Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Editoriale

„Noua” Americă în vechiul Orient

MiddleEast
©  |  

Primii pași politici făcuți de administrația Biden în Orientul Mijlociu marchează schimbări semnificative față de epoca Trump. Aliați-cheie cărora Trump le dăduse, practic, mână liberă în regiune au fost tratați cu răceală, în timp ce s-a manifestat o deschidere către reluarea dialogului cu Iranul. Rămâne de văzut însă cât de profunde vor fi aceste schimbări – sau cât de mult vor dura.

America is back...dar lumea s-a schimbat

„America is back!” a fost mantra discursului pe care Joe Biden l-a susținut pe 19 februarie la Conferința de Securitate de la Munchen, primul eveniment internațional la care a participat în calitate de președinte. Biden a vrut să sublinieze o ruptură clară cu politica „America first” a predecesorului său și să marcheze revenirea Statelor Unite în arena internațională ca partener gata să coopereze cu aliații săi pentru a atinge obiective comune. De altfel, președintele american a arătat că are de gând să își respecte promisiunile făcute în campanie cu privire la schimbarea politicii externe chiar din prima zi în care s-a aflat la Casa Albă, când a dispus revenirea Statelor Unite în Acordul de la Paris. La Munchen, Biden a insistat pe parteneriatul trans-atlantic, a vorbit despre problemele puse de Rusia și China și a menționat și cea mai spinoasă problemă legată de Orientul Mijlociu, aceea a acordului nuclear cu Iranul. Este dosarul-cheie care poate influența politica americană în regiune în ansamblul ei.

Washingtonul și-ar dori o revenire în acordul nuclear și este presat să o facă de aliații europeni, care au interese economice semnificative, însă este puțin probabil că va reveni în orice condiții. Situația s-a schimbat în anii care au trecut, de când s-a semnat Acordul și s-a văzut destul de clar, în acest interval, că acesta a fost imperfect pentru că nu a rezolvat decât parțial problemele legate de Iran. Republica islamică nu s-a sfiit să sfideze direct Statele Unite și a avut un comportament provocator și chiar agresiv atât în Golf cât și în Irak, unde a încurajat milițiile șiite pe care le coordonează să atace cu rachete baze în care erau militari americani și să incite un asalt al protestatarilor asupra ambasadei din Baghdad. Din cauza acestor provocări, de cel puțin două ori s-a ajuns la un pas de război, ultima oară după ce americanii l-au ucis, la Baghdad, pe șeful forței Quds al Gărzilor Revoluționare iraniene, Qassem Soleimani. Nu în ultimul rând, pentru a forța mâna Occidentului, după retragerea americană, Iranul a renunțat treptat la angajamentele pe care și le-a asumat prin acordul nuclear, ceea ce nu a făcut decât să sporească suspiciunile cu privire la intențiile sale. Oricât și-ar dori democrații să refacă „moștenirea” lui Obama, situația îi obligă să fie prudenți, iar noul secretar de stat, Antony Blinken, a fost cât se poate de clar în privința asta: o pre-condiție este ca Iranul să respecte cu strictețe prevederile acordului, iar acesta din urmă va trebui extins și consolidat.

Temperarea turbulentului prinț moștenitor al Arabiei Saudite

Prima schimbare concretă în politica americană în Orientul Mijlociu a fost într-un dosar care are legătură cu cel iranian: războiul din Yemen. Joe Biden a anunțat, la începutul lui februarie, că retrage sprijinul american pentru intervenția saudită în acea țară. Există și o legătură, indirectă, cu Iranul – saudiții au atacat, în 2015, milițiile șiite Houthi de  teama alianței, nu chiar așa de aprofundate, dintre aceștia și regimul de la Teheran. Riadul consideră că Yemenul este în zona sa exclusivă de interese, așa că iranienii nu au cea căuta acolo nici măcar simbolic.

Problema e că intervenția saudită în Yemen a fost una brutală, iar conflictul din acea țară a dus la una dintre cele mai severe crize umanitare din lume. Civilii mor de foame, din cauza blocajului impus de saudiți, de boală – de la holeră la Covid – sau în urma bombardamentelor. Când a zis că retrage sprijinul american pentru război, Biden a citat, ca prim motiv, tocmai această cauză umanitară.

Războiul din Yemen este una dintre inițiativele turbulentului prinț-moștenitor al Arabiei Saudite, Muhammad bin Salman. Avându-l în spate pe tatăl său, regele Salman, care i-a dat mână liberă într-o mulțime de dosare, MbS a revoluționat modul de-a face politică al Riadului, atât în plan extern cât și în plan intern. A impus o linie de forță, în exterior, în condițiile în care saudiții preferaseră, până la el, să dea bani în loc să își implice forțele direct. A mers către o deschidere fără precedent în relația cu Israelul, cu care există o cooperare discretă pentru a limita influența Iranului și căruia i-a recunoscut dreptul la existență. A declanșat  un amplu proces de reformă socială și economică internă, menit să aducă țara în secolul XXI. Dar MbS a păstrat și din metehnele tipice liderilor autoritari din regiune: și-a eliminat rivalii puternici, i-a forțat pe cei mai bogați saudiți să cedeze părți importante din avere, i-a aruncat în închisoare pe activiștii care chiar au crezut că liberalizarea înseamnă că au și ei un cuvânt de spus. Cel mai mare scandal a fost, însă, cel legat de asasinarea jurnalistului saudit, Jamal Khashoggi, de către oamenii lui MbS, asasinare pe care, cel mai probabil, chiar prințul saudit a ordonat-o. Cât timp la Casa Albă a fost Trump, lui Muhammad bin Salman i s-au tolerat derapajele, mai ales că avea o linie aproape directă la președinte grație prieteniei cu ginerele acestuia, Jared Kushner. Administrația Biden nu pare a fi dispusă să își asume relația cu un lider atât de impetuos și a transmis clar că, de acum înainte, președintele va discuta cu cel care îi este omolog – regele Salman – și că se așteaptă să vadă o „schimbare de abordare” a Arabiei Saudite.

Muhammad bin Salman nu este singurul lider din Orientul Mijlociu apropiat de Kushner care constată că lucrurile s-au schimbat la Casa Albă. Cel de-al doilea este premierul israelian, Benjamin Netanyahu.

Relația specială cu Israelul și relația complicată cu Benjamin Netanyahu

Pe 17 februarie, Joe Biden l-a sunat pentru prima oară, în calitate de președinte al Statelor Unite, pe șeful guvernului israelian.

Există diferențe notabile de ton între relatările oficiale cu privire la discuția dintre cei doi lideri. Comunicatul guvernului israelian pune accentul pe tonul convorbirii și pe relația personală dintre Netanyahu și Biden: “Conversația a fost foarte călduroasă și prietenoasă și a continuat pentru aproximativ o oră. Cei doi lideri au notat îndelungata lor legătură personală […] Joe Biden l-a felicitat pe primul ministru Netanyahu cu privire la modul în care a coordonat lupta împotriva coronavirusului”. Comunicatul emis de Casa Albă este însă mult mai neutru. Joe Biden și-a reafirmat atașamentul pentru securitatea Israelului și intenția de a aprofunda cooperarea cu Israelul. Nici vorbă de căldură, prietenie, legături personale sau felicitări. Accentul, în varianta Casei Albe cu privire la discuție, este pus pe relația specială cu Israelul a Statelor Unite; Netanyahu este menționat doar de două ori, o dată în titlul comunicatului și a doua oară în propoziția seacă „președintele Joseph R. Biden Jr. a discutat astăzi la telefon cu primul-ministru Netanyahu”. Este clar că părțile au vrut să transmită mesaje diferite: Netanyahu, care a fost trimis în judecată pentru corupție și se pregătește și de alegeri anticipate, vrea să arate că încă are legături la Casa Albă (chiar dacă nici măcar el nu poate pretinde că acestea mai pot ajunge la nivelul celor din epoca Trump, când a obținut, practic, tot ceea ce și-ar fi putut dori). Administrația Biden, pe de altă parte, pare să fi ținut să sublinieze că discută cu Netanyahu doar pentru Israelul reprezintă un aliat important al Americii, nu dintr-un atașament personal față de acesta. Distincția e cu atât mai evidentă cu cât relația dintre cei doi politicieni este una cunoscută și de durată: s-au întâlnit prima oară în urmă cu aproape 40 de ani.

Adevărul este că actualul președinte american are destule motive să nu îl simpatizeze pe liderul israelian. În primul rând, Biden a făcut parte din administrația Obama, care încă de la început a avut o relație complicată cu Benjamin Netanyahu, din cauza viziunii diferite cu privire la pacea cu palestinienii și, mai ales, ca urmare a opoziției acerbe a lui Netanyahu față de acordul nuclear cu Iranul. Bibi chiar și-a permis să îl sfideze pe Obama în martie 2015 când, la invitația președintelui republican al Camerei Reprezentanților, John Bohner, a ținut un discurs în fața Congresului fără să țină cont de faptul că uzanțele diplomatice ar fi cerut ca invitația să treacă și pe la Casa Albă. Dincolo de relația cu Obama, Netanyahu a greșit și în ceea ce îl privește pe Joe Biden, ezitând să recunoască victoria acestuia în alegeri: au trecut nu mai puțin de 10 zile de când devenise clar că echipa Biden/Harris a câștigat până când liderul israelian a folosit, public, termenul de „președinte”.

Biden a răspuns cu aceeași monedă: a lăsat să treacă aproape o lună de la preluarea mandatului până când să îl sune pe Netanyahu, o durată neobișnuit de mare care nu a trecut neobservată nici în SUA, nici în Israel; evident, însă, că la Washington s-a insistat că nu e nimic în neregulă, iar lui Bibi i s-a făcut, totuși, favoarea de a fi primul lider din Orientul Mijlociu cu care a discutat noul președinte.

De ce, pentru Orient, întoarcerea Americii ar fi bine-venită

Indiferent care ar fi planurile administrației Biden, nimeni nu poate garanta că acestea vor fi puse în practică, pentru că este extrem de greu – și se întâmplă destul de rar – ca în Orient să se producă schimbări semnificative; eșecurile repetate ale unui lung șir de predecesori ai lui Biden o demonstrează din plin. Să îi luăm doar pe ultimii patru. Clinton nu a reușit să îi convingă pe israelieni și palestinieni să ducă până la capăt procesul de la Oslo. George W. Bush și neo-conservatorii din jurul lui și-au închipuit că pot exporta în regiune, cu forța armelor, democrația, dar n-au făcut decât să stimuleze extremismul musulman și să creeze terenul fertil pentru apariția Statului Islamic. Obama a venit pus pe fapte mari, a prins și o perioadă de mari transformări, cea a Primăverii arabe, dar până la urmă nu i-a ieșit nimic – situația dintre israelieni și palestinieni a rămas neschimbată, acordul nuclear cu Iranul a rezistat doar până la venirea lui Trump, iar retragerea din Irak a ținut doar până la explozia Statului Islamic. În ceea ce-l privește pe Donald Trump, marele lui succes, moștenirea sa ar fi trebuit să fie planul de pace, însă acela s-a născut mort din fașă și doar naivii ar fi putut să își închipuie că are vreo șansă de succes, chiar și dacă Trump ar fi rămas la Casa Albă.

Atunci când în Orient au într-adevăr loc schimbări semnificative, acestea țin în primul rând de dinamica diferitelor țări sau a regiunii în ansamblul său; în această cheie ar trebui privite evenimente ca revoluția islamică din Iran, Primăvara arabă sau acordurile de pace dintre israelieni și țările arabe, începând cu acela semnat cu Egiptul în urmă cu 40 de ani și terminând cu cele, mai recente, cu state din Golf, pe care Donald Trump a fost lăsat să și le asume, chiar dacă meritul lui nu a fost atât de mare.

Istoria arată că, dacă sunt forțate, schimbările se pot termina foarte rău în Orient – ceea ce nu înseamnă, însă, că nu trebuie încurajate și susținute atunci când au loc în mod natural. Ca schimbările să se poată produce însă, este extrem de important ca regiunea să fie stabilă. Iar aici, rolul Statelor Unite poate fi unul extrem de important, cu atât mai mult în această perioadă în care actori care caută să își facă sfere de influență în regiune – Rusia, Turcia, Iranul, Arabia Saudită – contribuie din plin la instabilitatea sa. Aici, întoarcerea Americii ar fi, într-adevăr, bine-venită.

Tags: Israel, Orientul Mijlociu, Iran, Statele Unite, Arabia Saudită, Muhammad bin Salman, Joe Biden

Alte articole
„Paradiplomația fotbalului” sau cum a ajuns Transnistria, prin sport, în lumina reflectoarelor din Europa

„Paradiplomația fotbalului” sau cum a ajuns Transnistria, prin sport, în lumina reflectoarelor din Europa

Sheriff Tiraspol, echipa campioană a Republicii Moldova, poate fi folosită de regimul din Transnistria pentru a da vizibilitate regiunii separatiste și pentru a încerca să obțină un minim de legitimitate pe scena internațională.

Problemele de mediu ale Bulgariei arată de ce este țara în cădere liberă

Problemele de mediu ale Bulgariei arată de ce este țara în cădere liberă

Problemele ecologice ale Bulgariei au început să se adune pe măsură ce banii acordați de UE special pentru remedierea lor continuă să sosească la buget. E o criză din ce în ce mai gravă, care poate fi văzută drept “o probă de foc” pentru modul în care elita politică actuală gestionează (sau nu) problemele de mediu grave ale țării.

Convertirea la „conspiraționism” sau pseudo-legitimarea teoriilor conspirației

Convertirea la „conspiraționism” sau pseudo-legitimarea teoriilor conspirației

Teoriile conspirației par să își găsească un nou avânt în această perioadă, fiind folosite inclusiv în campanii de dezinformare. Noii lor promotori vin din zona mass-media, a politicii și a Bisericii, iar acest lucru le dă un plus de credibilitate și o falsă legitimitate.

Cătălin Gomboș

24 Feb 2021
Cătălin Gomboș

Timp de citire: 10 min
  • Primii pași politici făcuți de administrația Biden în Orientul Mijlociu marchează schimbări semnificative față de epoca Trump. Aliați-cheie cărora Trump le dăduse, practic, mână liberă în regiune au fost tratați cu răceală, în timp ce s-a manifestat o deschidere către reluarea dialogului cu Iranul. Rămâne de văzut însă cât de profunde vor fi aceste schimbări – sau cât de mult vor dura.
  • Washingtonul și-ar dori o revenire în acordul nuclear și este presat să o facă de aliații europeni, care au interese economice semnificative, însă este puțin probabil că va reveni în orice condiții.
  • Prima schimbare concretă în politica americană în Orientul Mijlociu a fost într-un dosar care are legătură cu cel iranian: războiul din Yemen. Joe Biden a anunțat, la începutul lui februarie, că retrage sprijinul american pentru intervenția saudită în acea țară.
  • Pe 17 februarie, Joe Biden l-a sunat pentru prima oară, în calitate de președinte al Statelor Unite, pe șeful guvernului israelian. Există diferențe notabile de ton între relatările oficiale cu privire la discuția dintre cei doi lideri. Comunicatul guvernului israelian pune accentul pe tonul convorbirii și pe relația personală dintre Netanyahu și Biden. Comunicatul emis de Casa Albă este însă mult mai neutru. Joe Biden și-a reafirmat atașamentul pentru securitatea Israelului și intenția de a aprofunda cooperarea cu Israelul. Nici vorbă de căldură, prietenie, legături personale sau felicitări.
  • Indiferent care ar fi planurile administrației Biden, nimeni nu poate garanta că acestea vor fi puse în practică, pentru că este extrem de greu – și se întâmplă destul de rar – ca în Orient să se producă schimbări semnificative; eșecurile repetate ale unui lung șir de predecesori ai lui Biden o demonstrează din plin.
Criza lirei turcești și politicile islamo-conservatoare ale Ankarei
Criza lirei turcești și politicile islamo-conservatoare ale Ankarei

Prăbușirea lirei turcești este, în mare măsură, rezultatul politicilor Ankarei. Sunt politici tributare ideologiei islamo-conservatoare și tendințelor populist-autoritare ale regimului Erdögan, primul care contestă în mod serios viziunea lui Atatürk asupra statului.

Dragoș Mateescu
Dragoș Mateescu
26 Nov 2021
Belgrad: război al graffitiului în numele unui criminal de război
Belgrad: război al graffitiului în numele unui criminal de război

La zeci de ani după ce armele au tăcut în Bosnia, la Belgrad a început un nou tip de război între cei care insistă ca Serbia să-și asume trecutul pentru a putea privi către viitor și cei care încă mai sunt prinși în narațiunile naționaliste de pe vremea războiului din anii 90

Vuk Velebit
Vuk Velebit
24 Nov 2021
România și Moldova: între șanse ratate și consolidarea relației
România și Moldova: între șanse ratate și consolidarea relației

Maia Sandu vizitează marți un București care, preocupat de criza politică și epidemiologică, a pus în plan secund relația bilaterală. Ca de multe alte ori în ultimii 30 de ani, și acum s-au ratat șanse; chiar și așa, legăturile continuă să se consolideze.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
22 Nov 2021
Trecerea oprită! Atacul hibrid de la granița de est a UE și NATO
Trecerea oprită! Atacul hibrid de la granița de est a UE și NATO

Mii de migranți au fost blocați, la granița dintre Polonia și Belarus, între forțele de securitate ale celor două țări. UE și NATO denunță un atac hibrid, Belarusul neagă și se bazează pe sprijinul Rusiei, iar Putin își face propriul joc.

Michal Kukawski
Michal Kukawski
19 Nov 2021