Faptul că în pofida diferențelor de structură și istorie, Statele Unite ale lui Trump încep să semene din ce în ce mai mult cu Rusia lui Putin, a devenit un loc mai mult decât comun. Rolul propagandei în politica internă și cea externă, aderența la gândirea sferelor de influență și disprețul față de valori sunt doar unele dintre trăsăturile care îi așază pe cei doi lideri într-o galerie destul de specifică. La acestea se mai adaugă încă una, anume aversiunea față de Ucraina. Deși au ajuns diferit la această concluzie, ambii fac acest lucru cu atâta pasiune și energie încât refuză să învețe ceva din lecțiile oferite cu atâta generozitate și curaj de ucraineni, deși alți lideri politici pare că le-au înțeles foarte bine și le și aplică.
Lipsit de imaginație și de anvergură intelectuală autentică, Putin nu face decât să se situeze în continuarea unui fir roșu din istoria rusă, anume acela care consideră controlul asupra Ucrainei drept o condiție esențială pentru validarea vocației imperiale a Rusiei. Conturată în tușe groase la jumătatea secolului al XIX-lea, pe fondul declinului internațional rusesc și al construcției conștiinței naționale ucrainene, din această obsesie culturală decurg mai toate liniile argumentative și narațiunile propagandistice rusești. Tot ceea ce au imaginat intelectualii ruși în această direcție, de la Nikolai Danilevskii, trecând prin preferatul lui Putin, Ivan Ilin, și ajungând la propagandistul Vladimir Soloviov de astăzi, nu au fost decât variațiuni pe această temă monotonă.
În cazul lui Trump, procesul intelectual prin care a ajuns la această concluzie, nu pare să fi fost atât de îndelungat, dar cu siguranță a fost mai sofisticat. Pentru președintele american, Ucraina este un caz pe cât de surprinzător, pe atât de supărător, care se încăpățânează să genereze efecte importante și strică desăvârșita coerență a planurilor strategice ale „celui mai performant președinte american”.
Rezistența ucraineană și sfârșitul super-puterilor
Cel mai important motiv pentru care președintele Zelenski nu este deloc bine prizat în Washingtonul trumpist este acela că lupta ucrainenilor a pus capăt mitului super-puterilor atotputernice.
Rezistența ucrainenilor în fața „armadei” lui Putin, și mai ales îndrăzneala cu care au contraatacat, au arătat că subevaluarea inamicului poate avea consecințe dramatice pentru agresor. Pas cu pas, prin luptă și, mai ales, prin eficiența cu care și-au modernizat industria de armament, ucrainenii au demontat mitul valorii gândirii militare rusești. La mai bine de 80 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, unde sovieticii au luptat foarte asemănător cu armatele țarului din vremea războaielor napoleoniene, armata rusă continuă să-și ignore propriile costuri umane și să se bazeze la fel de mult pe ofensivele iraționale. Chiar dacă dorința de luptă a ucrainenilor nu poate fi o surpriză pentru un student bun al unei facultăți de istorie, ingeniozitatea lor tehnică a dat peste cap foarte multe planuri militare.
Prin strălucita combinație de agresivitate, inventivitate, competență tehnică și disperare, ucrainenii pare că au găsit soluția tehnică pentru a reduce mult din avantajele pe care până mai ieri le produceau arsenalele marilor puteri militare. Miile de tancuri, tunuri, avioane și elicoptere, moștenite de Rusia de la defuncta URSS, au fost transformate literalmente în fier vechi. Nu doar prin războiul dronelor dezlănțuit de Ucraina, dar și prin ingeniozitatea comandanților ucraineni de a planifica lovituri în punctele nevralgice ale sistemului militar rusesc. Cu bani relativi puțini, cu oameni și mai puțini, dar cu multă competență, Ucraina a găsit soluția de a distruge, cu armament nou și ieftin, un arsenal imens, adunat în zeci de ani de Război Rece și cu prețul ruinării sistemului comunist. Spre deosebire de Rusia și SUA, Iranul a fost foarte atent la lecțiile pe care războiul ucrainenilor le-a dat lumii, iar acum nu face decât să-și perfecționeze tehnicile de luptă.
Mai grav pentru Trump, fără a-l mai menționa pe Putin, este că Ucraina i-a refuzat Rusiei ideea de sferă de influență. Rezistența Ucrainei a fost cea mai eficientă și cea mai radicală metodă de demolare a ceea ce mai rămăsese din „spațiul post-sovietic”. Astăzi, chiar și aliații oficiali ai Rusiei, țări ca Uzbekistan, Kârgâzstan, fără a mai menționa Kazahstanul, se distanțează atent, dar constant de Rusia. Cu excepția Belarusului, și nu pentru foarte mult timp, pe fostul teritoriu al URSS nu mai există astăzi niciun stat care să se revendice relaxat de la moștenirea sovietică. Mai clar sau mai implicit, în funcție de poziție geografică, resurse și interesul pe care îl prezintă pentru alte puteri, fiecare dintre aliații fideli ai Moscovei caută să pondereze, în diverse feluri, influența rusească. De fapt, toată lumea se pregătește pentru epoca post-Putin.
Pentru Trump, această prăbușire spectaculoasă, în stilul lui Alexis Zorba, intervine exact în momentul în care își lansase marele plan de împărțire a lumii în noi sfere de influență. Obsedat să răstoarne tot ceea ce clădise administrația Biden, Trump și-a dorit un Putin oarecum victorios, dar îndeajuns de slăbit astfel încât să accepte o repartiție disproporționată a sferelor de influență și un eventual patronaj american binevoitor. Problema este că Ucraina, și împreună cu ea și Europa, îi refuză lui Putin această victorie, detonând în fiecare zi un spațiu ce până mai ieri era considerat de toată lumea o „curte interioară” a Rusiei. Oricât de dezechilibrată și-a dorit Trump să fie „noua Yalta”, în momentul de față credibilitatea Rusiei de mare putere este mult diminuată, ceea ce o face un partener de complot destul de puțin credibil.
Nici războiul din Iran nu ajută foarte tare grandioasele planuri ale lui Trump. Absența unei planificări politice realiste a războiului și mai ales rezistența iraniană, îi refuză lui Trump exercitarea atributelor de hegemon, cu care s-a autoinvestit. Apăsând pe aceeași greblă cu agresivitatea cu care calci accelerația unei mașini rapide, președintele american riscă să cadă în ridicol. După „încheierea războiului din Ucraina în 24 de ore”, a venit vremea odiosului regim din Iran să fie și el spulberat într-un interval asemănător. Ar fi nedrept să spunem că în afara scumpirii petrolului războiul din Iran nu a mai adus și alte rezultate concrete. Trump părea că i-a mai obținut prietenului Putin un mic răgaz financiar, însă și de această dată incorigibilii ucraineni caută să-i refuze posibilitățile de a-l fructifica, prin bombardarea terminalelor petroliere și a rafinăriilor. Pe lângă asta, văzând cum se desfășoară războiul, Moscova pare că nu mai este atât de hotărâtă să mai accepte „medierea” americană în „negocierile de pace”. În acest răstimp, ucrainenii le transmit țărilor din Golf rețeta de apărare împotriva unor forțe armate net-superioare, ceea ce le permite în paralel să se răzbune și pe Iran pentru ajutorul militar dat Rusiei în prima parte a războiului. Fără să vrea, președintele american s-a văzut nevoit să lase Ucraina să profite de o situație ce părea să-i aducă doar neajunsuri. În timp ce Putin a primit cuminte cadoul făcut de Trump, ucrainenii aproape că și l-au procurat singuri, după ce inițial fuseseră insolent refuzați de „maestrul târgurilor”.
SUA tace despre democrație exact când trebuia să vorbească
Președintele Trump mai are un motiv serios să-i displacă profund pe ucraineni. Războiul de aici îi arată acestuia că mai sunt încă mulți oameni care sunt dispuși să moară pentru libertate și democrație. Venit la putere în postura de adversar implacabil al mesianismului democratic american, Trump a transformat ajutorul militar acordat Ucrainei dintr-un sacrificiu pentru democrație și libertate, într-un calcul aproximativ de profitabilitate.
În Venezuela, unde Maduro era apărat de un corp de soldați cubanezi, care plăteau în prestații profesionale petrolul trimis în Cuba, Trump a vorbit nu despre democrație, ci doar despre control și profit, atunci când și-a teoretizat noul intervenționism.
După ce s-a străduit serios să-și înstrăineze aliații, atunci când a venit vremea atacului asupra regimului opresiv și terorist din Iran, America lui Trump a continuat să tacă despre democrație. Învățând rapid de la Putin economia calculelor geopolitice pe cât de cinice, pe atât de fanteziste, Trump a eliberat rapid politica externă americană de constrângerile sale morale. Iar aceasta s-a petrecut exact când America trebuia să vorbească mai mult despre libertate. Poate cu singurul popor din regiune pentru care democrația este o opțiune reală. În schimb, administrația Trump a găsit de cuviință să intre, chiar cu ayatolahii iranieni, într-o dispută milenaristă legată de justificarea religioasă a războiului. Discursul despre libertăți, cu un puternic ecou în rândul iranienilor, a fost înlocuit cu un scurt delir fundamentalist creștin, un biet ecou contrafăcut al autenticului entuziasm religios din anii începuturilor puterii americane. După parcurgerea acestei faze, au venit obișnuitele ultimatumuri și amenințările cu războiul civil, care au sfârșit prin a-i face pe curajoșii iranieni să se gândească dacă chiar au motive întemeiate să-și riște viața ieșind din nou la proteste. Oricât de mare ar fi fascinația iranienilor laici față de America, perspectiva războiului civil și a fragmentării teritoriale a țării nu face decât să ofere regimului noi și noi motive pentru o consolidare națională în jurul său. Este clar că iranienii s-au bucurat în liniște de moartea celor aflați la vârful ierarhiei militar-teocratice, însă pentru o schimbare de regim din interior este nevoie de mult mai mult și mai ales de un vis pentru care iranieni să simtă că merită să-și riște viața.
Trump a reușit să scoată de pe agenda publică americană afacerea Epstein, însă absența momentană a unor victorii clare nu face decât să-l radicalizeze și să-l predispună la aranjamente imorale, cu efecte devastatoare pe termen mediu. Victimă a succesului indus de emisiunile de televiziune și de propaganda politică, Trump se simte mereu presat să livreze în termenii spectacolului public, de unde și comportamentul electoral cronicizat. Dorința sa de a-și umili public interlocutorii direcți sau pe cei indirecți, prin ceea ce el crede că este curaj, ingeniozitate și arta tranzacționării l-a adus pe președintele „celei mai mari democrații” pe terenul favorit al dictatorilor și al teroriștilor profesioniști. Așa cum a arătat-o reacția lui Putin, aceștia nu fac decât să-l atragă din ce în ce mai adânc în mlaștina strategiilor pe planuri multiple și în delirul așteptărilor nerealiste, acolo unde democrațiile, fie ele conduse chiar de un aspirant la dictatură, nu pot performa.
