O fantomă bântuie prin Europa – nu una roșie, ca pe vremuri comunismul, ci portocalie. Donald Trump e prezent în mai toate discuțiile Bruxelles-ului instituțional, dar nu și în declarațiile (oficiale ale) liderilor europeni. Măsurile și pozițiile radicale, uneori scandaloase și inconsecvente, adoptate de președintele american în cele mai diferite domenii, de la inteligența artificială la Gaza, au blocat în aceste zile Uniunea Europeană într-un soi de consternare expectativă. E drept, Parlamentul European discută tot felul de rezoluții pe această temă, dar se știe cât contează acesta în materie de atitudine geopolitică. Diplomat, pacifist și procedural, Bruxelles-ul este probabil cea mai uimită și blocată mare instanță politică din lume acum, iar asta nu se întâmplă din motive conjuncturale sau din cauza prezenței unui personaj oarecare într-o poziție sau alta. E vorba de o diferență profundă, ideologică, între felul de-a face și vedea lucrurile al lui Trump și cel al Uniunii Europene.
Când vorbește Uniunea Europeană: când e vorba de lege și echilibrul juridic internațional
Prima reacție critică sau adversă tranșantă a Europei la deciziile lui Trump a apărut de-abia pe 7 februarie. E vorba de postarea de pe X a Ursulei von der Leyen, reacție neechivocă la adresa sancțiunilor impuse de Trump Curții Penale Internaționale, pentru că aceasta a emis un mandat de arestare pe numele lui Benjamin Netanyahu, premierul Israelului, și al fostului ministru al apărării, Yoav Gallant. Ursulei von der Leyen i se adaugă și António Costa, mai puțin notoriul proaspăt președinte al Consiliului European, al liderilor de țară. Declarațiile președintei Comisiei și președintelui Consiliului sunt sincronizate și reprezintă mult mai mult decât opiniile neoficiale, politice sau locale exprimate de politicienii europeni până acum. Nu întâmplător, în ambele mesaje de pe X este vorba de lege și echilibrul juridic internațional. Uniunea Europeană este o guvernare bazată pe știință și echitate, ansamblu de „state ale bunăstării” („welfare”), interesată de „domnia legii” („rule of law”, echivalentul în limba engleză al „statului de drept”). A contesta o autoritate de felul Curții Penale Internaționale înseamnă, pentru Bruxelles, a contesta ordinea mondială, bazată pe consens și reguli.
Mentalitatea diferită a lui Donald Trump și pozițiile de negociere
Donald Trump și trumpismul reprezintă o mentalitate foarte diferită, care a fost numită de John Plender în „Financial Times” tranzacțională. Desigur că această caracterizare pornește de la trecutul de afacerist al președintelui american; în logica tranzacției, înțelegerea optimă este cea care poate fi atinsă, dictată de negociere și eventual de legea cererii și ofertei, și nu de principii morale de felul echității sau de efortul în direcția unui bine comun, în vederea căreia una dintre părți (actori de business la tranzacția propriu-zisă, state în geopolitică) poate „lăsa de la ea” (cheltui, accepta granițe mai restrânse decât acelea la care o predispun forța militară etc. în cazul statelor).
Tranzacționalismul mai are o caracteristică letală pentru Uniunea Europeană: este în foarte mare măsură bilateral, chiar dacă în el pot fi implicate concernuri sau alte alianțe de business. Or în geopolitică, conceptul de bilateralism (relații directe între țări) scoate din ecuație multilateralismul, în primul rând instituțiile suprastatale, de la ONU la UE.
În Uniunea Europeană, SUA are un partener de negociere (tranzacție) de la care nu se poate aștepta la foarte mult și, în plus, nu are o propensiune deosebită de a negocia cu ea, fiindcă poate s-o facă cu statele-membre, bilateral, lucru de altfel foarte convenabil.
Limitele „tranzacționalismului” lui Trump
Ceea ce am numit consternarea sau ezitarea Bruxelles-ului nu este deci o atitudine punctuală sau vina unuia dintre personajele sus-puse, ci e dată de însăși punerea în discuție a vechilor uzanțe geopolitice. Ideile lansate în peisaj de Donald Trump, ca anexarea Canadei sau a Groenlandei, golirea Gazei de palestinieni sau acapararea Canalului Panama, sunt atât de departe de făgașele politicii internaționale, încât pur și simplu nu există un răspuns diplomatic pentru ele. Nu-i poți spune unui președinte american că e sărit de pe fix sau ceva asemănător, într-o întâlnire la nivel înalt sau într-o declarație oficială. S-a discutat mult despre încărcătura spuselor lui Trump: vorbește acesta serios sau e o tactică de negociere simplă, în care ceri foarte mult fiindcă de fapt îți ajunge mai puțin?
Răspunsul la întrebare nu este foarte concludent. Ceea ce se vede cu ochiul liber e că multe dintre inițiativele „de răsunet mondial” ale președintelui american sunt foarte serios amenințate de realitatea geopolitică. Desigur că și Canada, și Danemarca (posesoarea Groenlandei) s-au opus anexărilor, iar Columbia a cedat doar în ultimă instanță în problema imigranților, după amenințările lui Trump cu „tarife” (asta se numește „unilateralism”, legat de cele de mai sus). În plus, pacea în Ucraina, promisă de Trump în 24 de ore, nu a fost încheiată nici la trei săptămâni după inaugurarea președinției acestuia. Pare că Trump va fi obligat de realitate să revină la idei politice cu mai mult bun simț, iar asta ne-ar putea face să visăm că vom asista la o întoarcere la o ordine internațională „normală”, conformă dreptului internațional.
Ce mai înseamnă însă o ordine „normală”? Același John Plender observă că nu Trump a inventat sau propus tranzacționalismul în politica internațională. Un mare promotor al lui este liderul chinez, Xi Jinping. De fapt, e vorba de o atitudine mai simplistă, mai degrabă de secol al XIX-lea, dinaintea tentativelor de consens global ale omenirii din secolul trecut. Cu sau fără Trump, lumea de azi nu mai seamănă cu utopia de la începutul anilor 1990, în care un Francis Fukuyama profețea „sfârșitul istoriei”, adică o lume uniform democratică, echitabilă, legalistă și prosperă. Dacă nu cumva Trump nu își confirmă, la putere, miraculoasele aptitudini politice care l-au propulsat neașteptat în fruntea SUA din nou, vom avea, pe scena internațională, o Americă discreditată, cu un președinte discreditat. Asta în situația în care SUA nu sunt oricum foarte dispuse să joace rolul de pacificator mondial din vechea lume unipolară, în care erau superputerea mondială, după prăbușirea comunismului. Și, se știe, populiștii își confirmă foarte rar aptitudinile, odată ajunși la putere.
Este Uniunea Europeană ultimul bastion al democrației liberale?
Ce înseamnă asta, pentru Europa? Respectul ei pentru lege, echitate și toate celelalte poate fi numit și aderență la modelul democrației liberale. Cu o Americă incertă și care, în orice caz, se îndepărtează de valorile „universale” (cu sau fără ghilimele) și le preferă pe cele locale, chiar dacă la scara unui continent, Uniunea Europeană e oarecum singură într-un peisaj populat de mini-superputeri egoist tranzacționale (SUA, China, Rusia) și bântuit de conflicte armate (Ucraina, Orientul Mijlociu) sau economice (războiul economic SUA-China, celelalte „tarife” sau taxe de import ale lui Trump). Deloc chivernisită militar și nu foarte competitivă economic în ultimul timp, rămasă în urmă la industrii de top precum cipurile și inteligența artificială, Uniunea Europeană se va putea probabil mândri că este ultimul bastion al democrației liberale, al statului de drept, al uneia dintre cele mai fericite și de succes orânduiri, în care prosperitatea s-a combinat cu justiția. Dar, cum știm, după „ultimul” urmează „nimic”.
