnat candidat al PPE la funcția de Înalt Reprezentant al UE (un asemenea statut de candidat nu există, pe scurt). A urmat povestea cu „preluarea puterii” în Consiliul European, după retragerea lui Charles Michel din funcția de președinte, pentru a participa la alegerile din Belgia (Charles Michel e tot președinte al Consiliului). Și chiar o speculație despre o „lovitură de stat” plănuită la Bruxelles, împotriva Ursulei von der Leyen (gălăgia făcută de Cristian Terheș în rondul de la Berlaymont e probabil mai amenințătoare decât o această mașinație monstruoasă).

E greu de spus cine a pus în circulație aceste scenarii și în ce măsură ele au legătură cu Cotroceniul. De data asta, însă, Iohannis a spus-o el însuși, în context oficial. Și-a promovat imediat candidatura și pe Politico.eu, site-ul cel mai vizitat de „eurobula” de la Bruxelles. Prima concluzie pe care o putem trage este că vorbim de mai mult decât un vis de mărire naiv. Dar ce anume l-a determinat pe Iohannis să își asume gestul? „Pe ce se bazează?” Nu e un alt „fonfleu”?

Media și-a adus aminte, și bine a făcut, de un episod din 2023, care ne poate da o indicație despre felul cum s-au desfășurat lucrurile. Întrebat cum ar reacționa dacă i s-ar propune să-l înlocuiască pe Jens Stoltenberg, Iohannis spunea atunci: „Dacă mi s-ar face o astfel de propunere, aș evalua-o foarte serios și aș face o declarație publică”. Nu putem fi siguri că statutul de candidat „i s-a propus”, fiindcă ideea de propunere vine din întrebare, dar „declarația publică” există, iar în toată povestea avem o sugestie clară de acțiune concertată, de „coaliție” care se află în spatele președintelui României. Acesta nu și-ar fi asumat public o candidatură dacă nu ar fi avut un anumit gen de susținere. Iar susținătorii au început să se vadă, altfel zis, să-și asume public calitatea: Turcia, Ungaria, Bulgaria. La prima vedere, arată ca ceea ce se numește în engleză motley crew, o „adunătură pestriță”. Dar nu e chiar așa.

Olandezul Mark Rutte, candidatul deja agreat în momentul în care Klaus Iohannis și-a anunțat intenția, se bucură, până la proba contrarie, de susținerea a 17 dintre cele 32 de țări NATO, inclusiv a „cvartetului” („quad”) SUA-Franța-Germania-Marea Britanie. Pe holurile futuristului și imensului sediu NATO din Haren, Bruxelles, atmosfera e aceea că succesiunea lui Jens Stoltenberg, căruia i-a fost oricum prelungit mandatul, trebuie asigurată rapid, mai ales dat fiind conflictul în desfășurare cu Ucraina. Acest curent de gândire vede în schimbarea de lider NATO ceva apropiat de o formalitate.

Există însă și o atitudine mai reflexivă, care se rezumă la un lucru știut: rolul și strategia Alianței nord-atlantice trebuie redefinite din două motive mari, bine-cunoscute: din nou, Războiul din Ucraina și, în plus, implicarea SUA în NATO, care depinde de rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA din acest an. În cazul în care acestea vor fi câștigate de Trump, declarațiile anti-NATO ale acestuia sunt celebre, ca și imprevizibilitatea și fascinația lui față de dictatori.

Schimbarea de lider ar fi, pentru NATO, o ocazie de redefinire. Iar redefinirea este catalizată de un gen de presiune morală care vine, firesc, din apropierea conflictului în care lumea occidentală e implicată azi în calitate de susținător: din Europa Centrală și de Est și din Țările Baltice. Faptul că acestea au avertizat repetat în privința amenințării Rusiei, înainte de 24 februarie 2022, fără a fi luate în seamă de partenerii occidentali, este cunoscut. Asta dă Estului – și implicit României și președintelui Iohannis – un ascendent moral care se reflectă în echilibrul politic european și transatlantic.

„Coaliția de nord-est” din spatele lui Iohannis

Având în vedere toate acestea, dincolo de cele trei țări care și-au declarat explicit sprijinul la adresa președintelui Iohannis, în spatele acestuia începe să se ghicească o „coaliție estică”, cel puțin în chip de curent de gândire sau Zeitgeist politic, dincolo de negocierile de culise. Iar coaliția își găsește un susținător în același timp neașteptat (geografic) și previzibil (ideologic): Letonia. Ministrul de externe al acestei țări baltice, Krišjānis Kariņš, face apel la un proces de numire mai puțin formal și mai reflexiv. „Coaliția estică” este, cum era și normal în sens istoric, una „nord-estică”.

Kariņš critică sistemul de numire a secretarului general, adică așa-numita „Cafea a decanului” („Dean’s coffee”), în care decanul de vârstă al ambasadorilor NATO convoacă omologii săi din țările-membre ale Alianței la o întâlnire informală, unde noul lider e decis prin consens. Sugestia e că procesele informale riscă să devină oculte (apariția din neant a lui Rutte în calitate de candidat favorit, comparativ cu asumarea lui Iohannis) și prea expeditive în anumite momente.

Dar surpriza reală vine din cu totul alt loc: America. Întrebată ce părere are despre candidatura lui Iohannis la NATO, Kathleen Kavalec, ambasadoarea SUA la București, afirma pe 13 martie: „România este un aliat-cheie și un partener pe parcursul acestui război teribil de la granițe, iar noi avem cel mai înalt respect pentru președintele Ioannis”. Desigur că nu este vorba de o susținere explicită și nu vorbim de o declarație oficială, ci doar de un răspuns la o întrebare. Însă vagul diplomatic al acestuia are conotații în mod clar pozitive la adresa lui Iohannis. Iar cea care l-a dat este cel mai titrat ambasador pe care l-au avut SUA la București. Fapt mai puțin remarcat în România, Kathleen Kavalec preia postul de la un lung șir de „ambasadori politici”, adică numiți pentru serviciile din campanie, și are un CV remarcabil în Departamentul de Stat, ca diplomat de carieră, cu stagii în Ucraina și Rusia. Numirea ei a avut loc, strategic, pe 20 decembrie 2022, după izbucnirea Războiului din Ucraina, iar România nu mai avut un diplomat de un asemenea calibru la București de la Michael Guest, ambasadorul trimis și el strategic aici la începutul anilor 2000, imediat după venirea la putere a lui Putin, cu sarcina de a duce România în NATO.

Desigur că afirmația lui Kathleen Kavalec nu e echivalentă cu susținerea oferită de SUA în „cvartet” sau la „Cafeaua decanului”. Dar ea ilustrează fidel felul de a gândi al establishmentului politic de la Washington. În definitiv, acesta, în forma lui din administrația Biden, are nevoie de un NATO puternic, iar Rutte e un candidat care nu a îndeplinit, ca prim-ministru, nici măcar cerința de a aloca 2% din bugetul Olandei pentru NATO. Una peste alta, important e pur și simplu faptul că ambasadoarea s-a pronunțat, și a făcut-o în numele SUA.

Ce câștigă Iohannis, dacă nu câștigă? „Mojo” politic

Dacă ne întoarcem la Bruxelles, sursele NATO consultate de noi spun că președintele Iohannis „nu are nici o șansă”. În principiu, el ar putea avea o cale spre victorie, fie și numai fiindcă există posibilitatea, măcar teoretică, ca Mark Rutte să redevină prim-ministru în Olanda, după ce Geert Wilders, extremistul de dreapta câștigător al alegerilor, a renunțat să-și mai asume șefia guvernului, pe care e incapabil să-l formeze. Eventuala dispariție a lui Rutte de pe masa „Cafelei decanului” înseamnă reluarea procesului, pornind de la date politice puțin diferite. E totuși foarte greu să ne închipuim că Iohannis ar putea reuși să obțină un consens în favoarea lui, oricât îl are în tabăra lui pe demolatorul tuturor consensurilor din Europa, Viktor Orbán, care se văicărea că Rutte „îl urăște”. Mai degrabă, Iohannis ar putea bloca un consens în favoarea lui Rutte.

Văzută astfel, candidatura lui nu mai pare visătoare sau neserioasă. Pe site-ul bine-cunoscutului think tank britanic RUSI, Oana Lungescu scria în noiembrie anul trecut: „Nimic nu ar fi mai rău decât să facem din funcția de vârf de la NATO produsul unor negocieri care au loc noaptea târziu, la o masă din UE”. Prea puțin cunoscută în România, Oana Lungescu a fost până anul trecut, timp de ani de zile, ceea ce se numește „purtătorul de cuvânt principal” al NATO, deci avem de-a face cu o poziție dacă nu oficioasă, cel puțin foarte bine informată cu privire la discuțiile interne din NATO și, încă, grijulie față de interesele instituției din care fosta purtătoare de cuvânt a făcut parte atâta vreme.

Într-un fel sau altul, în campania lui pentru NATO, președintele Iohannis a pornit în altceva decât o aventură politică bizară, estică. Beneficiile personale de imagine sunt clare. Pe lângă The Guardian sau Politico, despre care am amintit, numele lui mai este menționat pe Vocea Americii, Associated Press, Bloomberg și în alte locuri. Și e de subliniat faptul că în Europa există și înfrângeri onorabile. Un recent exemplu notoriu este candidatura nereușită a lui Margrethe Vestager la funcția de șefă a Băncii Europene de Investiții, pe care a pierdut-o în fața spaniolei Nadia Calviño. „Țarina daneză a concurenței” a revenit la funcția și atribuțiile de vicepreședintă a Comisiei Europene, fără zgomot, dar și fără prejudicii de imagine sau cotă politică. Formulată repetat, ideea că Iohannis își păstrează numele în circulație – sau își creează mojo politic, cum s-ar spune în eurospeak – pentru o altă funcție înaltă, globală este credibilă.

Pe 7 februarie, la Bruxelles, Klaus Iohannis se pregătea să țină un discurs în Parlamentul European. Prin „eurobulă”, se glumea despre faptul că președintele României ar putea apărea în Parlament în costum de schi: „Să ne uităm la picioare, o să-l trădeze clăparii!” Însă Iohannis nu a venit cu clăpari, ci cu un discurs foarte bun, cu atât mai surprinzător cu cât astfel de discursuri nu sunt specialitatea președintelui României. Aplaudat în Parlamentul European, discursul nu a fost remarcat în România, mult prea interesată de eventuala lui candidatură la o funcție înaltă și prea puțin dispusă să îi recunoască merite unui președinte nu foarte popular în ultimii ani. Însuși faptul că Iohannis și-a pregătit discursul atât de bine spune însă ceva despre seriozitatea campaniei lui pentru NATO sau altă funcție înaltă.

Beneficiile politice ale României: canale de comunicare, afinități diplomatice

Oamenii politici se sacrifică pentru propria țară foarte rar și numai în situații-limită. Mai degrabă, politicienii „buni” sunt cei care își obțin beneficiile personale din gesturi care corespund interesului public. Dacă toate cele de mai sus reprezintă puncte câștigate de Klaus Iohannis, ele sunt pozitive și pentru România. Care are un lider capabil să opereze în numele unei antante politice multinaționale și să își manifeste explicit și credibil interesul pentru o funcție înaltă. Toată montura pe care încercăm să o identificăm mai sus înseamnă canale de comunicare deschise, relații politice la nivel înalt, afinități diplomatice. Din nou, beneficiile personale ale lui Klaus Iohannis se suprapun peste cele ale țării.

După anunțul candidaturii, inclusiv fostul președinte Traian Băsescu a ieșit din amorțire politică, oferindu-i un fel de gir ironic „premierului GRIVCO” de altădată: „Personal, aș spune, poate puțin ironic, că n-am crezut niciodată că se scoate la concurs postul de secretar general al NATO, dar se pare că s-a scos, și domnul Iohannis s-a înscris la acest concurs”. De remarcat acel „s-a scos la concurs”, care sugerează faptul că masa „Cafelei decanului” nu e închisă. Iar ea este deschisă nu neapărat pentru oameni, ci pentru țări. A ne gândi dacă Klaus Iohannis va obține, sau nu, șefia NATO, e interesant, dar limitativ. Problema se pune și dacă România o va obține sau nu. În definitiv, țara contează mai tare decât omul în astfel de decizii.

În cu totul alți termeni, mize ca poziția numărul unu în NATO devin importante, capătă încărcătură, în măsura în care ele evidențiază existența unui conflict de idei sau a unui nou Zeitgeist. Într-un fel sau altul, din proprie inițiativă sau la propunerea altora, candidatul României s-a așezat într-un asemenea curent de opinie, legat de superioritatea morală a Estului în atitudinea față de Rusia, care va aduce beneficii politice țării. Se dovedește că ideile și idealurile contează. Rămâne însă de văzut în ce măsură „coaliția” din spatele lui se dovedește una extinsă și operațională, în fine, cât de „serioasă” este, fiindcă nu putem detecta decât simptome ale ei. Blocarea consensului cu privire la șeful NATO poate deveni și o veste proastă la un moment dat, dacă se prelungește în timpul unui război cu miză pentru NATO, care și-a exprimat explicit sprijinul pentru Ucraina și o susține pe aceasta politic, dar și prin intermediul livrărilor de armament și muniție făcute de statele membre sau prin antrenarea militarilor ucraineni.

Separat de asta, dincolo de imaginea externă și greutatea geopolitică externă a României, e cazul să ne uităm puțin și la imaginea Românei în România, după anunțul de candidatură. Pe rețelele sociale, toată povestea a generat cel puțin o memă reușită și prietenoasă (cât se poate pe rețele) față de Klaus Iohannis: „Băi, nene, în ce țară trăim, dacă și președintele vrea să plece la muncă în străinătate?” De fapt, Uniunea Europeană sau NATO nu mai sunt chiar „străinătatea” îndepărtată pe care o percepem din țară. Ale noastre de drept, în sens instituțional, ele încep să se apropie de noi și de fapt. Sau, dacă vreți, în ideea că România și nu omul poate primi conducerea NATO, înseamnă că am plecat, cu toții, la muncă în străinătate și percepem străinătatea ca fiind a noastră.

Până acum, secretarul general al NATO era mai mult secretar decât general, avea o funcție de reprezentare, mai mult sau mai puțin administrativă. Acum, din motive evidente, se caută ceva mai apropiat de un general. Iohannis a fost distribuit din nou într-un rol neverosimil pentru el. Dar, să ne amintim, nu e prima oară când i se întâmplă acest lucru.

EBOOK> Razboi si propaganda: O cronologie a conflictului ruso-ucrainean

EBOOK>Razboiul lui Putin cu lumea libera: Propaganda, dezinformare, fake news

Iulian Comănescu

Iulian Comănescu




Urmareste-ne si pe Google News

Timp de citire: 12 min
Găgăuzia, pârghia prin care se încearcă blocarea aderării Moldovei la UE
Găgăuzia, pârghia prin care se încearcă blocarea aderării Moldovei la UE

Administrația regiunii autonome găgăuze din sudul Republicii Moldova pare să fie noul instrument pe care îl folosește Rusia pentru a împiedica parcursul european al Republici Moldova.

Corneliu Rusnac
Corneliu Rusnac
19 Apr 2024
Bosnia și Herțegovina, între aspirațiile europene și pericolul secesiunii
Bosnia și Herțegovina, între aspirațiile europene și pericolul secesiunii

Bosnia și Herțegovina va începe negocierile de aderare la UE la 30 de ani de la sfârșitul războiului civil. Țara a progresat puțin în tot acest timp, iar sârbii – sprijiniți de ruși – amenință cu secesionismul.

Ioana Dumitrescu
Ioana Dumitrescu
17 Apr 2024
Se pregătește Georgia să-și dea un autogol?
Se pregătește Georgia să-și dea un autogol?

Georgia ar putea să limiteze drepturile minorității LGBT după un model ruso-ungar. Măsura ar sabota integrarea europeană a țării.

Diana Şanava
Diana Şanava
16 Apr 2024
Războiul cu Rusia pune sub presiune democrația ucraineană
Războiul cu Rusia pune sub presiune democrația ucraineană

Amânarea alegerilor este folosită propaganda rusă pentru a pune sub semnul întrebării legitimitatea lui Volodomir Zelenski și a diviza societatea ucraineană din interior.

Marin Gherman
Marin Gherman
15 Apr 2024