Donații
Veridica.md
Turcia a anunțat recent, prin președintele Erdoğan, că nu va susține aderarea la NATO a Suediei și Finlandei pentru că acestea adăpostesc teroriști kurzi. Mulți analiști consideră că adevăratele motive țin de încercarea disperată a liderilor de la Ankara de a negocia o întoarcere în tabăra occidentală, pe care Turcia a cam părăsit-o în ultimii ani, din cauza problemelor economice grave cu care se confruntă țara. De data asta nu susțin acest punct de vedere și consider că discursul președintelui exprimă o convingere. Este însă vorba despre una din vechile marote pe care s-a construit naționalismul republicii în cei aproape o sută de ani de existență. „Chestiunea kurdă”, alături de „chestiunea armenească” sau „chestiunea cipriotă”, sunt prezentate în ideologia oficială drept probleme existențiale într-un efort aproape secular de securitizare a statului și a națiunii împotriva propriilor cetățeni și împotriva Occidentului. Și toți contestă din ce în ce mai mult și mai vehement marotele turcești, prefigurând astfel un context al unei posibile confruntări a Turciei, cel puțin sub regimul actual, cu partenerii săi tradiționali din Europa și America de Nord.
Un regim anti-occidental și o populație pro-europeană
Un sondaj comandat de către German Marshal Fund-Turcia în luna martie 2022 evidenția faptul că peste 76% din tinerii turci între 18 și 24 de ani au o percepție pozitivă despre europeni, procentul scăzând relativ puțin, către 60%, după includerea respondenților de peste 24 de ani. Similar, 61% au răspuns că ar vota pentru intrarea Turciei în Uniunea Europeană, procentul crescând la 75% printre tinerii între 18 și 24 de ani. Asta în vreme ce a crescut semificativ, către aproape 70 de procente în ultimii ani, numărul tinerilor care spun că sunt gata să părăsească Turcia pentru a emigra în țări occidentale, mai ales europene. Cauzele invocate de respondenți sunt mai ales alunecarea spre autoritarism și erodarea fără precedent a independenței justiției. Fenomenul este confirmat atât de anchete cu grad respectabil de credibilitate, produse de KONDA, Metropoll sau Fundația Konrad Adenauer, cât și de creșterea migrației efective a cetățenilor turci spre vest.
Astfel de sondaje și tendințe reflectă o tensiune crescândă în societatea turcă față de subiectul relațiilor acestei țări cu UE și valorile sale. În vreme ce populația pare a susține din ce în ce mai mult procesul de aderare la Uniune și la valorile liberal-democratice pe care aceasta este construită, regimul de la Ankara pare a face tot ce-i stă în putință pentru a submina acest proces. Încă din noiembrie 2014, Președintele Erdoğan descria public „străinii” drept dușmani care îi vor pe musulmani și pe copiii lor morți, chemând la unitatea statelor musulmane împotriva acelor inamici. După tentativa eșuată de lovitură de stat din iulie 2016, la Ankara s-a accentuat percepția că Occidentul urmărește debarcarea regimului. Președintele turc nu a ezitat să apeleze la termeni chiar mai duri în discursuri publice, mai ales la adresa unor lideri occidentali europeni precum cei din Franța, Italia, Germania, Danemarca, Țările de Jos sau Austria.
În același timp, Turcia s-a îndepărtat decisiv de standardele minime ale UE (criteriile Copenhaga) pentru țările candidate în ceea ce privește independența justiției și statul de drept (supremația legii) sau drepturile și libertățile democratice, individuale și colective (inclusiv drepturile minorităților). Efectul acestor evoluții asupra relațiilor bilaterale este evident. În mai bine de trei ani, a avut loc o singură întâlnire a Comitetului Inter-parlamentar Turcia-UE, pe 17 martie 2022. Reprezentantul Parlamentului European la acea întâlnire nu a ezitat să menționeze „distanța crescândă dintre Uniunea Europeană și Turcia din ultimii câțiva ani”.
Consiliul European folosise exact aceeași expresie în Concluziile summit-ului din 26 iunie 2018. Cu acea ocazie, șefii de state și de guverne din UE au luat decizii drastice. Astfel, Comisia Europeană, principalul actor în procesul de extindere a Uniunii, nu va mai fi autorizată să deschidă sau să închidă niciunul din cele 35 de capitole de negociere pentru aderare. Procesul este astfel înghețat de facto deși, de jure, Turcia rămâne cu statutul de țară candidată. A fost redusă semnificativ și asistența financiară pentru aderare (Instrument for Pre-accession Assistance, IPA), încetându-se și colaborarea bilaterală pentru modernizarea Uniunii Vamale. Dar regimul de la Ankara nu pare a se sinchisi de astfel de lucruri. Își menține atitudinea agresivă față de orice manifestare internă a opoziției și se încăpățânează să încalce repetat drepturile omului pe fondul diluării statului de drept. Cazuri precum Osman Kavala sau Selahattin Demirtaș, între foarte multe altele, sunt simptomatice în acest sens.
Justiția turcă, un instrument folosit pentru consolidarea regimului și eliminarea vocilor critice
Supusă unor presiuni încă din 2010, justiția din Turcia și-a pierdut independența instituțională față de executiv la modul informal după tentativa de lovitură de stat eșuată din iulie 2016, și formal după instituirea sistemului de guvernământ prezidențial, în urma referendumului din aprilie 2017. Subordonarea justiției face parte dintr-un proces mai amplu de consolidare a puterii lui Recep Tayyip Erdoğan și a AKP-ului. Acest proces a fost accelerat de evoluțiile din Egipt și Siria pe fondul „primăverii arabe”, de protestele Gezi din Istanbul din mai-iulie 2013, de cazul de corupție la cel mai înalt nivel guvernamental din decembrie 2013. Se pare că toate aceste evenimente au creat la Ankara percepția unei amenințări dinspre Occident la adresa regimului conducător, determinând alunecarea către autoritarism. Protestele Gezi, în mod particular, merită să rămână în memoria colectivă pentru că au reprezentat prima și ultima manifestare masivă a societății civile din Turcia împotriva puterii, pe teme specifice societății civile, fără legătură explicită cu aspecte sociale sau politice.
Osman Kavala, om de afaceri, filantropist și militant pentru drepturile omului, foarte popular dar niciodată implicat politic, a fost unul din catalizatorii societății civile în anii premergători protestelor Gezi. Iar asta a atras furia și dușmănia liderilor regimului. Kavala a fost arestat la aeroportul Atatürk din Istanbul în data de 18 octombrie 2017 și își petrece de atunci viața în închisoare. Tot de atunci este constant demonizat în presa pro-guvernamentală, dominantă în peisajul media național, precum și în numeroase discursuri publice ale puterii. Este prezentat drept „Soros al Turciei”, „finanțator al teroriștilor”, „trădător al națiunii” sau „colaborator al FETÖ” (acronim turcesc pentru „Organizația Teroristă Fetullah Gülen”, denumire pe care guvernul o folosește pentru ceea ce afirmă că ar fi o grupare amplă condusă de clericul cu același nume, pe care o acuză de orchestrarea loviturii din iulie 2016).
Procurorii turci l-au acuzat pe Kavala, alături de mulți alți oameni, de nenumărate acte îndreptate împotriva guvernului și a statului turc. Probele aduse în sprijinul acuzațiilor sunt însă extrem de controversate: declarații de presă neatribuite sau eronat interpretate, „scenarii absurde” sau mărturii ale unor indivizi neidentificați. În contestații și apeluri judiciare, apărarea invocă și erori grave de procedură. Deși a fost achitat în cazul protestelor Gezi în 18 februarie 2020, Kavala s-a întors în închisoare a doua zi pentru că, la numai câteva ore de la achitare, procurorul șef al Istanbulului a deschis împotriva lui un nou dosar. Achitat și în acest caz, o lună mai târziu, Kavala a rămas totuși în arest pentru o altă acuzație. Toate astea în ciuda unei hotărâri definitive a Curții Europene pentru Drepturile Omului (CEDO), din decembrie 2019, prin care se constata că Turcia a încălcat drepturile acuzatului, cerându-se eliberarea sa imediată.
Fiecare arestare și punere sub acuzare a lui Kavala au fost precedate de declarații publice extrem de dure la adresa sa din partea Președintelui Erdoğan şi alți lideri turci, mai ales din tabăra ultra-naționalistă. Instanțele au menținut arestul lui Osman Kavala deși Turcia este obligată să implementeze hotărârile CEDO, ca stat membru al Consiliului Europei (Council of Europe, CoE) sub egida căruia funcționează Curtea. Pentru nerespectarea deciziilor acestei instanțe internaționale, țara riscă acum excluderea din CoE și începutul unei forme de izolare internațională.
Atitudinea regimului de la Ankara în acest caz a fost foarte aproape de a duce și la cea mai gravă criză diplomatică din istoria republicii. În octombrie 2021, zece diplomați occidentali au semnat o declarație de protest față de detenția continuată a lui Kavala și față de nerespectarea de către Turcia a hotărîrii CEDO. Ankara a amenințat că va expulza diplomații respectivi, ceea ce ar fi dus la o criză internațională majoră. Ea a fost evitată în ultimul moment, Președintele Erdoğan renunțând la expulzare după o declarație comună a ambasadelor respective prin care anunțau că respectă convențiile diplomatice de neimplicare în afacerile interne ale țării gazdă.
În ciuda lipsei dovezilor incontestabile, Osman Kavala a fost până la urmă condamnat pe 25 aprilie 2022 la închisoare pe viață, fără dreptul la eliberare condiționată, pentru acuzația de „încercare de a răsturna guvernul”. Apelul la această decizie a fost apoi respins după numai câteva zile de o instanță din Istanbul.
Având în vedere notorietatea acestui caz și atitudinea publică ostilă a regimului față de Osman Kavala, sunt cele mai mari șanse ca să se ajungă din nou la CEDO. Ankara cel mai probabil va urma linia trasată de Președinte care, în repetate rânduri, a declarat explicit sau implicit că nu recunoaște hotărârile curții internaționale. În aceste condiții este greu de imaginat felul în care Turcia ar putea evita suspendarea dreptului său de vot în cadrul CoE în urma ancehetei în desfășurare. Un asemenea deznodământ ar reprezenta o lovitură dură pentru Turcia, confirmându-i statutul de actor ce subminează ordinea globală bazată pe respectul față de tratatele și legile internaționale.
Un stat din ce în ce mai ne-european
Trebuie ținut cont de faptul că o bună colaborare cu Consiliul Europei și cu toate instituțiile afiliate, în spiritul tratatelor de sub egida sa, este o condiție fundamentală pentru un parcurs pozitiv în procesul de aderare la UE, mai ales în ce privește respectarea criteriilor politice. Nu se poate vorbi despre criteriul privind respectarea drepturilor omului și ale minorităților fără raportare la bune practici europene conform prevederilor relevante din tratatele internaționale sub egida ONU și, în particular, CoE. Așa a fost pentru toate statele candidate după 1993 și așa va fi pentru toate candidatele actuale sau viitoare, inclusiv Ucraina, Republica Moldova sau oricare altele.
Cazul Selahattin Demirtaș confirmă, la fel ca și cel al lui Osman Kavala, că Turcia alege direcția opusă sub actualul regim. Fost parlamentar și co-lider al partidului pro-kurd HDP, fost candidat important care a obținut locul al treilea la alegerile prezidențiale din 2014, Demirtaș are aceeași soartă ca și Kavala. Prima lui „greșeală” a fost când a condamnat public regimul de la Ankara pentru lipsa de reacție în septembrie 2014, atunci când milițiile Statului Islamic atacau orașul Kobane, predominant kurd, din nordul Siriei. A condus apoi cu succes HDP la alegerile parlamentare din 2015, când acesta a devenit primul partid pro-kurd ce reușea să intre în legislativ. Coaliția de guvernământ pierdea astfel procente importante. Demirtaș a protestat apoi vehement împotriva guvernului dar și împotriva PKK atunci când cele două entități păreau a submina negocierile de pace și recurgeau la violență, mai ales din a doua jumătate a anului 2015. Neobosit, a militat energic și împotriva sistemului prezidențial de guvernământ, pe care regimul avea să-l impună prin controversatul referendum din aprilie 2017.
Între timp Demirtaș fusese deja arestat, în octombrie 2016, fiind însă condamnat abia în septembrie 2018 pentru un discurs public cu ocazia sărbătorii Newroz, din martie 2013 (!). În ciuda a două decizii CEDO împotriva detenției sale, în 2018 și 2020, Demirtaș rămâne încarcerat, așteptând alte procese și fiindu-i interzisă activitatea politică. Partidul HDP este și el amenințat cu închiderea printr-un proces judiciar în desfășurare, unde este acuzat de colaborare cu PKK.
Conform unor statistici ale unor organizații internaționale specializate, aproximativ 50 de mii de oameni sunt considerați la ora actuală drept prizonieri politici în Turcia. Dintre aceștia aproximativ 12 mii ar fi kurzi și/sau în legătură cu separatismul kurd. Apelurile repetate ale organizațiilor respective și, mai ales, cele venite de la Bruxelles, Washington și alte capitale occidentale pentru încetarea acestor practici rămân fără efect. Ankara răspunde invariabil cu mesaje prin care neagă acuzațiile și condamnă rapoartele respective în termeni duri.
Atitudinea regimului de la Ankara în cazurile Kavala, Demirtaș și în toate celelalte cazuri similare ilustrează astfel o degradare a justiției fără precedent în istoria republicană. Coroborată cu declarațiile belicoase ale liderilor turci la adresa unor instituții și state europene, precum și la adresa liderilor lor, această atitudine întărește imaginea unui regim care nu are în plan o întoarcere la reforme. Din contră, prin legislația deja adoptată sau în pregătire, inclusiv o nouă constituție, regimul pare a se pregăti pentru a întâmpina centenarul republicii, în 2023, ca un bastion întărit al autoritarismului anti-democratic și anti-occidental. Iar brutalitățile poliției, arestările și condamnările în instanțe continuă.
Conform unui raport al principalului partid de opoziție, CHP, doar în luna aprilie au fost arestate 288 de persoane în timpul a 45 de demonstrații de protest, multe activități civice sau culturale fiind interzise de prefecturi. Frecvența acestor episoade este mult mai mare în sud-estul Turciei, unde se menține starea de urgență în unele regiuni, decât în restul țării. Mai recent, Curtea de Casație a confirmat condamnarea la 4 ani și 11 luni de închisoare pentru Canan Kaftancıoğlu, membră marcantă a CHP care a contribuit decisiv ca șefă de campanie la victoria dublă în 2019 a candidatului opoziției, Ekrem Imamoğlu, împotriva candidatului AKP în alegerile pentru primăria Istanbulului, cel mai mare oraș al Turciei. Motivul este reprezentat de postări pe rețele sociale, unele chiar cu mai bine de zece ani în urmă, prin care doamna Kaftancıoğlu ar fi insultat președintele țării și alți oficiali ai statului. Este deci important de menționat că, după ce Erdoğan a obținut primul mandat ca șef al statului, în 2014, numărul cazurilor în justiție cu acuzații de insultă la adresa președintelui a crescut de 40 de ori.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a trimis doi raportori speciali care, în perioada 18-20 mai, examinează evoluțiile privind cazul Kavala și situația generală a drepturilor omului din Turcia, inclusiv prin întâlniri cu oficiali turci. Concluziile vor fi transmise către PACE pe 24 mai în contextul anchetei în desfășurare privind încălcarea principiilor și procedurilor CEDO. Tocmai această anchetă ar putea să ducă la suspendarea dreptului de vot al Turciei în cadrul CoE, cu consecințe serioase pentru statutul acestei țări în arena internațională.
În data de 12 mai 2022, și Parlamentul European (PE) a emis un comunicat de presă în care atrage atenția asupra „deteriorării continue a situației drepturilor omului în Turcia” și asupra „presiunii legale și administrative susținute pe care guvernul turc o exercită asupra societății civile și asupra apărătorilor drepturilor omului, avocați și jurnaliști”. De asemenea, comunicatul arată explicit că „prin sfidarea clară a deciziilor obligatorii ale CEDO în ce privește cazul Osman Kavala și altele, actualul guvern turc a demolat deliberat orice speranțe privind redeschiderea procesului de aderare la UE”. Textul este important și pentru că indică hotărârea Membrilor PE, reprezentanți ai cetățenilor Uniunii, de a-și lua foarte în serios rolul pe care îl au în procesul de co-decizie, alături de Consiliul de Miniștri, în ce privește politica de extindere a UE. Această politică se face cu banii contribuabililor europeni iar Parlamentul arată clar că nu va permite, în limitele autorității sale, ca acești bani să fie cheltuiți cu regimuri care nu respectă valorile europene.
Blocarea aderării Finlandei și Suediei și naționalismul autoritar al Ankarei
Având însă în vedere cele doar câteva exemple oferite aici, între multe altele, este greu de crezut că regimul de la Ankara va accepta o revenire la acele valori. Conducătorii turci rămân loiali naționalismului autoritarist care marchează mare parte din istoria aproape centenară a republicii, subordonând și reducând la simple vorbe goale supremația legii sau drepturile omului. În chiar această logică trebuie interpretată atitudinea față de Kavala și societatea civilă sau față de Demirtaș și mișcarea kurdă.
Declarația recentă, foarte agresivă și nediplomatică a Președintelui Erdoğan, că nu susține aderarea la NATO a Suediei și Finlandei, se înscrie în aceeași logică. Ea se construiește pe definiția tradițională pe care o dă Ankara „terorismului kurd”, una foarte vagă care lasă loc la interpretări în justiția turcă după cum dictează imperativele puterii. Chiar și un cântec pe scenă în limba kurdă poate fi interpretat drept dovadă a colaborării cu PKK, așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori și încă se întâmplă. Dacă o țară europeană, precum Suedia sau Finlanda, nu acceptă astfel de sofisme, este tratată cu ostilitate de guvernul turc care, prin urmare, încearcă de fapt să impună agenda proprie într-un alt stat. Situații similare apar adesea în legătură cu „chestiunea cipriotă” sau „chestiunea armenească”.
Toate acestea ar pute fi deci înțelese mai degrabă drept o perpetuă „chestiune turcească”: un stat care niciodată nu a acceptat să rezolve diferende vechi prin dialog și cooperare cu ceilalți partneri, preferând să apeleze la strategii de ascundere a problemelor sub preș. Cum regimul actual de la Ankara nu a dat niciodată în două decenii semnul unor schimbări profunde de strategie, ne putem astfel aștepta ca distanța dintre Turcia și valorile europene să se mărească semnificativ în perioada următoare. Și pare din ce în ce mai clar, după cum o indică și sondajele menționate aici, că asta se va întâmpla din ce în ce mai mult împotriva propriilor cetățeni. Iar problema fundamentală a Turciei moderne rămâne cea legată de minorități în general și de kurzi și alevi în particular. Cele două grupuri reprezintă undeva între 20 și 25 de procente din întreaga populație; sunt zeci de milioane de oameni care rămân neincluși în ceea ce statul definește oficial drept națiunea turcă. Și majoritatea lor, dintre care foarte mulți tineri, susțin o Turcie laică, aliniată la valorile europene și integrată în Europa. Este deci foarte posibil ca tensiunile să crească spre un nivel critic, anticipat de unii veterani ai politicii turcești.
