Donații
Veridica.md
La 23 octombrie, președintele turc, Recep Tayyip Erdoğan, a anunțat că i-a cerut ministrului său de externe să declare zece ambasadori persona non grata, după ce aceștia au cerut eliberarea unui activist întemnițat de ani de zile. Șapte dintre aceștia erau ambasadori ai unor țări membre NATO, inclusiv SUA și puterile UE Franța și Germania. Criza apărută între Ankara și aliații săi, care amenința să fie cea mai severă de la venirea lui Erdoğan la putere, a fost în cele din urmă dezamorsată, dar e relevantă pentru modul în care Erdoğan privește Occidentul.
Evenimentele care l-au făcut pe Erdoğan să se întoarcă împotriva Occidentului
În noiembrie 2014, în discursul său din cadrul unui comitet al Organizației Cooperării Islamice din Istanbul, președintele turc Erdoğan a făcut niște remarci care pentru lumea occidentală au sunat de-a dreptul șocant. A spus atunci că străinii nu pot rezolva problemele din Orientul Mijlociu, adăugând: „Ei (vesticii) nu ne agreează pe noi (musulmanii). […] Pare că ne sunt prieteni, dar ne vor morți și vor să ne vadă și copiii morți. Cât o să mai acceptăm situația asta?”. A lansat apoi un îndemn la unitate musulmană ca fiind „singura condiție pentru rezolvarea acestei crize cu care se confruntă lumea islamică”. Această declarație a reprezentat un moment de cotitură în politicile interne și externe ale Partidului Justiție și Dezvoltare (cu acronimul turcesc AKP), la guvernare, sub șefia lui Recep Tayyip Erdoğan.
Cronologia este extrem de relevantă aici, pentru că discursul lui Erdoğan a urmat unor evenimente cruciale care au avut legătură cu evoluțiile ulterioare. Primul a fost îndepărtarea de la putere a președintelui egiptean Muhammad Morsi (3 iulie 2013) care era susținut de Frații Musulmani, islamiști și anti-occidentali. Sprijinul lui Erdoğan față de Frați și Morsi a afectat în mod negativ relațiile Turciei cu Egiptul și alte state arabe după 2013. A urmat apoi, la nivel intern, reprimarea brutală a unor proteste masive din Istanbul și alte orașe din țară (august 2013). În urma acelor evenimente, președintele turc a lăudat intervențiile poliției, adresându-i-se acesteia cu cuvintele „poliția mea” (benim polisim), sintagmă care avea să devină titlul unei cărți.
Al treilea eveniment major a fost cazul de corupție (decembrie 17-25, 2013), în care politicieni de rang înalt ai regimului AKP – Erdoğan (inclusiv unul dintre fiii președintelui) ar fi primit mită în valoare de milioane de dolari. Majoritatea AKP a respins o investigație parlamentară în acest caz, iar procurorii și polițiștii care au inițiat-o au ajuns fie la închisoare, fie s-au auto-exilat în afara granițelor țării. Cu toții sunt acuzați de a fi conspirat împotriva guvernului împreună cu Fethullah Gülen, un fost aliat devenit dușman al regimului. Acest lucru a devenit oficial după lovitura de stat eșuată din iulie 2016, când statul turc a început un război total împotriva a ceea ce a fost numită de Ankara Organizațiă Teroristă Fethullah Gülen (acronim turcesc FETÖ).
În toate episoadele de mai sus, Erdoğan și colaboratorii săi au învinuit „Occidentul” că ar fi complotat împotriva Turciei, punând semnul egalității între regim și țară, iar de atunci interesele naționale au fost subordonate imperativelor regimului. De fapt, detaliile de mai sus reprezintă borne ale drumului parcurs de guvernul AKP-Erdoğan de la o agendă reformatoare în primii ani la putere (2002-2009) la autoritarism începând cu anul 2010. Aceleași repere marchează și transformarea Turciei sub acest regim dintr-un membru de încredere al structurilor de cooperare euro-atlantică într-un actor din ce în ce mai agresiv și imprevizibil. La această situație au contribuit și nenumărate erori de politică, care au afectat în cele din urmă legitimitatea guvernului și i-au limitat spațiul de manevră.
Mai ales după instituționalizarea sistemului executiv prezidențial, aprobată la limită prin referendumul din 2017, calitatea performanței economice, financiare și politice a Turciei s-a diminuat constant. Performanța economică, în mod special, a fost afectată de erori monumentale. Acestea au dus la o inflație mai mare decât cea declarată oficial, de 18-19%, o rată (reală) a șomajului în jur de 28%, iar lira turcească a scăzut la un minim record de aproape 11,25 de lire pentru un euro înregistrat la 22 octombrie (a pierdut mai mult de 80% din valoarea pe care o avea în 2012). Toate acestea se traduc printr-o degradare semnificativă a nivelului de trai pentru aproximativ 18 milioane, ceea ce înseamnă că 22% din populația Turciei se află sub pragul sărăciei. La acestea se adaugă o datorie externă uriașă care trebuie plătită în următoarele douăsprezece luni și presiunea pe care o exercită faptul că aproximativ 4 milioane de refugiați sunt încă găzduiți de Turcia.
Prin urmare, nu este surprinzător că sprijinul față de Erdoğan și guvernul său a scăzut dramatic în ultimul timp. Peste 60% din populație este dezamăgită de performanța guvernamentală și de sistemul executiv prezidențial. Potrivit unui studiu realizat de Metropoll în septembrie 2021, încrederea în persoana președintelui a scăzut, de asemenea, la un nivel record (41,4%) de la primele alegeri din 2014. Un sondaj KONDA a arătat, de asemenea, că 64% din cetățeni ar vedea în re-alegerea domnului Erdoğan un deznodământ negativ. Prin urmare, se poate spune că actualii conducători ai Turciei se confruntă cu o problemă masivă de legitimitate, cu consecințe pe care urmează să le vedem în bătăliile electorale programate pentru 2023. Această decădere este totuși rezultatul unui proces treptat, care a marcat opțiunile politice și performanța Turciei în ultimii ani.
Politica externă agresivă a Ankarei
Vizat constant de acuzații de corupție și nenumărate erori de guvernare, regimul de la Ankara a recurs la un naționalism etno-religios care amintește de predecesorii săi conservatori. Acest lucru a alimentat, la rândul său, politica externă agresivă care a inflamat relațiile în mod tradițional bune cu aliații occidentali și a creat noi adversari, în special în regiunea extinsă a Orientului Mijlociu și a Mediteranei de est. Implicarea agresivă continuă în Libia, Siria și nordul Irakului a înrăutățit relațiile cu Damasc, Bagdad, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Egipt și alte țări arabe, precum și pe cele cu Rusia, Franța și Statele Unite. Aventura siriană a contribuit de asemenea, alături de factori interni, la reluarea confruntărilor cu PKK și la reprimarea politicienilor kurzi de acasă după ani de eforturi pentru pace făcute între 2009-2015. Implicarea decisivă a Ankarei în conflictul azero-armean irită Moscova, iar pe termen lung ar putea duce la reacții nedorite din partea Iranului. Jucându-se cartea naționalismului în relațiile cu Grecia și Cipru, s-a ajuns și la o creștere a tensiunilor din Marea Egee și estul Mediteranei. Ankara a reușit chiar să irite India din cauza numeroaselor declarații oficiale care susțin cauza musulmană sunnită în disputele teritoriale dintre India și Pakistan și cele privind evoluțiile interne din India, și mai ales prin cooperarea militară consolidată dintre Turcia și Pakistan.
Cu toate acestea, agresivitatea Turciei în estul Mediteranei a fost cea care a declanșat cele mai semnificative reacții, implicând actori importanți din regiune și din Europa. Semnarea, la 27 noiembrie 2019, a Tratatului privind frontiera maritimă de către Turcia și guvernul Libiei de la Tripoli, care a stabilit zone economice exclusive între cele două părți, a separat practic estul mediteranean de restul regiunii. Mișcarea a atras reacții imediate din țărilor care și-au văzut interesele afectate, Grecia și Egiptul răspunzând cu propriul acord privind frontierele maritime. Ankara a devenit, de asemenea, din ce în ce mai expansionistă în ceea ce privește rezervele de gaz din jurul Ciprului. Forajele agresive și explorările în apele Ciprului au atras sancțiuni din partea UE, prelungite până în noiembrie 2021.
Turcia a fost, de asemenea, exclusă din Forumul privind gazele din estul Mediteranei, instituit de Cipru și Grecia în colaborare cu Israel, Egipt, Franța, Italia, Iordania și Autoritatea Palestiniană. Nu este un secret pentru nimeni că unul dintre scopurile acestui Forum, devenit organizație internațională în 2021, este acela de a limita expansionismul Turciei în regiune. În ciuda încercărilor recente ale Ankarei de a redresa legăturile cel puțin cu unii dintre actorii din estul Mediteranei, toți așteaptă pași concreți pe care guvernul turc nu îi face niciodată. La 19 octombrie, Grecia, Cipru și Egipt și-au încheiat cel de-al 9-lea Summit Trilateral de la Atena cu o declarație prin care condamnă acțiunile Ankarei, subliniind în mod clar faptul că „aspirațiile Turciei reprezintă o amenințare la adresa păcii în regiunea extinsă”.
Cert este că, în ciuda faptului că nu sunt actori mari în această poveste, Grecia și Cipru, ambele țări membre UE, au reușit să determine Bruxelles-ul să renunțe la neutralitate și să le ia partea. Ankara, pe de altă parte, nu a reușit să atragă susținători pentru cauza sa. În Raportul din octombrie 2021 al Comisiei Europene privind candidatura Turciei la UE, se afirmă că „politica externă din ce în ce mai asertivă a țării a continuat să contravină priorităților UE în cadrul PESC, în special datorită sprijinului său pentru acțiunile militare din Caucaz, Siria și Irak”. Nu doar că negocierile de aderare a Ankarei au fost suspendate, dar Bruxelles-ul (deci UE în ansamblul său) sprijină proiecte de energie verde care urmăresc diversificarea surselor de aprovizionare pentru Europa cu participarea a aproape tuturor statelor din estul Mediteranei, cu excepția Turciei „agresive”. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că UE este implicată în Forumul privind gazele din estul Mediteranei în calitate de observator permanent, împreună cu Statele Unite și Grupul Băncii Mondiale.
Răspunsul Europei la provocarea Ankarei
Schema proiectelor energetice existente și potențiale din estul Mediteranei este complexă, iar extracția gazelor din zăcămintele submarine este deosebit de dificilă din punct de vedere tehnic și financiar. La aceasta trebuie adăugată presiunea globală pentru decarbonizare. UE este din ce în ce mai implicată în proiectele cele mai viabile pe termen lung privind rețelele de gaz și, mai ales, electricitatea nepoluantă. Această tendință favorizează inițiativele în care majoritatea țărilor din regiune s-au implicat sau se implică, cu excepția Libiei, Siriei și, din nou, a Turciei. În timp ce Libia și Siria sunt încă devastate de războaie civile, chiar implicarea de partea greșită în acele războaie civile, pe lângă altele, a împins Turcia în afara schemelor de cooperare regională, în tribuna indezirabililor.
În cazul în care regimul de la Ankara nu renunță la atitudinea sa, în special atunci când aceasta contravine „priorităților UE”, Turcia riscă să nu fie inclusă absolut deloc în niciunul dintre proiectele pe termen lung din regiune, adică proiecte care cu siguranță vor dura mai mult decât regimul actual de la Ankara.
Aceeași logică ar trebui aplicată și recentului acord semnat de Grecia și Franța, urmat de altul, între Grecia și Statele Unite. Acordul dintre Atena și Paris le permite părților să se ajute una pe cealaltă în cazul unei amenințări externe. Nu e greu de ghicit cine ar putea fi „amenințarea externă”. De notat faptul că unii analiști au considerat pactul ca fiind o contribuție din partea Franței și Greciei la autonomia strategică a Europei, în urma acordului AUKUS dintre Australia, SUA și Marea Britanie.
Astfel de opinii pierd din vedere problemele regionale foarte presante ale Greciei. Deși există o cale lungă până la formele concrete pe care le poate lua (sau nu) autonomia strategică europeană, Atena se confruntă în chiar acest moment cu provocări fără precedent din partea Turciei. Mai mult, în ceea ce privește acordul cu Franța, Departamentul de Stat al SUA și-a exprimat sprijinul ferm pentru „rolul Greciei în crearea stabilității în regiune”. Secretarul de stat Blinken chiar a descris recentul acord dintre SUA și Grecia privind reînnoirea cooperării în domeniul apărării ca fiind conceput pentru a „permite Greciei și Statelor Unite să promoveze securitatea și stabilitatea în estul Mediteranei și nu numai”. Se pare că Atena a reușit să-și adune aliați puternici tocmai pentru apărarea cauzei sale împotriva Ankarei. Într-adevăr, ambele acorduri i-au iritat pe liderii naționaliști din Ankara, care nu reușesc să înțeleagă faptul că propriile lor decizii au creat disconfortul general în relația celorlalți cu Turcia în regiune. Trebuie menționat la acest punct că Grecia a încheiat deja un acord de securitate și cu Emiratele Arabe Unite (noiembrie 2020) și unul cu Egiptul (mai 2021). Se adaugă, cel mai recent dintre toate, un acord cadru cu Marea Britanie încheiat pe 25 octombrie 2021 prin care se dorește „cooperarea puternică în securitate și apărare”. Cu proiectul de integrare europeană blocat datorită propriilor alegeri și izolat în regiune datorită propriilor acțiuni, actualul regim de la Ankara pare prins într-o situație de tip „vs. UE”. Diferența imensă de mărime dintre cele două părți lasă totuși șanse mici conducătorilor Turciei de a câștiga ceva dintr-o confruntare cu cel mai mare bloc economic din lume. Bruxelles-ul, la rândul său, pare să fi abandonat în cele din urmă flexibilitatea demonstrată anterior în relațiile bilaterale. Concluziile raportului anual privind Turcia emis recent de Comisia Europeană nu puteau fi mai clare: „Negocierile de aderare ale Turciei au ajuns efectiv într-un punct mort și nu mai poate fi luată în considerare nici deschiderea, nici închiderea altor capitole, din cauza îndepărtării Turciei de Uniunea Europeană”.Este semnificativ faptul că, într-o secțiune dedicată politicii externe a țării candidate, la pagina 117 din raport, Comisia Europeană se referă pentru prima dată la Turcia drept „putere ocupantă” în Siria. Prin urmare, este la fel de semnificativ faptul că, în urma unei reuniuni a miniștrilor de externe ai UE din 18 octombrie, șeful diplomației UE Borrell a anunțat, de asemenea, că se pregătesc noi sancțiuni ca răspuns la mișcările agresive ale Ankarei în Ciprul de Nord și estul Mediteranei. Poate ar fi o exagerare să spunem că asistăm la apariția unei situații „UE vs. Turcia” la Marea Mediterană. Cu toate acestea, evoluțiile prezentate pe scurt aici indică faptul că majoritatea actorilor din regiune și, cel mai important, UE însăși, par să se fi săturat într-adevăr de imprevizibilitatea și impulsivitatea Turciei.
„O navă cu direcția avariată”
La doar două zile după ce a anunțat că cei zece ambasadori vor fi considerați persona non grata, Erdoğan a dat înapoi, susținând că aceștia „au revenit asupra calomniei [împotriva Turciei]” și „vor fi mai atenți acum”. Unii experți au interpretat atitudinea războinică inițială a lui Erdoğan față de ambasadori ca o încercare de a distrage atenția de la problemele economice ale țării sale. Cu toate acestea, pe măsură ce situația internă merge din rău în mai rău, este probabil ca Erdoğan să nu se îndepărteze de acest model de mobilizare a susținătorilor folosind „amenințările” străine.Și asta în ciuda numeroaselor șanse oferite regimului de la Ankara în ultimii ani de a-și schimba parcursul și de a reveni la relații pașnice cu vechii săi aliați. Cu atâtea oportunități ratate și greșeli catastrofale în politicile sale interne și externe, Turcia poate părea pentru mulți analiști asemenea unei nave cu cu direcția avariată. Să sperăm cu toții că cineva înțelept ține totuși cârma undeva, în camera de comandă.
