Atâta cât se poate spune la scara prezentului, istoria a avut un punct de inflexiune la discursul de la Davos al lui Mark Carney din 20 ianuarie 2026, rezumabil printr-o frază a premierului canadian: „Vechea ordine mondială nu se mai întoarce”. Europa e un spațiu geopolitic aparte în noul context, prin aderență la reguli și demilitarizare/pacifism. Ea trebuie să facă cel mai substanțial efort de adaptare la noul context multipolar și dictat de interese, păstrându-și stima de sine. Problema e în ce măsură va reuși continentul nostru să se reașeze în consecință.
Simptomatic e faptul că la Davos, unde toată lumea aștepta revelații mai mult sau mai puțin apocaliptice din partea lui Donald Trump, outsider-ul Carney a „furat show-ul”, cum se spune în engleză, cu intervenția lui foarte aplaudată și foarte citată ulterior. Chiar dacă vine de pe un alt continent decât Europa, discursul este el însuși un simptom de trezire sau de adaptare a democrațiilor liberale, printr-o teorie a „puterilor medii”, care trebuie să colaboreze și să pună umărul la salvgardarea unei geopolitici bazate pe reguli și nu pe forță.
Ceea ce e îngrijorător, însă, e că în anul de (diz)grație 2026, un principiu de acest tip face furorile pe care le-a făcut - deși e, evident, în linii mari reductibil la școlăreasca „Horă a Unirii” a lui Alecsandri. În 1856, poetul nostru avea, cel puțin, scopuri de propagandă mai clare și mai imediate, referitoare la Mica Unire din 1859. 170 de ani mai târziu, Carney stârnește o vâlvă planetară, dar consecințele discursului său, altele decât simbolice, sunt mai greu de anticipat. Bine conceput, bine spus, curajos și cât trebuie de lung, discursul lui Carney e din păcate un simptom de dezorientare planetară și de criză ideologică a democrației liberale. Ce semne de optimism avem, totuși, pornind de pe un nivel atât de jos?
„Coeziunea” Europei: portițe juridice și deplasarea centrului de greutate de la Bruxelles
Dacă primul ecran al site-urilor de știri din toată lumea a fost ocupat frecvent de amenințările lui Donald Trump și ale administrației MAGA de la Washington referitoare la lucruri ca tarifele/taxele de import și Groenlanda, iar întreaga lume informată a așteptat de fiecare dată cu ochi mari reacțiile politicienilor europeni, în ultimele săptămâni lipsa (relativă) de substanță a afirmațiilor americanilor a început să fie acceptată. Și, în orice caz, intențiile SUA țin mai puțin de Europa decât de SUA.
Problema celei dintâi este capacitatea de a se aduna în jurul unor obiective (geo)politice, în contextul bine-cunoscutei lipse de coeziune a Consiliului European, al liderilor de țară, unde deciziile mari necesită unanimitate, iar aceasta e adesea boicotată de membri eminenți ai marii familii europene ca Viktor Orbán. Situația s-a schimbat vizibil la acest capitol. Consiliul a început să emită opinii și să ia decizii fără consens total, iar cel mai recent exemplu este summitul informal din 12 februarie, referitor la competitivitate, la care au participat doar 19 din cele 27 de state UE (România a fost acolo). Există diferite mecanisme legale prin care blocajul unanimității din Consiliul European poate fi ocolit, cu decizia sau acțiunea politică rămânând în cadrul instituțional al Bruxelles-ului.
Mai vizibil însă, în Europa post-invazia Ucrainei, e însă faptul că unele capitale importante au preluat inițiativa transformărilor, în noul context geopolitic. Această evoluție a fost prefațată de Comunitatea Politică Europeană, organism fără bază juridică în legislația UE, lansat la inițiativa lui Emmanuel Macron în 2022. Criticată la vremea respectivă tocmai pentru lipsa temeiului juridic, aceasta și-a dovedit funcționalitatea, de pildă, prin summitul de la Chateau Mimi din Republica Moldova (2023).
Marile capitale au capacitatea de a coagula grupuri politice și a le pune în mișcare eficient. Dovada un pic paradoxală e faptul că cea mai pregnantă inițiativă de acest tip, Coaliția celor Dispuși/Dornici/Hotărâți (Coalition of the Willing – s-a tradus în română în toate modurile posibile și în alte câteva), lansată nu numai din afara Bruxelles-ului, ci chiar din afara UE, de premierul Keith Starmer al Marii Britanii. E vorba de o asociere de 34 de state (incluzând Canada, Australia și Japonia, dar nu și SUA) care conferă democrației liberale o voce puternică în tentativele de domolire a situației Rusia-Ucraina în parametri decenți.
La scară mai mică, inițiativele unei Germanii dispuse deja la reînarmare - sau asocierea franco-germană referitoare la un scut nuclear „neamerican” sunt realități geopolitice „hard”, care contrastează cu indecizia, lipsa de fantezie și pacifismul cu miasmă de populism al Uniunii Europene instituționale.
Mai contează Bruxelles-ul? Cine are portofelul contează totdeauna
În acest context, Comisia, Consiliul și Parlamentul European par a fi scoase din joc, incapabile și perimate, dar realitatea e mult mai plină de nuanțe. E adevărat, Bruxelles-ul instituțional are carențe de adecvare și voință politică, dar într-un alt sens, multe din deciziile geopolitice necesare în actualul climat nici nu țin de prerogativele Bruxelles-ului, în primul rând. Acesta începe să își creeze astfel de competențe, de pildă prin prezența inedită a unui comisar pentru apărare în actuala formulă a Comisiei Europene, al cărui job description va fi impus prin substanțialele alocări de fonduri din bugetele multianuale ale UE.
Cea mai importantă armă a Uniunii Europene, la momentul prezent, este însă forța economică. Utilitatea așa-numitei „bazooka comercială” (instrumentul anticoerciție, care oferă Bruxelles-ului prerogative pentru a reacționa prompt la șantajul economic al puterilor terțe) nu poate fi contestată, deși ea pare a funcționa foarte bine ca rachetele nucleare în Războiul Rece: fără a fi declanșată.
În plus, Bruxelles-ul este capabil de succese în materie de ceea ce se numește diplomație economică, lucru dovedit de recentele acorduri cu Mercosur (America de Sud) și India, care creează acces, dar și comunități de interese, cu piețe uriașe, de miliarde de consumatori, din afara UE. Blocat de Parlamentul European (mostră tipică de ineficiență și ridicol bruxellez), acordul UE-Mercosur își va face, probabil, simțite efectele, printr-un instrument legal interimar, până când blocajul va fi depășit, deoarece atât Comisia, cât și Consiliul nu numai că l-au aprobat, dar l-au și susținut public. (Nu vă puneți cu juriștii de la „SecGen”, Secretariatul General al Comisiei, mai ales că nu știți cu ce se ocupă...) Până la înarmarea propriu-zisă, Uniunea Europeană nu trebuie să uite, și se dovedește că n-a prea uitat, că posedă deja o armă devastatoare: forța economică.
Vor rezista instituțiile europene și ordinea mondială bazată pe reguli?
Acest articol nu dă, și nu poate da, un răspuns la această întrebare. Dincolo de realitățile „hard” consemnate mai sus însă, importantă e o schimbare de mentalitate, sugerată în același discurs al lui Mark Carney la care ne-am referit la început. Premierul canadian a făcut la Davos trimitere la un fragment din „Puterea celor fără de putere” a lui Václav Havel, în care disidentul ceh spunea povestea unui băcan („aprozarist”, am spune în română) care își afișa la propria tarabă celebra lozincă din Manifestul Partidului Comunist „Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Afișarea, spune Havel, e un gest de conformism căldicel, necesar pentru ca autoritățile comuniste represive să nu îi tulbure mica afacere aprozaristului, deși acesta nu crede într-o internațională proletară. Conformismul nu e însă și obligatoriu: probabil, băcanului nu i s-ar întâmpla nimic dacă ar renunța la sloganul respectiv. Problema Davosului – dar și a democrațiilor liberale, reia Carney ulterior – e să nu afișeze lozinci asemănătoare, referitoare la vechea ordine, lumea bazată pe reguli și așa mai departe, din conivență. A consemna dispariția vechii lumi e o chestiune de onestitate, care poate fundamenta o atitudine geopolitică funcțională și consecventă.
Că aderența declarată la principii înalte e într-un grad ipocrită e într-adevăr o observație profundă a lui Carney – cu siguranță mai profundă decât ideea că „puterile medii” pot „da mână cu mână” în interesul propriu și al întregii lumi. Pasajul respectiv conține însă ceva încă mai interesant, care vine din însăși comparația sau metafora aleasă și care se poate exprima foarte puțin măgulitor: politicienii prezentului au o mentalitate de aprozariști sau de băcani. Cât timp aceasta persistă, lumea e o tarabă.
PS: Două vorbe și despre România în „lumea multipolară”. Oana Popescu-Zamfir are o observație interesantă referitoare la țara noastră: că parteneriatul strategic cu SUA, prioritar în trecut pentru politica noastră externă, ne pune într-o tensiune geopolitică mai mare decât a altor state democratice atunci când e vorba de a opta între America și Europa. E vorba de un fapt obiectiv, care ne complică situația. Însă ideea de a încerca să facem parte, mai degrabă de formă, ca „observatori” sau ceva asemănător, din toate „comițiile și comitetele” (geo)politice ale momentului, va fi interpretată de toate aceste organisme exact drept ceea ce e: o lozincă afișată neconvins de un aprozarist.
