Într-o declarație făcută în fața reporterilor la un forum cultural din Sankt Petersburg pe 25 septembrie, Vladimir Putin a afirmat că Rusia nu pregătește ostilități împotriva Europei. El a acuzat statele europene de „provocări” și de amplificarea tensiunilor. Totuși, pentru țările vecine Rusiei, perspectiva unei confruntări a încetat să mai fie o simplă ipoteză abstractă. În ciuda asigurărilor venite de la Kremlin, acestea evaluează deschis atât factorii care ar putea declanșa un conflict direct, cât și elementele care ar putea descuraja Moscova.
Poziția geografică își spune cuvântul. Amenințarea unui conflict militar direct cu Rusia îi îngrijorează cel mai mult pe vecinii săi. Pentru Statele Baltice, Polonia și Finlanda, acest risc nu mai pare deloc o chestiune pur teoretică. El vizează deopotrivă națiuni profund implicate în sprijinirea Ucrainei, precum Germania. Deși diferă prin amplasare, capabilități militare și expunere economică, toate se confruntă cu aceeași dilemă: cât de plauzibil este un conflict direct cu Rusia?
Răspunsul la această întrebare presupune o analiză care depășește simpla evaluare a disponibilității Rusiei pentru un nou conflict. La fel de importante sunt capacitatea de reacție a Europei și opțiunile altor puteri capabile să influențeze cursul unei confruntări mai ample.
Kremlinul nu are sprijinul popular și forța economică și militară necesare pentru a deschide un nou front în timp ce luptă în Ucraina
Orice evaluare trebuie să pornească de la situația în care se află Rusia după mai bine de patru ani de război în Ucraina: starea actuală a forțelor sale armate, resursele economice disponibile, starea de spirit din societate și presiunile care influențează deciziile Kremlinului.
Kremlinul nu are nevoie de aprobarea populației pentru a declanșa o nouă operațiune militară. Cetățenii ruși nu dispun de mijloace instituționale eficiente prin care să poată bloca o asemenea decizie sau să-și constrângă liderii să renunțe ale această linie politică. Cu toate acestea, autoritățile nu pot ignora complet reacția publicului.
Valul de mobilizare parțială din 2022 a demonstrat ce se întâmplă atunci când costurile unui conflict afectează direct o categorie mult mai largă de cetățeni. Măsura a generat un val de anxietate și a determinat mulți ruși să emigreze. Conform estimărilor citate de Centrul pentru Studii Orientale din Polonia, aproximativ 700.000 de persoane au părăsit țara după anunțul respectiv. Deși nemulțumirile oamenilor s-ar putea să nu oprească o escaladare, incertitudinea privind reacția societății rămâne un factor pe care Kremlinul îl ia în calcul.
Economia reprezintă o altă vulnerabilitate majoră. La ora actuală, Rusia este mult mai puțin pregătită să susțină un conflict prelungit decât era înaintea invaziei la scară largă din Ucraina. A pierdut o mare parte din accesul tradițional la piețele și tehnologiile occidentale, și-a reorientat fluxurile comerciale și a devenit mai dependentă de un cerc restrâns de parteneri, în special China și India.
Totuși, resursele sale nu s-au epuizat complet. Chiar și după epuizarea unei mari părți din rezervele lichide ale Fondului Suveran Național, guvernul ar putea menține nivelul ridicat al cheltuielilor militare o perioadă prin majorarea taxelor, preluarea controlului asupra unor active, atragerea forței de muncă din sectoarele civile și direcționarea unor fonduri publice suplimentare către apărare. Toate aceste măsuri vor spori însă presiunea asupra ansamblului economiei.
Totodată, se poate resimți presiunea asupra finanțelor publice. Ministrul rus de finanțe a estimat că deficitul bugetului federal pentru 2026 ar putea atinge 3% din PIB, aproape dublu față de ținta inițială de 1,6%. Acest indicator trădează tensiuni fiscale în creștere, deși nu anunță un colaps economic iminent. Adevărata necunoscută este cât de multă presiune suplimentară poate absorbi statul rus dacă va trebui să finanțeze un nou conflict în paralel cu războiul din Ucraina. Costurile acumulate ar putea face din economie cel mai puternic factor de frânare în calea capacității Rusiei de a extinde conflictul.
Nici perspectiva militară nu oferă o imagine clară. Rusia rămâne o putere militară redutabilă. Forțele sale dispun de o bogată experiență de luptă, iar arsenalul său nuclear (cel mai mare din lume ca număr estimat de focoase) reprezintă o constantă în orice ecuație legată de o confruntare cu NATO. Ar fi o greșeală să subestimezi capacitatea Rusiei de a provoca pagube majore, chiar și în condițiile în care grosul trupelor sale este angrenat în Ucraina.
În același timp, deschiderea unui nou front ar necesita efective și tehnică militară la scară largă. Cele mai bine pregătite și capabile unități militare ale Rusiei se află deja pe frontul ucrainean. În ianuarie 2026, guvernul britanic a informat OSCE că pierderile suferite de Rusia de la declanșarea invaziei au depășit 1,2 milioane de oameni (cifră estimată de Londra, care include atât morți cât și răniți). Chiar și luând în calcul marja de eroare a acestor estimări, recrutarea, instruirea și dotarea unor noi forțe pentru o campanie împotriva NATO ar reprezenta o provocare uriașă atâta timp cât războiul din Ucraina continuă.
Privite în ansamblu, aceste presiuni militare, economice și sociale sugerează că Moscova are o marjă de manevră mult mai restrânsă pentru a lansa și susține o nouă campanie convențională de amploare în paralel cu actualul efort de război din Ucraina.
Avantajele războiului hibrid
Rusia nu este singurul actor a cărui postură s-a modificat. La nivel european, bugetele de apărare sunt în creștere, guvernele investesc masiv în propriile forțe armate, iar dezvoltarea industriei de armament a redevenit o prioritate politică. Potrivit datelor Eurostat, țările din UE au alocat 1,5% din PIB pentru apărare în 2024, comparativ cu 1,3% în 2023. Conform metodologiei separate a NATO, aliații europeni și Canada au cheltuit 2,3% din PIB-ul lor combinat pentru apărare în 2025. Deși folosesc paradigme diferite, ambele statistici indică un efort defensiv în creștere.
În plan politic, situația rămâne însă mai puțin stabilă. Deși statele europene își asumă responsabilități sporite pentru a-și garanta propria securitate, incertitudinea legată de direcția politică a Statelor Unite îngreunează orice estimare privind viitorul relației transatlantice. Declarațiile și deciziile președintelui Donald Trump pot încuraja aliații europeni să investească mai mult în apărare, dar sporesc în același timp semnele de întrebare privind predictibilitatea sprijinului american într-o situație de criză.
Moscova ar putea încerca să profite de eventualele disensiuni din interiorul Alianței, fie între Europa și Statele Unite, fie între capitalele europene. Un instrument la îndemâna Kremlinului îl reprezintă testarea capacității de reacție a NATO prin atacuri cibernetice, acțiuni de sabotaj sau provocări menite să ascundă identitatea autorilor. Un răspuns ezitant sau întârziat ar putea încuraja noi acte de agresiune, în timp ce o ripostă fermă și coordonată ar crește costurile pentru Kremlin. Prin urmare, miza constă atât în intențiile Rusiei, cât și în modul în care NATO va alege să răspundă. Totodată, după ani de sancțiuni și o contracție drastică a legăturilor comerciale, Europa dispune probabil de mai puține instrumente economice neutilizate comparativ cu anul 2022.
Presiunea hibridă este cu atât mai atractivă pentru Moscova cu cât o ferește de constrângerile majore și costurile uriașe ale unui război convențional deschis împotriva NATO. Atacurile cibernetice, sabotajele, atacurile asupra infrastructurii critice sau provocările punctuale nu presupun nici o mobilizare masivă de trupe, nici desfășurarea unor forțe costisitoare pentru un nou front. În plus, ele oferă o marjă comfortabilă de negare a implicării și îngreunează consensul între statele membre în privința momentului exact în care un incident încetează a mai fi o simplă acțiune ostilă și devine un atac care justifică un răspuns colectiv.
Arsenalul de astfel de instrumente este deja extrem de diversificat. Anchetatorii europeni au reușit să facă legătura între o serie de colete care conțineau dispozitive incendiare, expediate prin rețelele de curierat în 2024, și o operațiune atribuită serviciului rus de informații militare (GRU), dispozitivele provocând incendii în hub-uri logistice din Germania, Marea Britanie și Polonia. De asemenea, Germania a investigat cazuri suspecte de sabotaj îndreptate împotriva unor obiective de infrastructură și apărare, în timp ce incursiunile de drone au devenit o sursă recurentă de presiune și incertitudine pe flancul estic. În septembrie 2026, un avion de vânătoare al NATO a doborât o dronă de fabricație rusă de tip Gerbera după ce aceasta a pătruns în spațiul aerian lituanian venind dinspre Belarus. Autoritățile de la Vilnius au precizat că drona viza cel mai probabil teritoriul ucrainean, episod care reflectă modul în care incidentele conexe războiului pot genera instabilitate și riscuri de escaladare de-a lungul întregului flanc estic al alianței.
Niciunul dintre aceste instrumente nu are greutatea strategică a armelor nucleare sau a unei mari armate convenționale. Asemănarea este mai degrabă cu un joc în care deții multe cărți de valoare mică: separat au o importanță minoră, dar sunt numeroase, ușor de folosit și greu de dovedit cui aparțin cu exactitate, chiar și atunci când vinovatul pare evident.
China reprezintă o altă necunoscută importantă în calculele Moscovei. Uniunea Europeană rămâne o piață esențială pentru produsele chinezești: în 2025, blocul comunitar a importat din China bunuri în valoare de 559,4 miliarde de Euro, mai mult decât de la orice alt partener comercial. Beijingul are astfel un interes economic puternic de a evita un conflict în Europa care i-ar perturba schimburile comerciale. Totuși, acest interes pur economic nu garantează că China va încerca să tempereze Moscova sau că își va sista relațiile comerciale cu Rusia.
Deocamdată, un conflict armat deliberat și de amploare între Rusia și NATO pare mai puțin probabil decât menținerea sau chiar intensificarea presiunilor hibride. Adevăratul pericol s-ar putea ascunde așadar nu într-o decizie conștientă a Moscovei de a declanșa un război clasic, ci într-o acumulare treptată de provocări de mică intensitate, acte de sabotaj și confruntări punctuale care estompează linia de demarcație dintre pace și conflict. Riscul de escaladare va depinde atât de disponibilitatea Rusiei de a testa continuu aceste limite, cât și de capacitatea NATO de a detecta rapid asemenea acțiuni, de a le evalua corect semnificația și de a reacționa cu o fermitate suficientă pentru a împiedica transformarea acestor tatonări constante într-o nouă stare de normalitate.
