Războiul din Iran arată că tot mai trâmbițatele teze privind declinul SUA și creșterea Sudului Global (prieten cu Rusia) pe fundalul retragerii americane, reflectă mai degrabă o dorință decât o realitate. Pe de altă parte, se vede din nou că, în pofida pretențiilor sale de mare putere, Rusia e incapabilă să-și protejeze aliații. Iranul a fost atacat și Khamenei ucis la doar 14 luni de când Bașar al-Assad a fugit dintr-o Sirie în care rușii aveau forțe armate, și la mai puțin de două luni de când Nicolas Maduro a fost răpit din inima propriei capitale, care era protejată de sisteme anti-aeriene rusești.
Ceea ce îl sperie cel mai tare pe Putin însă nu e noua șifonare a imaginii Rusiei, ci posibilitatea ca în Iran să se ajungă la un scenariu similar cu cel din Venezuela, ceea ce le-ar transmite un mesaj propriilor săi acoliți.
Sudul Global mai are de așteptat: deocamdată, americanii nu pleacă nicăieri
Atacul americano-israelian asupra Iranului a avut darul de a-i da lui Putin posibilitatea să încerce pe pielea proprie senzația victimei. Dincolo de efectul imediat, anume acela de a pune în lumina adevărului influența internațională a Rusiei și mai ales valoarea angajamentelor sale de alianță, războiul din Iran va avea un rol determinant în conturarea noului tip de intervenționism american. Aproape ca de fiecare dată, complicatele calcule strategice putiniste, bazate pe prezumția că slăbirea angajamentului transatlantic american vor face Rusia mai puternică, par să aducă rezultate mult diferite de cele așteptate.
Evident că mutarea centrului de greutate al lumii către Sudul Global se amână, la fel și ieșirea acestor țări din dependența față de sistemul financiar american. Decăderea imperiilor pare a fi un proces previzibil și liniar doar dacă este privit din paginile cărților de istorie. Chiar și așa, pe fundalul descendent, de regulă imperiile găsesc forța și motivațiile unor reveniri spectaculoase, fie ele și temporare, cu impact global. Spre exemplu, deși în secolul al XVII-lea Imperiul Otoman a trecut printr-o perioadă de stagnare și instabilitate politica, marcată de o lungă serie de tulburări interne, privită din perspectiva principatelor românești, criza otomană pare mult mai nuanțată. Pe cale de consecință, prăbușirea imperiului american trebuie să mai aștepte puțin, la fel și transformarea Sudului Global în locomotivă a multipolarității.
Coșmarul lui Putin: scenariul venezuelean
Pentru Putin, însă, mult mai relevante acum sunt rezultatele politice ale războiului, care încă nu pot fi contabilizate, de unde și relativa muțenie a Kremlinului. În cazul în care regimul iranian se va dezagrega, sub loviturile bombelor, dar și sub presiunea protestelor de stradă, deși pare paradoxal, Rusia va reuși să scoată ceva dividende din asta, ca urmare a faptului că mai toți vecinii Iranului vor căuta să-și rezolve favorabil o serie de probleme. Asta va da posibilitate Rusiei să încerce să ocupe poziția de mediator aparent echilibrat.
Putin este însă de-a dreptul terifiat de perspectiva aplicării unui scenariu venezuelean în Iran, în care regimul este lăsat să subziste, dar sub tutela americană. Perspectiva implementării unui astfel de patronaj american și în Iran, care pune accent nu pe schimbarea de regim ci pe schimbarea regulilor jocului și a titularului regimului, îl face pe Putin să tremure. Ideea că Trump poate propune elitelor iraniene păstrarea regimului într-o formă ajustată, umanizată, cu acceptarea patronajului american și fără un lider local absolut, face să înghețe imensele cabinete din Kremlin. Știind cu exactitate care este starea armatei, a finanțelor și a economiei în general, și mai ales cât este de mare „oboseala” elitelor rusești, Putin se teme că un astfel de târg va fi acceptat cu entuziasm și de cei care astăzi pretind că-l susțin.
