Donații
Veridica.md
La aproape doi ani de când a anunțat că anexează patru regiuni ale Ucrainei, Rusia încă încearcă să ocupe integral teritoriile respective. Practic, rușii au avut succes doar în Luhansk, celelalte trei – Donețk, Zaporojie și Herson – aflându-se încă sub controlul Kievului. Forțele ruse presează în special în regiunea Donețk, unde au reușit să facă unele progrese anul acesta și continuă să avanseze lent, dar cu costuri extrem de mari.
Pokrovsk, una dintre principalele ținte ale rușilor în Donețk
Donețkul este, alături de Luhansk, inima Donbasului, regiune industrială și minieră pe care Rusia a pus demult ochii. În 2014, după înlăturarea filo-rusului Viktor Ianukovici și venirea la putere a pro-europenilor de la Kiev, în Donbas și-au făcut apariția așa-numiții „omuleți verzi”, bărbați înarmați, în uniforme fără însemne militare, care au capturat părți din Donețk și Luhansk și au proclamat două republici separatiste. Oficial nu a fost o invazie rusească, dar implicarea Moscovei a fost evidentă – „foști” ofițeri din armată și serviciile de informații erau în cercurile de conducere ale republicilor auto-proclamate, separatiștii erau înarmați cu arme rusești și au apărut și relatări despre participarea efectivă la lupte a militarilor ruși, care nu purtau însă însemnele naționale. Războiul din Donbas avea să se soldeze, în următorii opt ani, cu moartea a 14 000 de persoane.
A fost un conflict în general static: după progresele inițiale făcute de separatiști, linia frontului s-a stabilizat și aceștia au rămas în posesia unei fracțiuni din Donbas, iar conflictul a fost unul de joasă intensitate. Până în februarie 2022, când Rusia și-a lansat invazia la scară largă, civilii mai puteau trece din partea Donbassului ocupată de rebeli către cea aflată sub controlul Kievului; o astfel de călătorie este însă imposibilă astăzi, așa că ucrainenii rămași în partea cealaltă sunt condamnați să fie sub ocupația rușilor.
Până în 2022, de pe teritoriile încă controlate de Ucraina, se puteau vedea în depărtare siluetele blocurilor înalte din Donețk, făcându-i pe oameni să se întrebe dacă acest oraș va reveni vreodată Ucrainei. Astăzi, însă, orașul Donețk nu mai poate fi văzut nici măcar în depărtare de pe teritoriile ucrainene, linia frontului mutându-se zeci de kilometri spre vest.
Acum rușii se apropie de localități ca Pokrovsk și Mârnohrad, unde am fost recent, și care s-ar putea afla în curând pe linia frontului. Deja cele două sunt ținta bombardamentelor și au suferit distrugeri semnificative.
.jpeg)
De frica venirii rușilor, oamenii se feresc să vorbească liber
În drumul spre Pokrovsk trec pe lângă Pavlograd, din regiunea învecinată Dnipropetrovsk, unde pe marginea drumului se află rămășițele câtorva rachete împreună cu două blindate rusești, marcate cu litera Z, abia vizibilă sub rugină. Ceva mai încolo, tot cu litera „Z” era marcată și o Lada sovietică, model Zhiguli, ciuruita de gloanțe.
La ieșirea din Dnipropetrovsk, după numeroase filtre militare, văd în sfârșit semnul istoric de „bun venit” în regiunea Donețk. O mulțime de steaguri împânzesc zona din jurul legendarului semn care poartă semnăturile a sute de soldați și personalități, inclusiv cea a președintelui Volodymyr Zelenskyy. Am rămas aici preț de câteva minute iar în acest răstimp, un microbuz de tip „marșrutka” plin cu soldați face un popas în același loc în care am oprit eu. Câțiva dintre ei au coborât, au făcut câteva poze înainte să se urce înapoi în microbuz, îndreptându-se spre est. Cel mai probabil acești soldați veneau din alte părți ale țării, detașați fiind în „zonele fierbinți” cum numesc ucrainenii teritoriile aflate în proximitatea frontului, sau cele cu un grad ridicat de periculozitate. Chiar dacă această călătorie a fost destul de intensă din punct de vedere emoțional și psihic, nu pot compara vizita mea de o zi în regiunea Donețk cu cea a soldaților ucraineni pentru care sosirea în regiune e o certitudine, însă nu și întoarcerea acasă.
Pokrovsk, până în 2016 cunoscut sub numele rusesc „Krasnoarmiisk”, avea o populație de peste 60.000 oameni înainte de invazia din 2022. În prezent rămâne pe axa principală de atac, rușii fiind într-o ofensivă foarte puternică pe acest sector. Spre exemplu, de la momentul vizitei mele de pe 1 iunie și până la data publicării acestui articol, rușii au avansat aproape 10 kilometri înspre Pokrovsk.
.jpeg)
Încă de la primul contact vizual, e lesne de înțeles că mă aflu în cel mai periculos oraș pe care l-am vizitat vreodată, din toate cele 20 de regiuni din Ucraina în care am mers. Fără multe excepții, toate geamurile clădirilor au fost înlocuite de plăci de rumeguș presat, în locul în care ferestrele sunt un lux mult prea periculos pe care nu și-l mai permite nimeni. Întunericul din casele oamenilor, împreună cu zgomotul infernal al exploziilor sunt iadul pe care civilii nici nu și-l doreau și nici nu îl meritau.
Încă din 2022 e în vigoare evacuarea obligatorie a civililor din regiunea Donetsk, unde noul normal e incompatibil cu viața. Într-un discurs târziu în noapte, președintele Zelenskyy declara că sutele de mii de oameni care se aflau în Donbas trebuie evacuați, pentru că „cu cât mai mulți oameni părăsesc regiunea Donețk acum, cu atât mai puțini oameni va avea armata rusă timp să ucidă”.
.jpeg)
Este evident însă că sunt destui cei care, până acum, au refuzat să plece. Îi văd trecând grăbiți pe stradă. Nu prea vor să să dea interviuri și, atunci când o fac, sunt reținuți în declarații, întrucât se tem că, dacă orașul lor ar intra sub control rusesc, ar putea fi pedepsiți pentru ceea ce spun.
„Majoritatea oamenilor trăiesc în frică și încet, încet, se mută” mi-a spus în grabă o femeie al cărei nume nu am apucat să îl aflu. „Îmi e frică, dar ce să fac? Nu avem unde să mergem încă. Plănuim asta dar acum stăm și așteptăm. Nu plănuiesc nici copii să am, situația din Ucraina nu este bună”. Întrebată de mine dacă oamenii își doresc ca rușii să preia controlul, mi-a răspuns rapid ”Nu vor, nu vor. Cine ar vrea?” Ceilalți oameni pe care i-am întrebat pe stradă dacă le e frică mi-au răspuns că le e, întrebându-mă înapoi „Ce e de făcut?”.
În Mârnohrad, aflat la aproximativ 10km distanță de Pokrovsk, distrugerile sunt și mai mari. Eforturile de a curăța ruinele clădirilor ar fi enorme și nici măcar nu reprezintă o prioritate, având în vedere situația actuală a lucrurilor. Un oraș minier, ai cărui principal angajatori rămân rafinăria și mina de cărbune, este atacat atât de des încât știrile circulă doar pe grupurile locale de Telegram și rareori publicațiile mari relatează ororile de aici. Uneori, Myrnohrad ajunge în atenția publicului național sau internațional când bombe ghidate lovesc grădinițe, cum s-a întâmplat cu doar o zi înaintea vizitei mele, sau când bombele ghidate rusești de tip Grom-E1 lovesc blocuri, cum s-a întâmplat în martie anul acesta. E imposibil să-ți imaginezi cum arăta locul ăsta înaintea războiului. Fațadele mutilate ale clădirilor nu-ți permit să ghicești măcar ce scop serveau unele dintre ele înainte de a fi transformate în ruine.
Deocamdată, rușii continuă să înainteze în ciuda pierderilor foarte mari
După eșecul ofensivei ucrainene din vara lui 2023, Rusia a preluat din nou inițiativa în octombrie, când a lansat un asalt asupra orașului Avdiivka. Bătălia pentru Avdiivka a fost una dintre cele mai sângeroase de până acum ale războiului. A durat mai bine de patru luni și s-a încheiat cu retragerea ucrainenilor și capturarea orașului – transformat, între timp, într-o uriașă ruină – de către ruși.
Capturarea Avdiivkăi a pavat drumul rușilor spre zona Pokrovsk. Simultan, forțele Moscovei au atacat și în alte sectoare ale frontului (de exemplu la Chasiv Yar, tot în Donețk, și în regiunea Harkov, unde au trecut granița și au deschis un nou front) încercând să exploateze penuria de muniție și lipsa de personal cu care s-au confruntat ucrainenii în primăvara acestui an. Pentru a-și atinge obiectivele, rușii au recurs la tacticile lor obișnuite – bombardamente intense, devenite și mai letale odată cu intensificarea utilizării bombelor glisante și asalturi costisitoare ale infanteriei în care nu s-a ținut cont de pierderile mari înregistrate de aceasta, estimate doar în luna mai la peste o mie de oameni pe zi.
Lipsa de muniție a fost cauzată în primul rând de blocarea sprijinului american, în Congres, din cauza disputelor politice interne din Statele Unite, iar lipsa de personal, de problemele întâmpinate de Ucraina în ceea ce privește recrutarea de noi militari. Între timp, ajutorul american a fost deblocat și Ucraina are o nouă lege a recrutării. În săptămânile următoare, Kievul ar urma să primească și primele avioane F-15, iar NATO i-a promis Kievului ca anul viitor să îi dea ajutoare de 43 de miliarde de dolari.
Până la anul însă mai este. Muniția și armele care sosesc acum au mai echilibrat situația de pe front, dar rușii au în continuare o putere de foc mult mai mare. În ceea ce privește noile recrutări, militarii respectivi trebuie pregătiți înainte de a fi trimiși pe front, astfel încât va mai dura până să ajungă acolo.
Deocamdată, trupele rusești încearcă în continuare să distrugă apărarea ucraineană pentru a anexa complet regiunea Donețk. Chiar dacă, de la începutul războiului până acum, rușii au pierdut circa o jumătate de milion de oameni, încă mai par capabili să își continue asalturile și să suporte pierderi mari.
La plecarea din Donețk am mai multe întrebări decât răspunsuri. Voi mai avea vreodată ocazia să mă întorc aici? Vor captura rușii întreaga regiune? Vor reuși trupele ucrainene să își păzească teritoriile și care va fi prețul pe care îl vor plăti pentru asta? Și, în final, în umbra aceluiași semn care poartă sutele de semnături ale multor soldați care nu s-au mai întors niciodată acasă, mă întreb dacă Donbass-ul va reveni vreodată Ucrainei sau dacă granița aceasta dintre oblastul Dnipropetrovsk și Donețk va fi, în viitor, granița dintre Ucraina și Rusia.
---copie-image.webp)
