Este foarte clar că Vladimir Putin nu a avut de gând vreodată să negocieze ceva. Garanțiile de securitate pe care le tot invocă sunt doar o perdea de fum pentru că, de fapt, Putin visează – și încearcă să creeze – o Rusie Mare, în care ar trebui să fie incluse țări ca România, acum membre NATO și UE, care au stat cu cizma sovietică pe grumaz până în 1989. În toate articolele pe care le-a semnat și în toate discursurile pe care le-a susținut în ultima vreme, Vladimir Putin nu spune că vrea refacerea Uniunii Sovietice. El vrea Rusia istorică. Putin nu vrea să fie Stalin. Putin vrea să fie Putin. Cu crimele lui, cu teroarea pe care o bagă în primul rând în ruși, cu nebunia lui în fața căreia tremură până și șeful spionilor. Putin vrea să schimbe ordinea europeană și probabil că o va face, dar nu așa cum a visat. Războiul din Ucraina – care a declanșat o reacție de monolit a Occidentalilor care bombardează Rusia cu sancțiuni din toate părțile – s-ar putea să fie ultimul al lui Putin. Dar poate cea mai importantă mișcare este cea a reașezării forțelor NATO pe flancul estic. Poate suntem martorii clădirii unei noi cortine de fier, cu noi, de data aceasta, de partea lumii libere. La ora la care scriu acest editorial, se dau lupte grele, ucrainenii rezistă eroic, dar în egală măsură, armata rusă pare hotărâtă să aplice planul Groznâi, adică să distrugă tot ce îi iese în cale.
În 2002, NATO a decis să creeze Forța de răspuns, o forță multinațională avansată din punct de vedere tehnologic, formată din componente terestre, aeriene, maritime și ale forțelor de operațiuni speciale, care sunt dislocate rapid. Oferă apărare colectivă și un răspuns militar rapid la o criză emergentă. În plus, poate efectua operațiuni de sprijinire a păcii, poate oferi protecție infrastructurii critice și poate sprijini asistența în caz de dezastre.
După anexarea Crimeii, în 2014, la summitul din Țara Galilor Aliații au îmbunătățit Forța de răspuns prin crearea unei Forțe de vârf de lance în cadrul acesteia. Era clar că mediul de Securitate în schimbare de la est și sud de granițele Alianței impuneau apariția unei noi strategii defensive, flexibilă, capabilă să intervină rapid.
”Va fi o nouă Europă după invazia la care am asistat azi”, spunea secretarul general NATO Jens Stoltenberg pe 24 februarie, ziua în care tancurile rusești au început războiul în Ucraina. Pentru prima oară în istorie, Alianța a activat planurile de apărare. Asta îi permite comandantului șef NATO să primească puteri sporite și va putea, de exemplu, să ceară și să decidă desfășurarea de trupe în Europa de est. Și dinamica NATO nu se oprește aici: în România se înființează Grupul de luptă permanent al NATO. Asemenea grupuri de luptă au fost deja create după anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia, în 2014, în Țările Baltice și Polonia. Aceste grupuri - cunoscute și sub numele de „prezență avansată consolidată” (enhanced forward presence) - au devenit pe deplin operaționale în 2017, iar acum au primit întăriri.
Imperiul, o obsesie a serviciilor secrete rusești, de la NKVD la FSB
După Al Doilea Război Mondial, ameninţarea reprezentată de Uniunea Sovietică a fost principalul motiv care a dus la formarea NATO. Expansiunea URSS în ţările din Răsăritul Europei a determinat atunci o regrupare a Occidentalilor.
Ca să înțelegem mai bine toţi pașii făcuți de NATO de la înfiinţare până acum, trebuie să ne reamintim cine a condus URSS si apoi Rusia. Că s-au numit Cheka, GPU, OGPU, NKGB, NKVD apoi KGB si după destrămarea URSS, FSB, temutele servicii sovietice și apoi ruse au fost de fapt în control la Moscova. Nu face excepție nici actuala conducere a Rusiei, chiar dacă în 1991 Putin își dădea demisia din KGB, dar asta nu e și nu a fost niciodată un secret. Pregătirea lui pentru un viitor politic la Kremlin a început probabil la scurt timp după intrarea lui în KGB, în 1975. În fond, Vladimir Putin nu a apărut de nicăieri când a fost numit de Elțin ca adjunct al șefului administrației sale în 1997 și, un an mai târziu, ca șef al urmașului KGB, FSB.
Când, în 1989, regimurile totalitare de după Cortina de fier au început să cadă unul după altul, era evident că mai devreme sau mai târziu avea să cadă şi URSS-ul. Şi inevitabilul s-a produs.
Încă din anii '90, Aliații au început să construiască o relație de cooperare cu noua Rusia, încercând să realizeze un parteneriat strategic. E drept că datorită lui Mihail Gorbaciov, ultimul preşedinte al URSS -ului şi arhitectul Perestroikăi, Aliaţii au putut să înceapă această relaţie chiar înainte de prăbușirea URSS și a Pactului de la Varșovia, chemând la dialog în locul confruntărilor. Această politică a continuat în anii ce au urmat, perioadă în care au fost create noi forumuri ca Parteneriatul pentru Pace si Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, tocmai pentru a promova dialogul și cooperarea cu întreaga Europă, inclusiv cu Rusia. Anii '90 sunt marcați de războaiele de secesiune din fosta Iugoslavie. Ca o recunoaștere a rolului unic al Rusiei, în 1997, NATO și Rusia semnau Actul care a permis înființarea în 2002 a Consiliului NATO-Rusia. Aliații au tratat Rusia ca pe un partener privilegiat pe care l-au cooptat în acțiuni diverse. 2002 este anul în care americanii semnează cu rușii Tratatul de reducere a ofensivei strategice, SORT, în vigoare până în 2011, când a fost înlocuit cu START. Putin era la Kremlin de doi ani. Dar ce a urmat, în 2008, când armata lui a invadat Georgia nu poate să nu te ducă cu gândul că de fapt, planul recreării URSS-ului, într-o formă sau alta, a început, în laboratoarele KGB, a doua zi după destrămarea URSS. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la războiul din Transnistria, unde mișcarea separatistă rusă, sprijinită de trupele rusești a autoproclamat regiunea republica Moldovenească Nistreană. De atunci, militarii ruși sunt staționați acolo. Cam de acum 14 ani a început și retorica virulentă a Moscovei împotriva Aliaților care tocmai recunoscuseră independența provinciei Kosovo în pofida opoziției ruse. La summitul de la București din primăvara lui 2008, Ucraina și Georgia nu primeau statutul de țară candidată la NATO. „Nu există nici un motiv imperios anul acesta pentru a deteriora și mai mult relațiile cu Rusia” , spunea ministrul german de externe de atunci, acum președintele Germaniei, Frank Walter Steinmeier. O fereastră de oportunitate pentru Rusia lui Putin de a uni poporul rus împotriva unui presupus dușman, NATO, și de a impune prin forță noua ordine a securității europene în beneficiul propriu, de a restabili sferele de influență și de a încerca să schimbe termenii încheierii Războiului Rece. Dar politica ușilor deschise a NATO a întârziat planurile Moscovei care acum, iată, amenință cu folosirea forțelor nucleare.
De ce, indiferent ce se va întâmpla în Ucraina, Vladimir Putin a pierdut războiul
Vladimir Putin a crezut că profită de o Ucraină slabă din punct de vedere economic și militar, nu atât de slabă ca în 2014, dar suficient cât să poată repeta scenariul din vara lui 2008 din Georgia. A intrat în Ucraina pe 24 februarie făcând fiecare pas pe care serviciile occidentale le-au semnalat şi pe care Cancelariile Occidentale au ales să le facă publice. Să fi fost Vladimir Putin trădat de propriile servicii? Să fie aceasta strategia machiavelică a lui Putin care vrea să creeze impresia unei armate slabe pentru ca apoi să dea lovitura finală pentru a ocupa toată Ucraina, aşa cum vrea?
Nu ştim care va fi deznodământul acestui iad dezlănţuit pe bătrânul continent. Dar un lucru e cert. Putin a pierdut războiul! Lumea liberă e mai unită ca oricând în ultimii 70 de ani şi îşi va schimba cursul fundamental, pentru că poate.
Putin e singur! Time to go!
