Descoperirea în ultimii ani a unor rezerve semnificative de gaze naturale în bazinul estic al Mării Mediterane a declanșat o competiție cu posibile implicații pe termen lung nu doar pentru statele care dețin respectivele depozite, ci și pentru suveranitatea strategică a Uniunii Europene. Prin dimensiunea pieței sale comune, UE ar putea fi destinația principală a surplusului de gaze care va fi extras din zonă sau a energiei electrice produse cu acele gaze. Rusia pare a percepe întreaga afacere drept o amenințare la adresa propriilor aranjamente cu UE, către care exportă aproape două treimi din producția sa de gaze naturale. Deși este furnizor strategic de gaze naturale lichefiate (Liquefied Natural Gas, LNG) pe piața europeană, Statele Unite sprijineau până mai ieri proiectele de cooperare din regiune, încurajând astfel competiția față de Rusia.
Trebuie adăugat că, în ciuda costurilor imense de explorare și exploatare, rezervele respective atrag, alături de companiile naționale ale țărilor din regiune, companii de anvergură globală, precum ENI (Italia), Shell și BP (Marea Britanie), Total (Franța), ExxonMobil și Chevron (SUA), Novatek (Rusia) sau Qatar Energy. În astfel de condiții, nu este de mirare că se vorbește deja despre un „nou mare joc” (sintagmă folosită în anii '90 pentru a desemna competiția pentru Afghanistan în vederea asigurării unei rute pentru gazele naturale din Asia Centrală, care făcea trimitere la „Marele Joc” din secolul XIX, în care Imperiul Țarist și cel Britanic și-au disputat Afghanistanul), care, de data aceasta, are loc în zona Mediteranei de Est.
Dar, deși existau așteptări ca descoperirea zăcămintelor să încurajeze cooperarea regională, ea duce mai degrabă la perpetuarea tensiunilor. Vechiul conflict dintre Israel și Liban, încă neînchis printr-un acord oficial de pace, limitează comunicarea dintre cele două state cu zone de suveranitate în Mediterana de Est. Ankara, Nicosia și Atena nu profită nici ele de oportunitate pentru a „pacifica” triunghiul relațional, ci mai degrabă intensifică rivalitatea istorică turco-elenă. Sub regimul autoritar al lui Erdoğan, după ce a iritat deja multe guverne din regiune prin politica în general agresivă din ultimul deceniu, Turcia încearcă de aproape trei ani să submineze și planurile de exportare către Vest a gazelor naturale din zonă. Drept urmare, a fost exclusă din proiectul de cooperare regională cunoscut sub numele de East Mediterranean Gas Forum (EMGF, înființat în 2020, înregistrat oficial ca organizație internațională în martie 2021). EMGF pare însă a beneficia de un oarecare sprijin din partea UE care, alături de Statele Unite și Banca Mondială, este pe lista observatorilor.
Rezervele de gaze din Mediterana de Est, o alternativă pentru UE la importurile de combustibili din Rusia
Prin unele inițiative istorice, Comunitatea/Uniunea Europeană este de multe decenii prezentă în Orientul Mijlociu și în bazinul estic al Mediteranei. De la Procesul de Pace în Orientul Mijlociu (Middle East Peace Process, MEPP) din anii 1980, s-a ajuns la Politica Mediteraneeană (Procesul Barcelona) după 1995 și, după 2003, la Politica Europeană de Vecinătate (European Neighbourhood Policy, ENP). Uniunea a folosit acest cadru instituțional pentru a finanța de-a lungul timpului, cu multe miliarde de euro și mai mult sau mai puțin succes, numeroase programe de dezvoltare în încercarea de a ajuta la stabilizarea prin dezvoltare democratică a țărilor din vecinătatea sa. Scopul ultim a fost dintotdeauna crearea unui „cerc de prieteni” conectați parțial și condiționat la piața comună, îmbogățind-o fără a-i amenința continuitatea spațială și funcțională.
Uniunea importă (cu diferențe semnificative între Statele Membre) aproximativ 60% din necesarul total de combustibili fosili (mai ales gaze naturale și petrol, foarte puțin cărbune), procentul de 60.6% în 2019 reprezentând un record pentru ultimii 30 de ani. Dependența de Rusia, de aproape 25% la petrol, este mult mai mare la importurile de gaze (cca. 43% în 2019 și 48% în 2020). Trebuie însă notat că ultimul procent reprezintă peste 70% din totalul exporturilor rusești de gaze naturale. Rezultă o dependență mai mare a furnizorului Rusia de cumpărătorul UE decât invers. Astfel, adevărata problemă pentru Europa nu este dependența în sine de Rusia, ci agresivitatea Moscovei, care de multe ori folosește contribuția sa pe piața energetică europeană ca instrument de șantaj în relația bilaterală, adesea cu consecințe negative serioase pentru alte țări, precum Ucraina sau Republica Moldova.
În acest context, marile zăcăminte de gaze descoperite în bazinul oriental al Mării Mediterane devin o chestiune europeană din mai multe motive. Importurile de combustibil fosil din zona Mediteraneeană nu sunt dominante în necesarul UE dar reprezintă procente importante și, mai mult, pot deveni alternative care să diminueze într-o anumită măsură, contextual, dependența de Rusia. Asta doar atâta timp cât Bruxelles va accepta gazele naturale drept sursă compatibilă cu obiectivele sale declarate de decarbonizare a pieței comune. La ora actuală, se aproximează că zăcămintele din regiune pot furniza mai mult de 2.000 miliarde de metri cubi (billion cubic meters, bcm) de gaze, așteptându-se noi descoperiri. În cantități nete, nevoia recentă de import a UE a fost de 358 bcm în 2019 și 326 bcm în 2020. Deși zăcămintele descoperite până acum în Mediterana orientală nu ar putea acoperi exclusiv aceste nevoi pentru foarte mult timp (probabil pentru maximum două decenii), prospecțiile în curs și ulterioare pot releva cantități mult mai mari. Ele pot fi însă foarte importante pentru constituirea rezervelor strategice europene, ca o carte extrem de valoroasă în negocierile UE și ale Statelor Membre cu Rusia (de aceea piața comună a energiei este crucială).
În al doilea rând, statele proprietare ale zăcămintelor din bazinul estic al Mediteranei ar avea și ele motive serioase să investească în infrastructura necesară pentru exportul către Europa. Având în vedere problemele logistice, economice și politice care fac dificilă vânzarea și livrarea pe piețele asiatice sau africane, UE este o țintă potențială de export, oferind și avantajul unei piețe comune a energiei reglementate și predictibile. Interesul deja manifestat de Uniune ar fi putut aduce și investițiile sale în infrastructura necesară. Nu numai că UE a devenit observator la EMGF, dar, în urma unui proces decizional cu finalitate așteptată în prima jumătate a acestui an, ar putea deveni și finanțator principal. Însă costurile financiare, ecologice și, deci, politice sunt mai degrabă descurajante.
În cea mai facilă variantă, zăcămintele respective de gaze naturale pot fi valorificate prin lichefiere și transport prin sistemul logistic existent, care ar deveni chiar mai eficient prin extinderi și modernizări atent planificate. Prețurile LNG rămân însă mari și cantitățile ce pot fi transportate astfel nu le vor depăși niciodată pe cele livrate prin conducte. O a doua formă de valorificare a surplusului de gaze extrase din zonă ar fi folosirea sa pentru producerea de energie electrică exportabilă la prețuri profitabile spre Europa. Rețelele actuale nu sunt însă suficiente, subiect la care revin mai jos.
În acest context, EMGF a avansat varianta exportului direct printr-o conductă (Eastmed) via Cipru-Creta către Grecia continentală, capabilă să transporte nu doar gaze, ci și amestec gaze-hidrogen. Într-o variantă de înaltă tehnologie, Eastmed ar trebui să fie convertibilă pentru a transporta doar hidrogen, produs în uzine care ar putea folosi energia gazelor din zonă. Vorbim astfel de un proiect relativ conform cu ambițiile Uniunii pentru următoarele aproximativ trei decenii privind ecologizarea pieței comune. Detaliul, alături de faptul că gazele poluează mai puțin decât petrolul sau cărbunii, a încurajat deja Comisia Europeană să propună recent ca gazul fosil să fie inclus, alături de energia nucleară, în lista resurselor prietenoase cu natura.
Gazoductul Eastmed, un proiect tardiv în contextul intensificării eforturilor de combatere a schimbărilor climatice
Costurile enorme și rolul de scurtă durată al gazelor naturale în angajamentele europene de tranziție la energia verde fac din proiectul gazoductului Eastmed o investiție nerentabilă. Tehnologia complexă și distanța uriașă, de aproximativ 1.900 km pe care trebuie să o acopere au fost descurajante din capul locului, presupunând doar costuri inițiale de peste 7 miliarde de euro. În plus, lungimea mare a conductei se datorează faptului că a fost concepută să ocolească Turcia cea impredictibilă sub regimul actual de la Ankara. Rezultă de aici probleme politice care pot complica și mai mult situația deja tensionată din regiune, pe termen lung. Cu toate că Eastmed ar putea deveni „proiect european de interes comun” (Project of Common Interest, PCI), eligibil pentru finanțare UE prin instrumente precum Connecting Europe Facility, o decizie finală ar putea fi suspendată.
Principala problemă rămâne însă incompatibilitatea exploatării gazelor naturale cu angajamentele globale, europene și americane, privind trecerea la energia verde. Un oficial specializat al Comisiei Europene exprima scepticism față de viabilitatea comercială și ecologică a Eastmed și a gazelor naturale încă din octombrie 2021, atrăgând atenția că există alternative, precum hidrogenul, biogazul sau gazul sintetic. În acest context, și administrația Biden a anunțat intenția SUA de a retrage sprijinul pentru proiect, susținând în schimb investiții în rețele interconectoare de electricitate între Africa, Orientul Mijlociu și Europa. Ar fi un mod indirect prin care țările din zonă să beneficieze de zăcămintele respective exportând nu gazele, ci energie electrică produsă cu ele. În plus, se poate exporta gazul natural în formă lichefiată, doar în această perioadă tranzitorie la energia verde, prin tehnologia și terminalele LNG existente și modernizate. Investiția în Eastmed, cu alte cuvinte, este acum mai degrabă descurajată pentru că nu va putea aduce profituri semnificative pe termen lung, care să justifice o investiție de multe miliarde de euro. Situația se poate însă schimba radical dacă proiectul respectiv va fi conceput pentru transportul de hidrogen, produs cu gazele din regiune, și dacă Turcia va fi cumva implicată în strategie.
Mulți analiști au fost luați prin surprindere de decizia Washington-ului, comunicată partenerilor eleni, de a retrage implicit sprijinul pentru Eastmed, dar justificarea este logică. Deși SUA continuă să fie, alături de UE și Banca Mondială, pe lista observatorilor la EMGF, acea inițiativă aparținuse unei administrații Trump ostilă angajamentelor privind decarbonizarea economiei mondiale, în vreme ce administrația Biden le ia foarte în serios. Iar o investiție imensă, de miliarde de euro, într-un gazoduct nu se potrivește deloc cu astfel de angajamente.
S-ar putea ajunge și la retragerea sprijinului UE dar abandonarea acestui proiect nu ar însemna nici pe departe un regres privind eforturile Uniunii de a-și consolida „suveranitatea strategică”. Să nu uităm că, la insistența Franței și a altor State Membre UE, Comisia Europeană a propus ca și energia nucleară să fie inclusă pe lista celor verzi iar locul Eastmed ca „proiect european de interes comun” ar putea fi luat de altele. Trebuie luat în seamă sprijinul UE și al SUA pentru construcția de mari rețele de energie electrică. Este deja în lucru Interconectorul EuroAfrica, un sistem de cabluri submarine între Egipt, Cipru și Grecia care ar putea fi complet funcțional spre sfârșitul anului 2023. La acesta, prin investiții europene, s-ar putea adăuga alte sisteme care, în final, să faciliteze transferuri mari de energie dinspre Mediterana orientală (electricitate și/sau hidrogen produse cu gazele naturale din zonă). Se mai pot adăuga investiții în conducte mai scurte ce pot transporta gazele naturale spre stațiile modernizate de lichefiere din Egipt, de unde să fie exportate spre stațiile europene.
Suveranitatea (geo)strategică a Uniunii Europene și relațiile problematice cu Turcia
Gazele din estul Mediteranei încă pot fi exportate prin conductele existente dinspre Egipt și Peninsula Arabică, via Turcia, spre Europa. Scenariul acesta este însă condiționat de stabilizarea nordului Siriei, zonă strategică pentru transferul de combustibili fosili. În plus, Ankara rămâne, din păcate, una din „problemele” regiunii. Majoritatea analiștilor consideră că, prin politica asertivă în estul Mediteranei, Turcia s-a autoexclus din aranjamentele actuale și viitoare privind exploatarea și livrarea zăcămintelor din acest bazin maritim. Autoexcluderea trebuie însă înscrisă în contextul mai larg a ceea ce a făcut regimul de la Ankara în relațiile cu partenerii occidentali, mai ales după instituirea regimului prezidențial discreționar, aprobat de o majoritate firavă (sub 52%) a cetățenilor turci la referendumul din 2017.
Chiar dacă cumpără cantități importante de LNG din SUA, relațiile Ankarei cu Washington-ul sunt la cel mai jos nivel istoric din cauza, între altele, achiziției și posesiei continuate a sistemelor de rachete rusești S-400. Administrația americană a exclus deja Turcia din programul F35, amenință cu multiplicarea sancțiunilor deja existente, și a dat o lovitură profundă naționalismului de stat turcesc prin recunoașterea „genocidului armean”.
Relațiile cu UE sunt și ele foarte proaste. După ce i-a fost recunoscută candidatura în 1999 și a început negocierile de aderare la Uniune în 2005, Turcia a încetinit reformele democratice spre anul 2010, ulterior alunecând spre autoritarism. După amendamentele constituționale din 2017, legea, jurisprudența și practica guvernamentală au marcat sfârșitul independenței justiției și a băncii centrale iar libertățile individuale și drepturile colective sunt puternic condiționate politic. În consecință, negocierile de aderare sunt suspendate de facto pe termen nelimitat, procesul este rar sau deloc dezbătut în spațiul public turcesc iar guvernul de la Ankara pare mulțumit. Reactivează din când în când discursul insultător la adresa unora din liderii europeni, acuzându-i că sunt fasciști, mai ales atunci când cei insultați critică regimul lui Erdoğan. Agresivitatea crește în ultima vreme împotriva Greciei și Ciprului, care stau în calea visurilor geopolitice de la Ankara.
În Mediterana orientală, regimul care conduce Turcia de aproape două decenii a reușit performanța de a-și face mai mulți dușmani decât toate cele precedente în istoria aproape centenară a Republicii. Deși relația Ankarei cu Emiratele Arabe Unite pare a se îmbunătăți, guvernul Erdoğan-AKP rămâne un susținător al Fraților Musulmani, organizație cu o veche agendă anti-occidentală. Acest lucru descurajează contactele productive mai ales cu „greii” Egipt și Arabia Saudită. Implicarea în conflictul sirian de partea rebelilor fundamentaliști, împotriva kurzilor și a regimului de la Damasc, a complicat și mai mult relațiile cu SUA și alți parteneri occidentali, dar și cu Rusia. Același efect îl are implicarea în conflictul din Libia, de partea guvernului de la Tripoli care, la rândul său, este o emanație a Fraților Musulmani. „Afacerea libiană” a încurajat o agresivitate și mai accentuată a Ankarei, cu consecințe anti-occidentale, dar printre efecte se află și exilul Turciei undeva la periferia, dacă nu chiar în afara politicii din regiune.
Regimul Erdoğan-AKP a încheiat în noiembrie 2019 un acord de delimitare a zonelor de exclusivitate economică cu guvernul de la Tripoli prin care, practic, bloca estul Mediteranei și izola Ciprul de Grecia. Atena a răspuns printr-un acord cu Egiptul, în August 2020, care contestă delimitarea convenită de Ankara și Tripoli, regiunea revendicată de Grecia-Egipt suprapunându-se pe cea din tratatul turco-libian. Turcia a supralicitat prin misiuni militare maritime cu intenția de a împiedica explorările făcute de companii occidentale (o primă astfel de misiune avusese loc în februarie 2018 și viza activități de explorare ale gigantului italian ENI).
Cum astfel de șicane au continuat și amenințau să declanșeze un conflict armat, Grecia și Ciprul au solicitat sprijinul UE și NATO, care au reușit, cel puțin până acum, să tempereze Turcia. Dar tensiunea rămâne. Grecia își sporește capacitățile de apărare cu contribuția Franței (tehnică militară) și a SUA (tehnică militară și baze militare) iar Ankara investește enorm în propriile armamente. A primit însă un avertisment important atunci când a fost exclusă din EMGF. Erdoğan și echipa sa fac la ora actuală eforturi pentru a fi reprimiți la masa tuturor celorlalți din regiune. Turcia nu are însă mari șanse de succes atâta timp cât va continua legăturile cu Frații Musulmani și implicarea agresivă din Libia, nu va renunța la politica expansionist-naționalistă din Siria, și nu va înceta să construiască o politică disruptivă în estul Mediteranei pornind de la pretenția că o entitate nerecunoscută internațional, Ciprul de Nord, are drepturi legitime în zona maritimă respectivă.
Trecerea la energia verde și consolidarea securității strategice europene
Deteriorarea relațiilor dintre regimul actual de la Ankara și UE este extrem de semnificativă în context regional. Un stat cu o poziție strategică importantă avansează o politică externă ostilă față de Uniune, adică față de cel mai mare bloc comunitar, a cărui influență în comerțul mondial nu va putea fi egalată de niciun actor național, având interese globale pe măsura influenței. Regimul autoritar și degradarea instituțiilor democratice fac imposibilă agenda de integrare europeană a Turciei. Iar prin agresivitatea sa la nivel regional, Ankara riscă accentuarea izolării într-o confruntare cu un adversar pe care, în opinia mea, nu l-a înțeles niciodată. Asta poate tocmai pentru că un actor precum UE este sui generis, neexistând un precedent istoric măcar similar.
Dacă va continua să se opună intereselor regionale și globale europene, Ankara ar putea astfel să provoace reacții importante la Bruxelles și în capitalele europene cele mai influente. Nu ar fi deloc surprinzător ca acțiunile Turciei să contribuie decisiv, alături de amenințarea rusească și altele, la conturarea instituțională mai clară a Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) a UE. Iar domeniul politicii comune privind securitatea energetică europeană este un teren fertil pe care să evolueze coerent și PESC.
Primii pași sunt deja făcuți în această direcție iar efortul de decarbonizare poate fi înțeles drept cheia de boltă a întregii strategii de securitate comună europeană. Având în vedere detaliile explicate mai sus, o piață comună în proces de decarbonizare va deveni implicit mai puțin dependentă de importurile de combustibili fosili (gaze naturale și petrol) din țări conduse de regimuri autoritare, inclusiv Rusia sau anumite state din Caucaz și OPEC. Se va reduce astfel și importanța strategică a țărilor de tranzit, precum Turcia, unde autoritarismul se înrădăcinează. Combustibilii fosili, inclusiv rezervele din Mediterana orientală, vor continua să fie relevante pentru o vreme în acest „nou mare joc”. Dar numai pentru o vreme.