Facebook Twitter Instagram Youtube LinkedIn

Editoriale

La zece ani de la izbucnirea primului război al Primăverii arabe, Libia este un stat eșuat

Libia

Libienii care au ieșit în stradă pe 17 februarie 2011 fuseseră chemați la o „zi a furiei”. Ceva mai târziu, revolta împotriva lui Muammar Gaddafi – care la vremea respectivă era cel mai longeviv, dar și cel mai excentric tiran al lumii arabe – avea să fie numită „Revoluția din 17 februarie”. Retrospectiv, acela e momentul în care Primăvara arabă s-a transformat în marele război pentru lumea arabă. La zece ani de la Revoluția din 17 februarie, acel război încă se mai poartă, iar Libia se află în continuare în centrul său, fără ca soarta să îi fi fost decisă.

Primul război al Primăverii arabe

Protestele care au marcat, în Tunisia, începutul Primăverii arabe, au fost observate peste tot în regiune; în 2010, când au izbucnit, era imposibil să mai izolezi vreo țară, să împiedici informația să ajungă acolo. Multe probleme erau similare într-o mare parte a lumii arabe – prea puține oportunități pentru o viață mai bună, prea puțină libertate, dictatori care se aflau de prea mult timp la putere, o discrepanță prea mare între viața acestora și cea a supușilor. La începutul lui 2011 se vedea nu doar că astfel de revolte sunt posibile, dar și că au șanse de succes. Tunisienii îi ziseseră „nu!” dictatorului lor, Zine el-Abidine Ben Ali, iar acesta fugise din țară în ianuarie. Egiptenii îl forțaseră pe Mubarak să renunțe la putere în februarie. De ce nu ar fi putut să o facă și alții? Situația în Libia era tensionată încă din ianuarie și avuseseră loc deja unele proteste; în februarie acestea s-au intensificat și a început să se ceară plecarea lui Gaddafi. Pe 17 februarie a fost convocată o zi a furiei. Forțele de securitate au tras cu muniție de război. Acela a fost începutul. O lună mai târziu, în conflict intervenea și NATO, inițial sub pretextul de a impune o zonă de interdicție aeriană. În lunile următoare, aviația aliată a tocat practic forțele lui Gaddafi, oferindu-le, astfel, un avantaj decisiv rebelilor, care la mijlocul lui octombrie au capturat și Sirte, orașul natal al fostului dictator și locul în care acesta și-a purtat ultima bătălie. Gaddafi a fost ucis încercând să scape din Sirte: convoiul său a fost ținta unei lovituri aeriene NATO, iar omul-forte al Libiei a fost capturat de rebeli, brutalizat și ucis; i-a fost refuzată chiar și înhumarea la o zi după moarte, cum cere tradiția islamică, la fel ca și fiului său, Mutassim, capturat și ucis tot la Sirte.

Moartea lui Gaddafi nu a pus capăt conflictului din Libia. Milițiile formate pentru a se lupta cu forțele fostului dictator au intrat în conflict pentru resursele țării. Ciocniri sporadice s-au transformat într-un al doilea război civil, care a izbucnit în forță în 2014 și a dus la împărțirea țării în două, cu vestul și capitala Tripoli dominate de un guvern recunoscut de comunitatea internațională, dar cu legături cu islamiști din rețeaua Fraților Musulmani, și estul controlat de mareșalul auto-proclamat Khalifa Haftar. Guvernul de la Tripoli a fost susținut inițial de Qatar, iar în prezent se bucură de sprijinul mai substanțial al Turciei, care și-a trimis inclusiv militarii în ajutorul aliatului său. Haftar, un fost ofițer al lui Gaddafi intrat în dizgrația acestuia, se bazează pe susținerea Egipului și a statelor din Golf – Arabia Saudită și Emiratale Unite, aflate în competiție cu Qatarul – dar și a Rusiei, care e mereu dornică să își extindă sfera de influență și să le creeze probleme europenilor cărora nu le e deloc indiferent ce se întâmplă în vecinătatea lor. Tripoli a fost atras de Turcia într-un joc mult mai mare, care a agitat state membre UE ca Grecia, Cipru și Franța: cursa pentru rezervele de hidrocarburi din Marea Mediterană. Guvernul libian a semnat cu Ankara un acord de delimitare a granițelor maritime și zonelor economice exclusive, o mișcare prin care, practic, revendică zonele de interes ale altor țări.

Impactul războiului libian, din Siria până în Sahel și din Europa în Statele Unite

Războiul împotriva lui Gaddafi a fost primul dintr-o serie de conflicte care au marcat și continuă să marcheze întregul Orient. A fost urmat de cele din Siria, Yemen și Irak. Aceste războaie au atras state arabe, puteri regionale ca Iranul și Turcia, puteri globale ca Rusia și Statele Unite, NATO. Războaiele sunt legate între ele de fire sau mai mult vizibile și de aceea ar putea fi privite ca un mare război pentru lumea arabă. Există peste tot mari forțe aflate în opoziție, regimuri autoritare și pro-democrați, laici și islamiști, interese strategice și economice. Există decizii sau fapte care au generat alte decizii și fapte. NATO a invocat un mandat al Consiliului de Securitate pentru a interveni în războiul civil libian; Rusia a folosit acest lucru ca pretext pentru a bloca orice decizie a aceluiași Consiliu în cazul Siriei, oferindu-i în acest fel lui Bașar al-Assad libertatea de a-și gaza propria populație fără să se teamă de măsuri ale comunității internaționale. Moartea lui Gaddafi i-a arătat lui Assad ce riscă dacă rebelii au câștig de cauză și cel puțin din octombrie 2011 a fost clar că dictatorul sirian va face orice pentru a câștiga. Una dintre deciziile sale – luată înainte de uciderea lui Gaddafi dar după intervenția NATO în Libia – a fost eliberarea jihadiștilor din închisori, ca să poată pretinde că se luptă cu teroriști, nu cu forțe revoluționare. Rezultatul? Un prim val de recruți pentru grupări jihadiste, inclusiv Frontul Al-Nusrah din care s-a desprins Statul Islamic. Assad a evitat confruntări majore cu ambele grupări, ceea ce i-a permis celei de-a doua să își consolideze pozițiile și să atace și Irakul. Forțele rebele mai moderate, atât laice cât și islamiste, care erau sprijinite financiar și cu arme de state arabe, Turcia și Occident, au fost înfrânte de Assad cu ajutorul Iranului și al Rusiei, iar implicarea Teheranului i-a făcut mult mai atenți pe saudiți care n-au vrut să tolereze un satelit al acestuia și lângă granița lor sudică, așa că au intervenit în Yemen. Evident, toate cele de mai sus nu înseamnă că atâtea state din Orient s-au prăbușit, asemeni unor piese de domino, doar pentru că a izbucnit războiul din Libia, dar este clar că dacă acesta nu ar fi avut loc situația în regiune ar fi fost cu totul alta.

Impactul războiului libian s-a resimțit și în afara lumii arabe. Haosul în care s-a scufundat țara le-a deschis drumul migranților din Africa, iar litoralul libian a devenit o rampă de lansare către Europa. Sute de mii de persoane au încercat să ajungă în Italia de acolo; mii au murit înecate. Masele de imigranți au avut și efecte politice în Italia și, mai departe, în Uniunea Europeană, chiar dacă nu chiar de amploarea celor cauzate de criza refugiaților sirieni. Nu doar migranții au profitat de haos, ci și jihadiști care au avut o libertate mai mare de mișcare și foști luptători în primul război civil. Aceștia s-au îndreptat către Mali și Sahel, unde de ani de zile are loc o sângeroasă insurgență islamistă. Dincolo de ocean, în Statele Unite, a fost resimțit din plin efectul atacului extremiștilor musulmani asupra misiunii diplomatice americane din Benghazi; secretarului de stat din acea perioadă, Hillary Clinton, i s-a atribuit insistent responsabilitatea pentru incident, inclusiv în campania electorală din 2016 și este foarte posibil ca ea să fi pierdut din această cauză puncte în confruntarea cu Donald Trump.  

De la jucător regional la stat eșuat

Libia este astăzi o tablă de șah pe care puteri angajate într-o luptă mult mai amplă își dispută influența prin pioni locali. Un stat eșuat. Este o schimbare uriașă de statut față de perioada lui Gaddafi, care se visa lider african și al țărilor nealiniate, își folosea petrolul și veniturile aduse din acesta pentru a-și asigura influența în Europa și chiar a căutat la un moment dat să își cumpere un președinte la Palatul Élysée finanțând campania electorală a lui Nicolas Sarkozy. E drept că această politică nu l-a salvat pe Gaddafi, iar când a venit momentul decisiv, s-a văzut că influența sa era inexistentă. Chiar „prietenul” său de la Paris a fost cel care a pledat cel mai mult pentru intervenția în Libia – nu întâmplător francezii i-au spus „războiul lui Sarkozy” – și s-a speculat că a făcut-o în încercarea de a obține suficiente voturi la următoarele alegeri pe care însă, cum se știe, le-a pierdut. 

Există oameni care au avut de profitat de pe urma războiului – războaielor – libiene. Unii s-au îmbogățit. Alții au dobândit putere peste vreo fâșie de teritoriu. Dar până la urmă, nimic din toate acestea nu înseamnă mare lucru într-un stat eșuat. Totul se poate pierde de la o zi la alta. La zece ani de la izbucnirea războiului, nimeni nu poate spune că a câștigat cu adevărat. Nici măcar cei care au furat ceea ce a început ca o revoluție.

 

Tags: Rusia, război, Arabia Saudită, Primăvara arabă, Emiratele Arabe Unite, Statul Islamic, al-Qaida, NATO
Carte recomandata
Alte articole
Nu există țară pentru oameni rezonabili

Nu există țară pentru oameni rezonabili

Donald Tusk s-a reîntors în Polonia. Obiectivul său principal este să preia puterea de la Kaczyński și guvernul de dreapta format de Partidul Lege și Justiție (PiS). Cum intenționează să facă acest lucru și ce șanse de succes are?

Legea anti-oligarhică a Ucrainei: instrument de reformă sau armă politică?

Legea anti-oligarhică a Ucrainei: instrument de reformă sau armă politică?

Parlamentul de la Kiev a adoptat o lege care țintește reducerea influenției oligarhilor asupra vieții politice. Legea apare într-un context în care partenerii Ucrainei atenționează Kievul că face prea puțin pentru a limita guvernarea informală de către grupurile oligarhice. Chiar dacă a fost adoptată, legea pare să fie mai degrabă un „window dressing” menit să sporească influența lui Zelenski care se pregătește să intre în competiție pentru un nou mandat. Nimeni nu cunoaște exact cine va fi pe lista oligarhilor care vor trebui să se supună rigorii noii legi și care vor fi implicațiile pe termen lung.

Refugiații: o criză cu substrat

Refugiații: o criză cu substrat

Criza refugiaților care s-a declanșat în vară la granița dintre Belarus și vecinii săi vestici are câteva componente. Este vorba aici despre noi tactici in arsenalul hibrid al Rusiei, care includ folosirea în mod cinic a unui aliat și intenția de a contracara dur criticile serioase îndreptate împotriva Rusiei.

Cătălin Gomboș

17 Feb 2021
Cătălin Gomboș

Timp de citire: 7 min
  • Libienii care au ieșit în stradă pe 17 februarie 2011 fuseseră chemați la o „zi a furiei”. Ceva mai târziu, revolta împotriva lui Muammar Gaddafi – care la vremea respectivă era cel mai longeviv, dar și cel mai excentric tiran al lumii arabe – avea să fie numită „Revoluția din 17 februarie”. Retrospectiv, acela e momentul în care Primăvara arabă s-a transformat în marele război pentru lumea arabă. La zece ani de la Revoluția din 17 februarie, acel război încă se mai poartă, iar Libia se află în continuare în centrul său, fără ca soarta să îi fi fost decisă.
  • Moartea lui Gaddafi nu a pus capăt conflictului din Libia. Milițiile formate pentru a se lupta cu forțele fostului dictator au intrat în conflict pentru resursele țării. Ciocniri sporadice s-au transformat într-un al doilea război civil, care a izbucnit în forță în 2014 și a dus la împărțirea țării în două, cu vestul și capitala Tripoli dominate de un guvern recunoscut de comunitatea internațională, dar cu legături cu islamiști din rețeaua Fraților Musulmani, și estul controlat de mareșalul auto-proclamat Khalifa Haftar.
  • Războiul împotriva lui Gaddafi a fost primul dintr-o serie de conflicte care au marcat și continuă să marcheze întregul Orient. A fost urmat de cele din Siria, Yemen și Irak. Aceste războaie au atras state arabe, puteri regionale ca Iranul și Turcia, puteri globale ca Rusia și Statele Unite, NATO. Războaiele sunt legate între ele de fire sau mai mult vizibile și de aceea ar putea fi privite ca un mare război pentru lumea arabă.
  • Libia este astăzi o tablă de șah pe care puteri angajate într-o luptă mult mai amplă își dispută influența prin pioni locali. Un stat eșuat. Este o schimbare uriașă de statut față de perioada lui Gaddafi, care se visa lider african și al țărilor nealiniate, își folosea petrolul și veniturile aduse din acesta pentru a-și asigura influența în Europa și chiar a căutat la un moment dat să își cumpere un președinte la Palatul Elysee finanțând campania electorală a lui Nicolas Sarkozy.
Mitropolia Moldovei și jocurile Moscovei la Chișinău
Mitropolia Moldovei și jocurile Moscovei la Chișinău

Mitropolia Moldovei este unul din instrumentele pe care Rusia le are la dispoziție pentru a-și păstra influența la Chișinău. De la sprijinirea politicienilor pro-ruși în campanii electorale la blocarea unor legi care ar apropia Moldova de Europa, Mitropolia a arătat constant că religia nu este, nici pe departe, singura sa preocupare.

Mădălin Necșuțu
Mădălin Necșuțu
20 Oct 2021
Bulgaria și Dosarele Pandora: nimic șocant într-o țară obișnuită cu corupția
Bulgaria și Dosarele Pandora: nimic șocant într-o țară obișnuită cu corupția

Dosarele Pandora nu au adus surprize foarte mari în Bulgaria, o țară obișnuită cu scandalurile de corupție. E de văzut și cât de mare va fi impactul lor; deocamdată, unul dintre cei care apar în dezvăluiri, controversatul oligarh Delyan Peevski, în loc să se ascundă s-a întors din Dubai în Bulgaria și și-a anunțat revenirea pe scena politică.

Svetoslav Todorov
Svetoslav Todorov
19 Oct 2021
Semne rele dinspre Orient
Semne rele dinspre Orient

Evenimente în Irak, Liban și două țări europene au arătat, săptămâna aceasta, că încă trebuie să fim atenți la Orientul Mijlociu.

Cătălin Gomboș
Cătălin Gomboș
16 Oct 2021
Polonia: Should I Stay or Should I Go?
Polonia: Should I Stay or Should I Go?

Guvernul polonez amplifică conflictul cu Bruxelles, iar polonezii ies în stradă pentru a susține apartenența la UE. Dacă ne uităm însă mai îndeaproape la ce se întâmplă, pare că lucrurile nu sunt chiar așa de simple cum și-ar dori presa occidentală să fie.

Michal Kukawski
Michal Kukawski
13 Oct 2021