În cei 31 de ani de la proclamarea independenței Republicii Moldova, în 1991, Rusia a avut mereu oamenii săi printre reprezentanții clasei politice și administrației de la Chișinău, la cele mai înalte niveluri - de la președinți la miniștri și șefi de departamente. Unii dintre ei nici nu au încercat să ascundă relația lor cu Moscova, alții par să-și fi jucat foarte bine rolul, plasându-se în fruntea unor mișcări naționale și proeuropene, ceea ce, probabil, i-a permis Rusiei să controleze anumite procese politice din interior.
Cazul cel mai cunoscut pare a fi cel al lui Iurie Roșca, altădată liderul principalei forțe politice proromânești și proeuropene în Basarabia, iar astăzi unul din cei mai înflăcărați susținători ai ideilor lui Aleksandr Dughin, ideologul numărul unu al Kremlinului și promotor al „lumii ruse”.
Unii s-au deconspirat” și au ajuns să fie cercetați pentru trădare, în cazul altora putem doar presupune care a fost relația lor cu Rusia și misiunile pe care l-au avut de îndeplinit. Unii au făcut jocul Moscovei benevol, alții, poate, siliți de circumstanțe, cedând șantajului și amenințărilor.
Mai jos am trecut în revistă doar câteva din persoanele care au marcat scurta istorie a Republicii Moldova și, prin acțiunile pe care le-au întreprins, au contribuit, într-un fel sau altul, la menținerea Chișinăului în sfera de influență a Federației Ruse.
Lista nu este nici pe departe exhaustivă și rămâne deschisă.
Iurie Roșca, de la exponent al mișcării de renaștere națională la amic al lui Dughin și promotor al teoriilor conspirației
Poate că niciun politician din Republica Moldova nu a avut o evoluție mai surprinzătoare pentru marele public în general și susținătorii săi în particular decât Iurie Roșca. Absolvent, în 1985, al Facultății de jurnalism a Univeristății din Chișinău, Iurie Roșca a devenit, în 1988, unul din membrii grupului de inițiativă al Mișcării Democratice pentru Susținerea Restructurării din Moldova, mișcare menită să susțină reformele inițiate de liderul sovietic Mihail Gorbaciov. În 1989 s-a numărat printre fondatorii Frontului Popular din Moldova (FPM), organizație care la vremea respectivă a reunit toate forțele naționale și care, în 1991, a reușit să obțină proclamarea independenței Republicii Moldova, văzută în acel moment ca o etapă tranzitorie spre unirea cu România. În 1992, Iurie Roșca a devenit vicepreședinte al FPM, redenumit între timp în Frontul Popular Creștin Democrat. În urma unor intrigi și mișcări de culise, după plecarea unor personalități notorii din FPCD, Iurie Roșca a fost ales, în 1994, lider al Frontului care s-a transformat în Partidul Popular Creștin Democrat. PPCD s-a declarat partid de factură proromânească, proeuropeană și pro-NATO. Între 1994 și 2009, Iurie Roșca a fost deputat în Parlamentul de la Chișinău. A fost vicepreședinte al Legislativului în perioadele 1998-2001 și 2005-2009.
La începutul anului 2002, PPCD a organizat ample proteste împotriva guvernării comuniste de atunci, în frunte cu președintele Vladimir Voronin. Puterea comunistă încercase să introducă studierea obligatorie a limbii ruse în școli, începând cu clasa a doua, și revenirea la istoria scrisă după calapoadele sovietice. Protestele au reunit, în anumite perioade, zeci de mii de oameni și au durat din ianuarie până în aprilie 2002. Manifestațiile au încetat la 29 aprilie 2002, după ce Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o Rezoluţie privind funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova care însemna de fapt o victorie a luptei pentru democrație.
La alegerile parlamentare din martie 2005, PPCD, în frunte cu Iurie Roșca, a obținut 11 locuri în Legislativ, din totalul de 101. Până aici toate bune, deși circulau zvonuri insistente de mai mulți ani că Iurie Roșca ar fi omul Moscovei și că ar fi scindat Frontul Popular încă din 1994 pentru a slăbi și dispersa forțele proromânești din Republica Moldova. Dar zvonurile sunt zvonuri și nu exista vreo probă concretă. Primul mare semn de întrebare a apărut în 2005, în timpul alegerilor președintelui Republicii Moldova. Pe atunci șeful statului era desemnat de Parlament, cu votul a 3/5 din deputați. Comuniștii, care obținuseră 56 de mandate, îl doreau președinte, pentru un al doilea mandat, pe liderul lor Vladimir Voronin, dar nu aveau numărul necesar de voturi. Era unul din puținele momente favorabile pentru a-i forța pe comuniști, care de câțiva ani dețineau toată puterea în stat, să facă anumite concesii. Ce a făcut însă Iurie Roșca? În loc să negocieze cu deputații comuniști, să anunțe că nu va susține candidatura lui Voronin, să limiteze puterea PCRM, amenințând cu blocaj politic care să ducă, în final, la dizolvarea Parlamentului și alegeri anticipate, el a declarat că PPCD îl va vota pe Vladimir Voronin. Acesta a fost susținut și de către deputații din Partidul Democrat și cei din Partidul Social-Liberal și a obținut, până la urmă, 75 de voturi față de 61 necesare. La scurt timp, Iurie Roșca a fost ales vicepreședinte al Parlamentului. În 2007, cu acordul tacit al președintelui Voronin, Roșca a preluat abuziv postul de televizune Euro TV care aparținea Primăriei Chișinău, în opoziție față de Partidul Comuniștilor. După 2007, Iurie Roșca a devenit un aliat tot mai apropiat al lui Vladimir Voronin, care în perioada respectivă s-a distanțat tot mai mult de organismele internaționale și Uniunea Europeană, apropiindu-se, în schimb, de Rusia. Popularitatea lui Iurie Roșca și a PPCD au scăzut vertiginos, iar la alegerile din 2009, pentru prima data în 20 de ani, partidul nu a obținut suficiente voturi pentru a intra în Parlament. După 2009, dintr-un susținător al integrării europene și euroatlantice, Iurie Roșca a devenit un eurosceptic și un promotor tenace al ideologiei lui Aleksandr Dughin, considerat ideologul Kremlinului și unul din artizanii teoriei despre „lumea rusă”.
Mircea Snegur, între Est și Vest și invers
Mircea Snegur a fost primul președinte al Republicii Moldova. Probabil că e mult spus că a fost omul Moscovei; mai degrabă a făcut jocul acesteia în anumite perioade ale activității sale politice, voluntar sau involuntar, fiind influențat de anumite grupuri din anturajul său sau intimidat de amenințările venite din Federația Rusă.
Prima funcție politică importantă a lui Mircea Snegur a fost aceea de prim-secretar al Comitetului Raional Edineț al Partidului Comunist din RSS Moldovenească (1981-1985). În 1989 a fost ales președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești, un fel de birou politic al Parlamentului, iar în aprilie 1990, președinte al Sovietului Suprem al RSSM. În august 1989, a acceptat să susțină proiectul de lege care conferea limbii române statut de limbă de stat și revenirea la drapelul tricolor, fapt care i-a atras simpatia unei importante părți a societății.
În septembrie 1990, Mircea Snegur a fost numit președinte al RSS Moldova de către Sovietul Suprem, funcție pe care a deținut-o până în 1996, când a pierdut alegerile în fața lui Petru Lucinschi.
Pe durata mandatului său, Snegur a avut o atitudine oscilantă față de forțele naționale și antirusești. În 1991 a susținut proclamarea independenței Republicii Moldova și recunoașterea sa de către comunitatea internațională, precum și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul noului stat. Mircea Snegur a condamnat, totodată, ocuparea Basarabiei în 1940 de către URSS, dar s-a pronunțat împotriva unirii cu România și s-a îndepărtat de Frontul Popular, care îl susținuse în ultimii ani ai puterii sovietice.
În decembrie 1991, președintele Mircea Snegur a semnat actul prin care Republica Moldova a devenit stat membru (fondator) al Comunității Statelor Independente (CSI), act care va fi ratificat de către Parlament abia în 1994, după ce puterea în Legislativ a fost preluată de Partidul Democrat Agrar din Moldova. Acest partid, care obținuse 56 de mandate, a fost sprijinit la vremea respectivă de către președintele Snegur. Noua majoritate a adoptat constituția Republicii Moldova, în care limba de stat nu se mai numea română, ci moldovenească, și a schimbat imnul de stat care până atunci era ”Deșteaptă-te, române!”. În 1995, Mircea Snegur a intrat în conflict cu PDAM, iar o parte din partizanii săi din Parlament s-au desprins de agrarieni. În februarie 1996, Mircea Snegur a semnat o decizie controversată prin care regiunea secesionistă a obținut dreptul de a utiliza ștampila vamală a Republicii Moldova, fără însă ca autoritățile de la Chișinău să poată controla activitatea vamei Tiraspol.
După ce a pierdut alegerile prezidențiale din 1996 în fața lui Petru Lucinschi, Mircea Snegur a fondat Partidul Renașterii și Concilierii și și-a asumat un discurs mai degrabă proocidental. Noua formațiune a ajuns, în 1998, în Parlament pe listele Convenției Democrate din Moldova, dar în 2001 nu a mai reușit să treacă pragul electoral.
După ce s-a retras din viața politică, în interviurile pe care le-a acordat ulterior, Snegur a insistat pe apropierea Republicii Moldova de România și Occident.
Un alt personaj politic care a marcat epoca agrarienilor în Republica Moldova a fost Andrei Sangheli. La data de 1 iulie 1992, Mircea Snegur l-a desemnat prim-ministru, aceasta fiind una din condițiile convenției Elțîn-Snegur, care a pus capăt războiului de la Nistru din 1992. Convenția prevedea formarea unui guvern de conciliere și șeful acestui cabinet a devenit Andrei Sangheli,susținut ulterior și de agrarieni. Andrei Sangheli a intrat în istorie cu scandaloasa declarație că România „nu a dat Moldovei nici un karandaș pe gratis”, adică nici un creion. Declarația a fost făcută în condițiile în care România acordase Republicii Moldova multiple ajutoare economice, dar și militare, inclusiv în timpul războiului de la Nistru, fără care Chișinăul, pur și simplu, nu ar fi putut face față acestui conflict. De asemenea, Andrei Sangheli s-a remarcat, cum semnala presa vremii, prin faptul că a semnat mai multe decizii de Guvern cu același număr; unele din acestea au fost publicate în „Monitorul oficial”, iar altele erau folosite în scopuri personale sau de grup.
Petru Lucinschi, nomenclaturistul perfect
Petru Lucinschi poate fi considerat nomenclaturistul perfect. Toată viața sa, până la căderea URSS, a lucrat în organele de conducere ale Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS), adică din 1963 până 1991. Între 1986 și 1989 a ajuns să dețină funcția de secretar II ar Partidului Comunist din Tadjikistan, pe atunci una din cele 15 republici sovietice. În republicile sovietice secretarul II era, de fapt, omul Moscovei care supraveghea activitatea secretarului I, de regulă numit dintre reprezentanții etniei majoritare. Se pare că a fost singurul secretar II în republicile unionale de origine neslavă. Ceilalți toți erau etnici ruși, belaruși sau ucraineni. Pentru că era un adept al reformelor inițiate de Mihail Gorbaciov, în 1989 liderul de la Kremlin l-a rechemat din Tadjikistan și l-a impus ca prim-secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească. În februarie 1991, Lucinschi a revenit la Moscova, unde a activat, până în august, ca secretar responsabil cu presa al Comitetului Central al PCUS.
În 1992 Petru Lucinschi a fost numit ambasador al Republicii Moldova (stat independent deja) în Federația Rusă. În 1993, ca exponent al PDAM, a devenit președinte al Parlamentului de la Chișinău, iar în 1997 a fost ales președinte al Republicii Moldova, funcție pe care a deținut-o până în aprilie 2001.
În calitate de președinte s-a remarcat prin câteva lucruri. Întâi de toate, pe durata mandatului său Gazprom a preluat rețelele moldovenești de distribuție a gazelor, acestea fiind cedate în contul datoriei pe care o avea Republica Moldova pentru gazele rusești consumate. Astăzi, compania MoldovaGaz este deținută în proporție de peste 50% de Gazprom. Acestei cote se adaugă peste 13% din acțiunile regiunii separatiste transnistrene. Guvernul de la Chișinău deține doar aproximativ 35%.
De asemenea, Petru Lucinschi a încercat să transforme Republica Moldova dintr-un stat semiprezidențial în unul eminamente prezidențial și să extindă gama de competențe care i-ar reveni șefului statului. Parlamentul a respins însă inițiativa sa și a modificat Constituția astfel încât următorii președinți au fost aleși de către Legislativ.
Aici ar trebui adăugat și faptul că Petru Lucinschi a fost, totuși, primul președinte care a vorbit tranșant despre integrarea europeană a Republicii Moldova. E adevărat că la acea vreme se discuta, inclusiv la Moscova, despre o Uniune Europeană care să se extindă de la Lisabona până la Vladivostok.
Petru Lucinschi este cunoscut și pentru relația pe care a avut-o cu omul de afaceri Miron Șor, iar ulterior, cu fiul acestuia, Ilan Șor, oligarhul fugar care, de la distanță, face astăzi jocurile Moscovei la Chișinău. E de remarcat aici că Ilan Șor este principalul suspect în furtul a cel puțin un miliard de dolari din sistemul bancar moldovenesc în 2014, iar Petru Lucinschi a fost acționar la „Unibank”, una din băncile devalizate de Șor. La un moment dat, fostul șef de stat a fost cercetat în dosarul cu privire la furtul miliardului, dar ulterior a fost scos de sub urmărire penală.
