Donații
Veridica.md
În cei 31 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova, în 1991, Rusia a avut mereu oamenii săi printre reprezentanții clasei politice și administrației de la Chișinău, la cele mai înalte niveluri - de la președinți la miniștri și șefi de departamente. Unii nici nu au încercat să-și ascundă relația cu Moscova, alții par să-și fi jucat foarte bine rolul, plasându-se în fruntea unor mișcări naționale și proeuropene, ceea ce, probabil, i-a permis Rusiei să controleze anumite procese politice din interior.
Veridica a scris, deja, despre cei mai importanți politicieni din anii '90, Iurie Roșca, Mircea Snegur și Petru Lucinschi. Continuăm aici cu cei care au contribuit, într-un fel sau altul, în primii 20 de ani ai acestui mileniu, la menținerea Chișinăului în sfera de influență a Federației Ruse.
Lista nu este nici pe departe exhaustivă și rămâne deschisă.
Vladimir Voronin, de la Cuba Europei la inutilitatea armatei
Vladimir Voronin este liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM) încă de la reînființarea acestuia, în 1994. Ca și Petru Lucinschi, Voronin este un exponent al sistemului administrativ sovietic.
Vladimir Voronin a fost primul președinte ales de către Parlament, și nu prin vot universal, după modificarea constituției în anul 2000. A ajuns la putere ca lider al PCRM, partid care a câștigat alegerile anticipate din 2001, cu lozinci pro-ruse, cu promisiuni de a oferi limbii ruse statut de a două limbă de stat în Republica Moldova sau de a transforma Republica Moldova în „Cuba Europei”. Vladimir Voronin pare să-și fi dorit foarte mult să intre în istorie ca cel care a reglementat conflictul din Transnistria.
În 2003, cu medierea Kremlinului, au fost lansate negocieri între Chișinău și Tiraspol care urmau să se încheie cu semnare unui acord de reglementare a crizei transnistrene, cunoscut ca Memorandumul Kozak. Acest memorandum, de fapt un plan de federalizare a Republicii Moldova, printre altele îi acorda Rusiei dreptul de a menține baze militare pe teritoriul Republicii Moldova pentru cel puțin 20 de ani. În același timp, administrației de la Tiraspol i se oferea dreptul de veto pentru orice inițiativă de politică externă a guvernului central, ceea ce însemna că, în situația în care Chișinăul ar fi încercat să promoveze o politică proeuropeană sau proromânească, Tiraspolul ar fi avut dreptul să o blocheze. Memorandumul urma să fie semnat la 25 noiembrie 2003, în prezența liderului rus Vladimir Putin. Cu doar câteva ore înainte de ceremonie, Vladimir Voronin refuză să-și pună pe el semnătura, deși până atunci nu formulase nici un fel de pretenții față de textul memorandumului. Se zice că Vladimir Putin se pregătea deja să intre în avion când a aflat despre decizia lui Voronin. Nu a fost însă o decizie întâmplătoare. În dimineața zilei de 25 noiembrie ambasadoarea SUA la Chișinău de atunci, Heather Hodges, a avut o discuție lungă cu președintele Voronin, în urma căreia acesta a refuzat să semneze Memorandumul Kozak care, de altfel, fusese deja parafat. Nu se știe nici până astăzi ce argumente a adus și cum a reușit ambasadoarea americană să-l convingă pe Vladimir Voronin să renunțe. Se vede însă că argumentele ei au contat mai mult decât consecințele pe care Voronin și le-a asumat în fața Moscovei.
După refuzul de a semna memorandumul Kozak, relațiile Chișinăului cu Moscova s-au răcit complet pentru câțiva ani, iar Vladimir Voronin a încercat să se apropie de Occident și în 2005, nu fără sprijinul unor parteneri externi, a obținut al doilea mandat de șef al statului.
Încă din primul mandat, având 71 de deputați comuniști din totalul celor 101, Voronin a reușit să instituie un regim autoritar, să obțină control asupra celei mai mari părți a presei, dar și asupra justiției; acest regim s-a menținut și în al doilea mandat.
În perioada în care s-a aflat la putere, Voronin s-a îngrijit și de afacerile familiei și a persoanelor apropiate. Tot atunci au început să devină tot mai influenți oameni de afaceri controversați ca Vladimir Plahotniuc, cel care la un moment dat avea să devină cel mai puternic om din Republica Moldova, înainte de ajunge pe Lista Magnițky a Statelor Unite pentru multiple fraude și acte de corupție.
După 2007, Vladimir Voronin și-a schimbat politica externă, criticând mai multe inițiative ale Occidentului cu privire la Republica Moldova, cum ar fi Parteneriatul Estic, și s-a apropiat iarăși de Rusia, izolându-se tot mai mult pe plan internațional.
Concomitent, el a venit cu noi inițiative de reglementare a conflictului transnistrean care prevedeau, între altele, că Republica Moldova nu va renunța vreodată la statutul de neutralitate militară. Totodată Vladimir Voronin a sugerat ca atât Chișinăul, cât și Tiraspolul, să renunțe la armatele pe care le dețineau, pentru că acestea ar fi fost inutile.
În aprilie 2009, imediat după alegerile parlamentare pe care comuniștii le-au câștigat din nou, Vladimir Voronin s-a confruntat cu ample acțiuni de protest generate de suspiciuni de fraudă electorală. Pe 7 aprilie 2009 au avut loc ciocniri violente între protestatari și forțele de ordine. Cel puțin o persoană și-a pierdut viața, iar alte câteva sute au fost rănite sau arestate și torturate de poliție. La vremea respectivă s-a scris mult că aceste proteste, pașnice la început, ar fi fost deturnate de agenții Moscovei pentru a-l izola și mai mult pe Vladimir Voronin pe plan internațional și a-l face dependent de Moscova. Pare să fi fost un scenariu care s-a repetat peste mai mulți ani în Belarus. După alegerile din aprilie 2009, comuniștilor le-a lipsit doar un vot în Parlament pentru a o alege șef al statului pe Zinaida Greceanîi, la acea vreme prim-ministru și o subordonată loială a lui Voronin. Acesta din urmă ar fi urmat, se pare, să devină președinte al Parlamentului. La alegerile parlamentare anticipate din iulie 2009, PCRM nu a mai reușit să obțină majoritatea în Legislativ și comuniștii au început să-și piardă influența politică de altădată.
Voronin pare sortit să rămână în istorie ca un un nomenclaturist sovietic care însă, în anumite situații, a încercat să-și apere în fața Moscovei propriile interese, nu neapărat și pe cele naționale ale Republicii Moldova.
Igor Dodon: politician crescut în umbra lui Voronin, partener cu oligarhul Vlad Plahotniuc
După 2009, când Partidul Comuniștilor a intrat în declin, Rusia și-a găsit un nou partener la Chișinău: Partidul Socialiștilor, în frunte cu Igor Dodon.
Igor Dodon provine și el din Partidul Comuniștilor condus de Vladimir Voronin de care s-a detașat în 2012. Liderul socialiștilor nu și-a ascuns niciodată aspirațiile pro-Kremlin: a afirmat în repetate rânduri că Republica Moldova ar trebuie să adere la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, în detrimentul Uniunii Europene, și a pledat pentru revizuirea Acordului de Asociere la UE. Tot el a declarat că refuzul de a semna memorandumul Kozak în 2003 a fost o greșeală.
În 2016, Igor Dodon a devenit șef de stat cu sprijinul oligarhului Vladimir Plahotniuc, care i-a asigurat și revenirea la vechea procedură de alegere a președintelui, prin vor direct și nu de către Parlament. În momentul în care a devenit șef de stat, Igor Dodon a declarat că Republica Moldova trebuie să aibă relații bune și cu Estul, și cu Vestul, și să nu meargă doar pe ideea integrării europene, cum se încercase până atunci.
Pe durata mandatului lui Igor Dodon, Republica Moldova a intrat în izolare internațională, iar singurii șefi de stat care au vizitat Chișinăul în acea perioadă au fost președintele belarus, Aleksandr Lukașenko, și cel turc, Recep Tayyip Erdogan. În schimb, Igor Dodon a mers la Moscova de câteva zeci de ori pe durata mandatului, de cele mai multe ori neoficial.
În februarie 2019, președintele Dodon a participat la Conferința internațională de securitate de la München, unde a prezentat un proiect de reglementare a problemei transnistrene. Opoziția a denunțat proiectul, despre care a spus că ar fi fost, în realitate, un plan rusesc de federalizare, prin care s-ar fi urmărit transnistrizarea Republicii Moldova.
Dodon a încercat, de asemenea, să contracteze un credit de 200 de milioane de dolari din Federația Rusă. Acordul cu privire la acest credit prevedea, între altele, o mai mare implicare a companiilor ruse în achizițiile publice din Republica Moldova, precum și asumarea unor datorii către băncile rusești de către Guvernul de la Chișinău. Acordul a fost invalidat, în ultimă instanță, de Curtea Constituțională, pe motiv că vine în contradicție cu legea fundamentală.
Președintele Dodon a fost obiectul mai multor scandaluri legate de corupție și de finanțare din exterior. Unul din aceste scandaluri a pornit de la o înregistrare video în care Igor Dodon primește de la Vladimir Plahotniuc o pungă în care se presupune că erau bani. În aceeași înregistrare, Dodon recunoaștea că îi trimite săptămânal lui Vladimir Putin rapoarte cu privire la situația din Republica Moldova.
Igor Dodon a pierdut alegerile prezidențiale din noiembrie 2020 în fața actualului președinte, Maia Sandu, iar apoi, din cauza unor stângăcii politice, nu a reușit să voteze în timp util primul ministru, provocând dizolvarea Parlamentului și convocarea alegerilor anticipate, care au fost câștigate confortabil de PAS, formațiune fondată de Maia Sandu.
În prezent, Igor Dodon este cercetat în mai multe dosare, inclusiv pentru trădare de patrie și îmbogățire ilicită.
Aparent, Moscova a rămas profund dezamăgită de stângăciile comise de Igor Dodon și de partidul său, stângăcii în urma cărora s-a ajuns la alegeri anticipate, pe care socialiștii le-au pierdut, în pofida sprijinului pe care l-au avut din partea FSB-ului rusesc, așa cum arată și o notă a Guvernului SUA care a însoțit decizia de a trece pe lista Magnițky mai mulți cetățeni moldoveni și ruși.
Ilan Șor, un politician accidental și controversat
După înfrângerea socialiștilor, Moscova pare să mizeze acum în Republica Moldova pe Partidul Șor, condus de, cum spuneam mai sus, controversatul om de afaceri Ilan Șor, principalul suspect în furtul a cel puțin un miliard de dolari din sistemul bancar al Republicii Moldova.
Ilan Șor nu pare să fi avut vreodată ambiții de politician, dar a ajuns în fruntea unui partid, fiind presat, se pare, de Vladimir Plahotniuc, care avea nevoie la acea vreme de o forță politică care să rupă voturi de la socialiști și pe care să o poată, în același timp, controla în totalitate. Ilan Șor era candidatul perfect pentru acest proiect. Putea fi șantajat cu ușurință, deoarece a fost condamnat în primă instanță, în 2017, la șapte ani și jumătate de detenție pentru furtul miliardului. A scăpat, totuși, de închisoare (aparent cu ajutorul lui Vladimir Plahotniuc) întrucât decizia de condamnare devine executorie abia după o hotărâre a Curții de Apel, care nu a fost adoptată nici până în ziua de azi.
În 2019, după căderea regimului Plahotniuc, Șor a fugit din Republica Moldova, la fel ca și fostul său partener. În prezent, Ilan Șor se află în Israel și își conduce partidul de la distanță.
La fel ca și Plahotniuc, Șor a fost inclus pe Lista Magnițky. În nota care însoțea această decizie a autorităților americane se afirmau următoarele:
„Înainte de alegerile /.../ din 2021, Rusia plănuia să submineze influența președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu, și să readucă Moldova în sfera de influență a Rusiei. Pentru a sprijini acest efort, Șor a lucrat cu indivizi din Rusia pentru a crea o alianță politică care să controleze Parlamentul Republicii Moldova, și care să susțină apoi mai multe acte legislative în interesul Federației Ruse”.
Aceeași notă a Guvernului american constată că un an mai târziu, în iunie 2022, „Șor primise sprijinul Rusiei, iar Partidul Șor își coordona acțiunile cu reprezentanții altor oligarhi pentru a crea tulburări politice în Moldova” și „a lucrat cu entități din Moscova pentru a submina candidatura Moldovei la UE, în timp ce votul pentru statutul de candidat era în curs”.
Cu puțin timp în urmă, Ministerul Justiției de la Chișinău a cerut scoaterea Partidului Șor în afara legii pentru acțiuni de subminare a suveranității statului. Decizia urmează a fi luată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova.
