Donații
Veridica.md
Comisarul european pentru economie, Paolo Gentiloni, declara într-un interviu pentru ziarul italian Il Messaggero că Uniunea Europeană are în plan să își reducă dependența de petrolul și gazul rusesc cu două treimi până la sfârșitul anului în curs. Apoi, adăuga tot el, în alți cinci ani, până în 2027, importurile de petrol și gaze din Rusia vor înceta cu totul. Uniunea se pregătește să taie astfel cordonul ombilical care o ține legată de mamutul energetic euro-asiatic, iar decizia a fost luată, se înțelege, în urma agresiunii fără precedent de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace a Rusiei împotriva Ucrainei. Ce nu a spus oficialul comunitar a fost însă cum se va putea realiza detașarea; cum anume va fi adoptată această strategie în statele membre, care au dezvoltat în timp grade diferite de dependență de gazele și petrolul rusesc. În plus, nu doar țările UE pleacă în căutarea emancipării energetice de Rusia, ci și alte economii puternice, precum Statele Unite sau Marea Britanie. Cum se vor descurca europenii în noul context extrem de concurențial?
Germania: Industrii dependente de gazul rusesc și legături politice cu Kremlinul
Problema prezintă cele mai delicate aspecte chiar în țara cu cea mai mare economie europeană, Germania. Este știut că un sfert din energia consumată în industria germană este bazată pe folosirea gazelor naturale și că peste jumătate din importurile germane de gaze provin din Rusia. Renunțarea la aceste importuri prezintă un risc major pentru mersul obișnuit al economiei. Jörg Hofmann de la sindicatul IG-Metall, citat de Der Spiegel, avertiza că un asemenea pas ar putea duce la „o recesiune mult mai severă decât toate recesiunile de până acum”. Ca sindicalist, are și de ce să adopte o atitudine circumspectă: aproape două milioane de locuri de muncă din Germania sunt legate de industria alimentară, chimică și de prelucrare a metalelor - toate mari consumatoare de gaze.
Nici politic „distanțarea energetică” nu e ușoară. E drept că guvernul Scholz a luat decizii ferme încă de la începutul războiului, suspendând proiectul conductei Nord Stream 2. Dar proiectul are ramificații vechi în corpul politic german, ramificații care, ca în chirurgia oncologică, nu pot fi îndepărtate printr-o simplă tăietură. Germanii și-au boicotat singuri centralele nucleare, dar și producția de energie pe bază de cărbune. Pe de altă parte, importurile germane de gaz rusesc datează din anii ’70, de pe vremea Uniunii Sovietice. Nivelul de 50% din totalul importurilor de gaze a fost atins încă înainte de 1990. Transformarea unui fost cancelar – Gerhard Schröder – într-un lobbyist al gazului rusesc nu este așadar o apariție contra naturii în Germania, dovadă că și alți politicieni mai vechi sau mai noi au urmat aceeași traiectorie. Zilele acestea presa germană întoarce pe toate fețele relațiile dintre guvernatorul statului Mecklenburg Vest-Pomerania, Manuela Schwesig, Gerhard Schröder, în prezent președinte al consiliului de administrație al Nord Stream AG și Matthias Warnig, CEO al Nord Stream 2, fost ofițer Stasi și un apropiat al președintelui Vladimir Putin. Acum, după declanșarea războiului din Ucraina, „apune steaua fostei speranțe a socialiștilor germani, Manuela Schwesig”, a comentat Der Spiegel.
Cine aduce lemnele?
Când un membru al clubului devine violent și începe să vină beat la întruniri, colegii se gândesc să-l dea afară. Problema e că fiecare a contribuit cu câte ceva la bunul mers al comunității, iar bețivanul era cel ce aducea lemnele pentru încălzire. Dacă-l dăm afară, cine mai aduce lemnele? Aceștia sunt termenii în care se pune și chestiunea eliminării Rusiei de pe marile trasee comerciale ale lumii. Operațiunea nu e plăcută și e în general un semn de regres. De la amicii David Hume și Adam Smith încoace, știm despre comerț că e un motor al civilizației. De data aceasta, eliminarea din club a unui membru bădăran poate fi și un act conștient al civilizației, care înțelege că trebuie să suporte unele constrângeri pentru a-și menține regulile și viabilitatea. Dar întrebarea rămâne: cine aduce lemnele? Și statele au pornit în căutarea furnizorilor.
SUA, între „drill, baby, drill!” și o posibilă deschidere către Venezuela lui Maduro
Rusia e al doilea producător mondial de petrol. Pe primul loc sunt Statele Unite. Când piețele au luat-o razna, Washingtonul a luat decizia să disponibilizeze zilnic câte un milion de barili de petrol din Rezerva Strategică. De asemenea, administrația Biden a ridicat interdicția acordării de noi licențe de exploatare petrolieră pe terenurile publice. The Economist scrie că în plin mandat democrat smuls glorios din brațele lui Trump, sloganul republican ”Drill, baby, drill!” pare mai de actualitate ca oricând. Cu toate acestea însă, prețul la pompă al motorinei este în creștere și în SUA.
UE vrea să elimine în trepte importurile de petrol și gaze rusești. La fel și Marea Britanie, care vrea să renunțe la ele până la sfârșitul anului în curs. Washingtonul a fost mai decis: le-a suprimat pe loc, la scurt timp după declanșarea invaziei. Dar aceasta nu înseamnă că nu caută și o sursă alternativă. Luna trecută, trei oficiali americani s-au întâlnit la Caracas cu dictatorul venezuelean Nicolás Maduro. Trei zile mai târziu, președintele Joe Biden anunța interdicția importului de petrol din Rusia. „Succesiunea evenimentelor sugerează efortul guvernului american de a face noi contracte petroliere”, a spus Elliott Abrams, fostul reprezentant special în Venezuela al lui Donald Trump, predecesorul lui Joe Biden la Casa Albă, citat de The Economist. Deocamdată, importurile de petrol venezuelean sunt interzise în SUA, iar Maduro însuși este acuzat de „narcoterorism” și are pe numele lui o recompensă de 15 milioane de dolari. Dar situația este în mișcare, iar evenimentele din estul Europei par să aibă impact în America de Sud.
Surse alternative de petrol: regimuri autoritare prietenoase cu Rusia
Importurile din Rusia reprezintă opt la sută din necesarul de petrol al Marii Britanii. Londra s-a îndreptat către alte două țări mari producătoare de petrol, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, care în acest moment au relații tensionate cu administrația Biden. La mijlocul lui martie, premierul britanic Boris Johnson a vizitat atât Arabia Saudită, cât și Emiratele Arabe Unite, unde a deschis discuțiile privind diversificarea surselor energetice pentru țara sa. Ambele țări arabe au promis că vor contribui la stabilitatea piețelor energetice globale și că vor implementa mai multe tehnologii ecologice de exploatare. Un alt jucător din liga marilor producători de petrol mondiali este Iranul, care așteaptă anul acesta ridicarea sancțiunilor economice internaționale (printre care și exporturile de petrol) în cazul în care ajunge la o înțelegere cu Occidentul în privința activităților sale nucleare.
Dar la o privire mai atentă, toate alternativele la Rusia în privința importurilor de petrol au ceva în comun. Iranul, Venezuela, dar și Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au o atitudine neutră, dacă nu chiar favorabilă, față de invazia Rusiei în Ucraina. În plus, ceea ce Occidentul îi reproșează Moscovei în privința respectării drepturilor omului și a statului de drept este exact ceea ce acesta le reproșează în general și celorlalți baroni petrolieri. Cu alte cuvinte, dacă rocada petrolieră occidentală se va realiza, partenerii occidentalilor în această privința vor fi tot un fel de Rusii, ceva mai mici ca întindere, dar cel puțin la fel de refractare la valorile occidentale.
De aici și criticile la adresa strategiei de găsire a „înlocuitorilor”. La Londra, în Camera Comunelor, despre vizita lui Boris Johnson în Orientul Mijlociu s-a spus că a venit într-un moment foarte prost, la doar câteva zile după ce Arabia Saudită a executat 81 de activiști, majoritatea musulmani șiiți care luaseră parte la protestele anti-guvernamentale din 2011 - 2012. La fel și în Statele Unite, unde s-au consemnat critici bipartizane la adresa oricărei încercări a administrației Biden de ridicare a embargoului la adresa petrolului venezuelean în absența unor reforme interne semnificative. După cum sub monitorizare sunt și relațiile Washingtonului cu Riadul, până acum Casa Albă menținând presiunea în privința „cazierului” tot mai bogat al Arabiei Saudite la capitolul drepturilor omului și a implicării saudiților în războiul civil din Yemen.
Preocupările climatice, în stand-by
Coerența și omogenitatea reacției Apusului la invazia Ucrainei de către Rusia l-au surprins probabil pe președintele Putin, care mizase, se crede, pe cunoscutele frecușuri și disensiuni trans-atlantice sau infra-europene. Dar i-au surprins chiar și pe occidentali, care uitaseră demult gustul deciziilor sincrone, luate fără ezitare și în absența unor negocieri epuizante. Dar acum se pune problema aplicării acestui consens. Deocamdată, alternativele căutate la petrolul și gazul rusesc sunt de același tip cu gazul și petrolul rusesc: provin tot din țări cu un profil democratic precar și sunt tot din categoria combustibililor fosili, atât de desueți pentru o perioadă care se vrea una de tranziție spre o civilizație nepoluantă. Încă nu s-au făcut auzite anunțuri decisive privind investițiile în energia verde. Renunțarea la petrolul și gazele rusești este o ocazie pentru ele, dar pasul nu este încă făcut. Curaj!
