În 2024, regimul Lukașenko s-a găsit într-o situație destul de dificilă pe arena internațională. După protestele din 2020 și în urma represiunii brutale asupra societății civile, liderii străini au izolat tot mai tare Minskul; această izolare a crescut după declanșarea invaziei ruse pe scară largă a Ucrainei, la 24 februarie 2022, care a fost susținută de regimul Lukașenko.
Statele occidentale nu îl recunosc pe Lukașenko drept conducător legitim al Belarusului, iar oficialii occidentali la nivel înalt refuză să se întâlnească cu oficialii belaruși, dar regimul caută modalități alternative de legitimare prin intermediul întâlnirilor la nivel internațional. Șefii de stat dispuși să se întâlnească cu brațul de fier de la Minsk sunt însă puțini – practic doar Putin și câțiva lideri asiatici și africani ai țărilor prietene cu Rusia. Astfel, pentru a avea o „agenda internațională” mai robustă, Lukașenko a apelat la întâlniri cu guvernatori ai regiunilor rusești – 17 dintre aceștia doar în 2024. Acest lucru este extrem de neobișnuit, deoarece cutuma în relațiile internaționale este ca demnitari de un anumit nivel să se întâlnească cu omologii străini de același nivel.
Lukașenko, negustorul: „Cumpărați din Belarus!”
În timpul discuțiilor sale cu guvernatorii, Lukașenko s-a concentrat asupra necesității de a încuraja cooperarea economică între Belarus și fiecare dintre regiunile rusești, pe fondul sancțiunilor occidentale împotriva regimurilor de la Moscova și Minsk, care au ca rezultat lipsa aprovizionării cu o serie de bunuri din Occident. A folosit adesea cuvinte precum „sancțiuni”, „comerț”, „agricultura”, „construcții de mașini”.
De exemplu, la 9 decembrie 2024, el i-a spus guvernatorului regiunii Nijni Novgorod: „Ar fi bine dacă am crea acolo o cameră de comerț pentru a vinde produse belaruse. Cred că nu trebuie doar să creăm o cameră de comerț pentru vânzarea de produse alimentare, ci trebuie să creăm una prin care să vindem și bunuri industriale. Pentru oameni – bunuri de larg consum: haine, pantofi, frigidere, congelatoare, televizoare. Tot ceea ce este necesar pentru regiunea Nijni Novgorod”.
Aproape de fiecare dată când se întâlnește cu un oficial rus, Lukașenko vorbește despre necesitatea combaterii efectelor sancțiunilor, care ar trebui să-i motiveze pe ruși să cumpere mai multe produse din Belarus , în cadrul așa-numitului proces de „substituire a importurilor”. El s-a lăudat în fața șefului regiunii Leningrad, Alexander Drozdenko, că, „în sectorul industrial, vom putea să participăm la înlocuirea competențelor foștilor noștri parteneri occidentali. Și vom fi bucuroși să lucrăm cu Regiunea Leningrad. Aceștia sunt oameni foarte apropiați nouă, sunt la fel ca belarușii. Prin urmare, puteți conta pe noi”.
Aceeași retorică a fost folosită de Lukașenko în timpul întâlnirii cu prim-vicepremierul Federației Ruse Denis Manturov, la 28 octombrie 2024: „Nu este un secret pentru nimeni că trebuie să ne protejăm piața. Colegii noștri înțeleg acest lucru perfect. Nu vrem ca această cooperarea să înceteze, cum sa întâmplat cu cea cu Occidentul. Au plecat, au renunțat la tot și au spus că n-o să meargă. Ok, mulțumim, să plece! Competențele și oamenii rămân aici. Avem suficiente materii prime și resurse. Vom produce și le vom înlocui bunurile cu ale noastre”.
„Ne cerem iertare că suntem un stat independent”
În încercarea de a le vinde rușilor produse fabricate în Belarus, Lukașenko subliniază, de asemenea, legătura „istorică” dintre Belarus și regiunile rusești, chiar și cele care sunt situate la mii de kilometri distanță de granițele sale. De exemplu, la 1 februarie 2024, el i-a spus guvernatorului regiunii Briansk că „Încă de pe vremea Uniunii Sovietice, am avut cele mai calde, apropiate, prietenoase și fraterne relații între popoarele noastre. Slavă Domnului că nu am trasat o graniță care să trebuiască să fie trecută și să creeze neplăceri pentru poporul nostru, așa cum s-a întâmplat cu Polonia, țările baltice și chiar mai rău – cu Ucraina”.
La 25 martie 2024, Lukașenko a vorbit cu guvernatorul regiunii Omsk, Vitali Hhotsenko, despre cel de-al doilea război mondial, care a fost puternic mitologizat de propaganda sovietică și rusă sub termenul „Marele război pentru apărarea Patriei”: „Un subiect special îl reprezintă eforturile comune pentru păstrarea adevărului istoric și memoriei Marelui război pentru apărarea Patriei. Mulți din cei născuți pe tărâmul vostru au luat parte la înfrângerea inamicului. Din păcate, ei au murit aici și au fost îngropați în Belarus. Facem multe eforturi pentru a documenta și a duce mai departe. Invităm oameni de știință și cercetători din regiunea dumneavoastră să se alăture acestei misiuni importante”.
Lukașenko folosește, de asemenea, factori geopolitici în încercarea de a-i convinge pe șefii regiunilor rusești să coopereze cu el în diverse sfere. Sintagma „operațiune militară specială” și tot ceea ce este legat de aceasta sunt folosite ca o mantră menită să deschidă ușile în Rusia. Liderul Belarusului l-a găzduit chiar la Minsk pe șeful așa-numitei „Republici Populare Donețk”, Denis Pushilin, iar asta a fost în sine o declarație politică. Lukașenko a recunoscut din nou, cu prilejul întâlnirii, că minori ucraineni din teritoriile ocupate de Rusia au fost duși în Belarus; el a recunoscut practic că a fost complice la răpirea copiilor, ceea ce echivalează cu o crimă de război: „Aici avem diverse indicii și altele, chiar și din Occident, că dacă cooperezi, jignești Ucraina. Nu jignim pe nimeni. Suntem pregătiți să cooperăm cu Ucraina pe aceleași principii ca și cu Republica Donețk. Întotdeauna primim copiii aici pentru tratament și odihnă. Sunt foarte fericiți. Adevărat, [Occidentul] aproape m-a târât în instanță, spunând că vă răpim copiii. Ei bine, eu că le-am sugerat atât Ucrainei, cât și americanilor: vă rog, veniți, și să vedem dacă găsiți măcar un copil răpit”.
Uneori, dorința de a mulțumi oaspeții ruși merge cam prea departe. Astfel, la 18 noiembrie 2024, în timpul întâlnirii cu guvernatorul regiunii Smolensk, Vasiliy Anokhin, pe lângă poveștile obișnuite despre necesitatea creșterii volumului de tranzacții, propuneri de cumpărare a mai multor bunuri din Belarus și apeluri pentru oprirea controlului la frontiera terestră cu Rusia, Lukașenko și-a cerut scuze pentru că Belarusul este un stat independent: „Sunt două state, dar există o Patrie comună. Rușii nu se opun acestui lucru. Se întinde de la Brest la Vladivostok. Aceasta este Patria noastră. Asta spune totul. Dar s-a întâmplat – nu din vina noastră – să avem două state, Belarus și Rusia”.
Lukașenko centrează, Lukașenko dă cu capul
Este necesar să menționăm faptul că, la 4 noiembrie, Lukașenko le-a explicat direct oficialilor instituției care sunt sarcinile Ministerului său de externe: „Principalul lucru pentru noi în MAE sunt relațiile comerciale și economice. Comerț, comerț și mai mult comerț. Apoi vin manșetele și gulerele albe, funcțiile reprezentative și așa mai departe, și apoi toată politica și diplomația. Esența diplomației și politicii noastre externe ar trebui să fie angajarea în relații comerciale și economice. Totul este concentrat astăzi aici – în MAE”. Deci, practic, MAE al lui Lukașenko, în loc să se ocupe de misiuni diplomatice în străinătate, s-a transformat gestionarul unui grup de camere de comerț externe, însărcinate cu vânzarea bunurilor companiilor, multe dintre ele controlate de oameni din familia și cercul de apropiați ai lui Lukașenko.
Având o mentalitate tipică de dictator, Lukașenko crede că poate îndeplini toate sarcinile mai bine decât subordonații săi. Așa că, să se întâlnească cu guvernatorii ruși și să încerce să le vândă tractoare, alimente și servicii este destul de logic din punctul său de vedere. El le spune diplomaților săi: „Uite, îți fac treaba și mă pricep!”
În Federația Rusă există în total 83 de unități administrativ-teritoriale, așa că, după întâlnirea în acest an cu șefii a doar 17 dintre ele, Lukașenko mai are încă multă treabă. Dar acest lucru cu siguranță nu-l va ajuta să-și îmbunătățească imaginea pe arena internațională sau să-l legitimeze în ochii liderilor străini. Dimpotrivă, acest lucru subliniază doar statutul de supus al lui Lukașenko în relațiile cu Rusia și de vasal de facto al Kremlinului, cu puteri extrem de limitate, care se luptă să obțină o balanță comercială pozitivă în relația cu suveranul său.
