Donații
Veridica.md
Principalul port ucrainean, Odesa, este ținta bombardamentelor rusești din 2022. Atacurile s-au intensificat odată cu retragerea Rusiei din acordul privind cerealele. Tatiana Așurkevici a petrecut câteva zile în oraș și a descoperit, printre locuitorii acestuia, un amestec de fatalism, oboseală și încrâncenare împotriva rușilor.
„Javre, nu alta!”
Autobuzul din Kiev ajunge la Odesa la ora 23.00. Înainte, orașul-stațiune era mereu plin de turiști, pe care îi întâmpina cu muzică live, dar acum aici răsună doar alarma antiaeriană. Pe măsură ce șoferul se apropie de autogară, ea se aude tot mai tare. Canalele Telegram scriu despre amenințarea balistică – dacă rușii decid să lanseze o rachetă din Crimeea, aceasta va ajunge aici într-un minut și jumătate. Oamenii nu par a fi deosebit de îngrijorați: ușile restaurantelor rămân deschise, cupluri se plimbă pe trotuare, iar grupuri de tineri continuă să râdă zgomotos. În timp ce mă instalez în apartament, primesc permanent notificări în messenger să fiu vigilentă. Aflu unde este cel mai apropiat adăpost antiaerian și încerc să calculez cât timp mi-ar lua să ajung în parcarea subterană.
@Zelinskyi Pavel
Armata ucraineană anulează alerta aeriană pentru două ore. În casa unde locuiesc se face liniște. Deschid puțin fereastra pentru a reduce probabilitatea să se spargă geamul în cazul unei explozii, trag perdelele și mă culc. Jumătate de oră mai târziu, apare o știre că dinspre Marea Neagră se apropie drone Șahed. Se aude alarma – de data asta cu îndemnul „Adăpostiți-vă urgent!”. Blocul se trezește la viață.
Prima explozie se produce când abia mi-am pus un pantof. Următoarea se aude când reușesc să mă încalț cu al doilea. În acest haos, încep să domine cortizolul și adrenalina, și abia reușesc să mă concentrez cât să cobor în fugă scările până la parter. Un bărbat în papuci de casă stă în fața ușii deschise prin care bate vântul. Se uită fix la cer și trage un fum din țigară. În fundal, se lansează „focuri de artificii” – așa numesc localnicii activitatea sistemelor de apărare antiaeriană care încearcă să doboare dronele Șahed. Să ieși afară la ora asta este o decizie discutabilă. Bărbatul nu pare deranjat de acest lucru: aruncă încet țigara pe jos, strivește mucul aprins, ridică din umeri tărăgănând resemnat: „Javre, nu alta!”, și continuă să privească.
Cei pe care îi numește așa folosesc dronele Șahed ca să atace curtea unei clădiri rezidențiale din zona portului. Canalele Telegram anunță că a izbucnit un incendiu. Asta provoacă ceva mai multă neliniște în rândul vecinilor mei, și oamenii încep să coboare în adăposturi. În parcarea subterană, mașinile sunt înconjurate de bănci și scaune. Oamenii vin cu animalele de companie și ocupă locurile libere. Bărbații își țin în brațe femeile care încearcă să ațipească. Începe o ceartă între doi șoricari și o pisică. Conversațiile liniștite, câinii care latră și alarmele declanșate de explozii te cufundă într-o stare bizară: totul pare că se întâmplă într-un vis realist.
– De obicei ne chinuie noaptea cu bombardamentele, și cumva ne-am obișnuit cu ele. La început, când erau o noutate, nimeni nu dormea, toți aveau cearcăne la ochi. Dar acum rachetele reprezintă deja o obișnuință, rostește gânditor Alina, care stă alături de mine pe unul dintre scaunele de lemn de-a lungul zidului. – În schimb cu drone n-au mai tras în noi de multă vreme. Se zice că ăsta e răspunsul lor la decizia americanilor de a ne acorda un nou pachet de ajutor.
Când antiaeriana nu te mai face să te simți în linia întâi, oamenii se întorc încet în apartamentele lor. Reușesc să dorm trei ore, până la 7 dimineața. Pe fereastră începe să se audă alarma antiaeriană, de după perete un bărbat strigă cu voce tare „Nu mai suport, futu-i!”. Oamenii coboară din nou în adăpost, dar de data aceasta pentru a se ascunde de o rachetă. Și cu toate că e doborâtă, după anularea alarmei corpul rămâne prea încordat pentru a mai dormi. Mă duc cu mașina la locul incendiului de azi-noapte.
@Zelinskyi Pavel
„De ce să-mi fie frică? De murit, murim cu toții, dacă nu azi, atunci mâine”
Din centrul orașului până la locul unde s-au produs cele trei explozii în cursul nopții sunt 20 de minute de mers cu mașina. Aștept fotograful și mă gândesc la faptul că soarele, briza și frumusețea străzilor locale conferă din nou orașului atmosfera pentru care turiștii veneau aici. Această idilă durează cinci minute de liniște, până când pe telefon încep să apară notificări că drone de recunoaștere survolează orașul. Pe cer, apărarea antiaeriană își începe din nou activitatea. Una, două, trei, patru... 15 salve se aud deasupra noastră.
– Da, Marinușka, diseară ne vedem la tine. Da, am cumpărat de toate, o să aduc vin, vom vorbi despre logodnicul tău, - spune râzând o femeie la telefon, trecând pe lângă mine. În tot acest timp, deasupra ei continuă încercările de a doborî dronele de recunoaștere. Pare că nu o privește.
În timp ce aștept, personajele din fața mea se schimbă: doi bărbați se ceartă în termeni duri despre ceva, părinți își duc copiii de mână spre locul de joacă, fete râd îndreptându-se spre centrul orașului. Nimeni în afară de mine nu (mai) observă confruntarea continuă de pe cer. Văd o bunicuță care vinde bijuterii și magneți. E o reprezentantă tipică a acestui oraș-stațiune.
– În cer se dă o asemenea luptă, iar dumneavoastră stați aici fără niciun adăpost, nu vă este frică? – o întreb eu. În cincisprezece minute niciun cumpărător nu s-a apropiat de ea, așa că riscul la care se expune nu mi se pare justificat.
Bunicuța mă privește cu ochii mijiți în care se citește resemnarea în fața unei întrebări naive.
– Drăguță, de ce să-mi fie frică? Așa e lăsat de Dumnezeu: de murit murim cu toții, dacă nu azi, atunci mâine. Dar eu trebuie să câștig bani. Din cauza rușilor nu mai e profit. Înainte veneau copiii de la Kiev pe timpul verii, mai veneau și părinții. Iar acum stai zile întregi și aștepți, și nu se vinde nimic. Îi urăsc pe toți, – spune Nina Gheorghievna dând neputincios din mâini.
Regăsesc emoții similare – acceptare amestecată cu ură – și printre oamenii ale căror case au fost lovite de atacul rusesc de azi-noapte. Drumul spre locul unde a căzut drona Șahed este împrejmuit de o bandă alb-roșie, pe nisip sunt împrăștiate cioburi. Ieșim din mașină și întâlnim o coadă lungă de oameni. Multora dintre ei le-au fost spulberate ferestrele și le-a zburat tablă de pe acoperișuri, așa că banala mușama pe care așteaptă să o primească aici este acum un bun de primă necesitate. Unii proprietari de apartamente, care au avut deja „norocul” să primească bucăți de placaj, își astupă ferestrele cu ele. Noaptea, când populația Odessei e supusă bombardamentelor rusești, distrugerile devin comune. Chiar și cei care nu au avut de suferit de pe urma atacurilor, le iau personal: mâine, ai putea fi tu în locul vecinilor. De aceea, tavanele căzute, tencuiala și sticla spartă sunt strânse de aproape toți oamenii din cartier.
@Zelinskyi Pavel
Nadejda povestește că locuința ei se află în apropierea curții în care a căzut drona. Femeia a fost „norocoasă” – în apartamentul ei „nu s-au spart decât ferestrele”. Ea spune că aici, în zona portuară, bombardamentele au loc tot timpul. Localnicii au două opțiuni: să se obișnuiască cu ele sau să plece.
– Dar, în primul rând, unde ar fi nevoie de mine? În al doilea, tatăl meu e invalid de gradul întâi. Și mai am patru câini și trei pisici în grijă. Când aud urletul alarmei, caută imediat un loc unde să se ascundă. Mi-e așa de milă de ele!
– Și voi cum reacționați?
– Noi ne-am obișnuit de mult timp să dormim cu explozii. Credeți-mă, ca să adormi trebuie doar să obosești foarte tare la serviciu, – spune ea.
„Nu-i va întâmpina nimeni – îi vom ucide pe toți cu propriile mâini”
Merg puțin mai departe printre cioburi - cu fiecare pas trebuie să ocolesc tot mai mult moloz, bucăți de pânză și sticlă. Observ că, la parter, două persoane încearcă să decidă ce să facă cu ușa lipsă. Oleg și Alina [numele au fost schimbate - n. aut.] spun că, dimineața, o undă de șoc a spulberat ușa apartamentului, după care în interior a izbucnit un incendiu. Oleg pune jos ciocanul și face o pauză pentru a povesti ce s-a întâmplat.
– Ne-am trezit când am auzit ceva zburând deasupra noastră. Apoi brusc s-a lăsat liniștea, am simțit suflul exploziei și am văzut incendiul. Totul era în flăcări, și de o parte și de alta. Am fugit să salvăm oameni cu copii mici. Pe fereastra de la etaj am văzut o femeie cu un copil și ne-am dus să îi ajutăm să iasă. Era un haos de nedescris..., - spune Oleg. – Apoi au venit cei de la Ministerul pentru Situații de Urgență și au început să curețe dărâmăturile. Ne-au spus ce proceduri trebuie să urmăm pentru a obține despăgubiri. Acum nu mai putem locui aici, așa că vom merge pentru o vreme la rude, la fel ca toți ceilalți.
– Nu v-ați gândit să plecați la Kiev sau în străinătate? Sunteți constant sub bombardament, și asta poate să se tot repete, – o întreb pe Alina.
– Lucrez ca asistentă la terapie intensivă și îmi place foarte mult meseria mea. Mi-e teamă să plec în străinătate. Nu avem nimic acolo. La Kiev, la fel, ar trebui să caut un nou loc de muncă, să locuiesc cu prietenii. Deocamdată mi-e greu să-mi imaginez că aș putea pleca.
– Și dacă totuși intră rușii aici?
– E o întrebare la care mă gândesc în fiecare zi. Mai degrabă, între împotrivire și viață, voi alege viața. Această luptă este foarte obositoare. În general, desigur, am o atitudine negativă față de ei. Muncești zi de zi pentru a-i ține pe oameni sănătoși, iar pentru ei, să tragi o rachetă este ca și cum ai bea niște apă.
Împrejurimile în care se desfășoară toate aceste lucruri amintesc de un film suprarealist. La câteva sute de metri distanță este marea. Pe străzile învecinate, oamenii vând șaorma și cvas, râzând și glumind despre probleme cotidiene. Toată lumea vorbește despre posibilitatea ca această curte să fie lovită din nou, dar, în loc să dea dovadă de prudență, localnicii acționează pe dos. Oamenii stau în fața apartamentelor lor complet distruse și adună lucrurile care au avut norocul să supraviețuiască: adidași, covoare decolorate, farfurii nesparte. Râd, glumesc pe seama faptului că au pierdut totul. Și că nu știu ce să facă în continuare.
– Serioga, eu nu știu unde naiba să merg! Da tu? - zâmbește un bărbat, dându-și jos tricoul transpirat: în el a curățat moloz toată dimineața. – Bagă muzica, că doar n-o să ne punem pe plâns?
@Zelinskyi Pavel
Ceva mai departe, în spatele unor tineri, îl zăresc pe Aleksei într-o stare de stupefacție. Are 67 de ani, își scarpină barba căruntă și se uită la podeaua apartamentului – este în aceeași stare de haos ca și celelalte. Mă apropii discret, iar el, de parcă ar continua o conversație cu sine însuși, își repetă abia auzit povestea:
– Stăteam în dormitorul meu, care dă spre cealaltă parte a blocului, de-aia a rămas întreagă. Apoi, m-au trezit „eliberatorii”. Toate ferestrele smulse, ușile la fel. S-a auzit un tunet de coșmar! Pisoiul meu dormea pe fotoliul ăsta de aici, – bărbatul arată spre un scaun prăfuit. – Am crezut că a fost omorât, mi-a fost așa de milă de animăluț. Iar apoi aud „miau” – i s-a făcut foame și a venit în fugă, maidanezul! – spune Aleksei cu lacrimi în ochi. – Și ce să fac acum? Nu știu, nepoțico. O să mă duc să stau cu vecinii. Toată Ucraina e așa, nu mai există niciun loc sigur. Nici măcar nemții nu au bombardat Odesa în halul ăsta, spre deosebire de vecinii noștri anormali. Așa că, dacă or ajunge aici, nu-i va mai întâmpina nimeni – îi vom ucide pe toți cu propriile mâini.
– Am observat că în Odesa oamenii sunt destul de rezervați în ceea ce privește atitudinea lor față de ruși. Spre deosebire de dumneavoastră. De ce e așa?
– Și cum ai reacționa dacă cineva ar veni în casa ta, ți-ar ucide rudele, ți-ar distruge casa?
– Și eu mă gândeam la același lucru. Dar oamenii spun că trebuie să alegi viața – chiar și sub ocupație.
– Tinerii trebuie să aibă grijă de ei înșiși. Dar eu nu mai am nimic de pierdut. Vedeți, am pierdut totul, - spune bărbatul, arătându-mi apartamentul. – Tâmpiții dracului, eu i-aș băga în casă și le-aș spune: „Băieți, uitați-vă de ce m-ați eliberat. M-ați eliberat de apartament, m-ați eliberat de gaze, de ce vreți să mă mai eliberați?!”
@Zelinskyi Pavel
În timp ce localnicii încearcă să curețe rămășițele de moloz, observ doi oameni care iau micul dejun pe marginea drumului. O femeie în vârstă tot cară ceva din casa avariată, îl așază pe masă și continuă să vorbească liniștită cu bărbatul. Trag cu urechea și îmi dau seama că vorbesc de subiecte foarte îndepărtate - semințe, mâncare pentru pisici și un serial de televiziune. Pe masă e o sticlă de apă, pungi de plastic cu mâncare desfăcute și un tort tăiat felii. Principala concluzie a dimineții: chiar dacă locuința ta este distrusă de drone Șahed, ăsta nu e un motiv să renunți la rutina obișnuită.
„Nu putem suporta să trăim tot timpul în asemenea condiții”
Pentru noaptea următoare păstrez o mică speranță la un somn zdravăn. Dimineața devreme îmi dau seama că am fost naivă. Se aude alarma antiaeriană, o explozie, o altă explozie, pe telefon îmi vin mesaje despre rachete care au lovit o unitate militară și clădiri rezidențiale.
Mă duc cu mașina la locul atacului. Totul se repetă: localnicii stau la coadă după mușama, voluntarii întreabă ce pot face pentru a-i ajuta pe răniți, salvatorii și pompierii fac turul zonei. Două femei în vârstă – Svetlana și Liudmila – își povestesc una alteia unde se aflau când s-a produs explozia.
– De dimineață dormeam. Dintr-o dată se aude un bubuit: sar repede la fereastră, iar acolo jaluzelele sunt smulse și încep să cadă florile. Una s-a încurcat într-o sfoară și m-am apucat să o dezleg. Și-n clipa aia – bum, a doua oară! M-a aruncat după fotoliu. Apoi liniște, și a treia lovitură. Atunci am fugit afară. Când m-am întors, totul era spart, tavanul era pe podea, tabla de pe acoperiș – spulberată, – povestește femeia. – Și încă am avut noroc. Sticlă am, băieții din cartier o să-mi monteze ferestrele. Dar acoperișul... Trebuie să cumpăr tablă, nu pot să-l las așa.
Vecina ei, Liudmila, ridică din mâini și începe să plângă. Ea spune că nu-i poate ierta pe ruși pentru ceea ce se întâmplă acum în oraș.
– Ce să mai zici de ei după așa ceva? Atâția copii suferă... Această rachetă... Vâjâie, șuieră atât de tare, zboară deasupra capului – nu știi unde o să cadă. După ce s-a întâmplat, singura reacție față de ruși: îmi doresc să crape! – își ridică vocea femeia. – Locuim într-o casă particulară cu etaj, am fi putut doar să strângem tencuiala căzută, dar acolo totul este căzut, începând cu holul, sunt crăpături în tavan, ușile de la intrare au fost smulse... Pur și simplu nu știu ce să fac în continuare.....
@Zelinskyi Pavel
Olga întinde mușamaua, ținând cu o mână geanta cu actele. Din când în când femeia oftează greu și spune cu glas tărăgănat: „Of, ce necaz...”.
– Săptămâna trecută am avut și noi o explozie prin apropiere și când am venit acasă de la serviciu am văzut că mi-a spart geamul de pe partea cealaltă a casei. Iar acum și pe partea asta. Mi-a căzut tavanul în sufragerie și în dormitor. Noroc că eram în altă cameră atunci. Am fugit imediat la piață, am cumpărat celofan ca să acopăr gaura dacă plouă, – povestește încet femeia, în timp ce, în fundal, salvatorii le cer tuturor să se îndepărteze din cauza pericolului unei a doua lovituri. – Niciodată nu am avut o atitudine bună față de ruși, dar acum nici nu știu ce să vă spun. Am o atitudine groaznică față de ei! Blestemați să fie pentru o astfel de „eliberare”!
Pe lângă salvatori și localnici, la fața locului sunt prezenți și militarii – un obiectiv de-al lor fusese vizat de ruși. Reprezentantul Forțelor de Apărare din sudul Ucrainei, Dimitri Pletenciuk, spune că în urma acestor lovituri suferă mereu locuitorii obișnuiți ai orașului care au avut ghinionul de a locui în apropiere.
– Ei încearcă să ne distrugă toată infrastructura – asta e logic. Dar lovesc clădiri rezidențiale. Bineînțeles, singurul lucru care ar putea să-i ajute pe oamenii noștri sunt sistemele de apărare antiaeriană. În plus, avem nevoie de arme obișnuite pentru a putea respinge atacurile rusești.
@Zelinskyi Pavel
Localnicii continuă să stea împreună, discutând unde să ceară despăgubiri, cum să completeze documentele și „cât de sătui suntem de toate astea”. Toată lumea este convinsă că, dacă bătrânii nu au unde să plece, tinerii ar trebui cu siguranță să caute un loc sigur în care să trăiască. Am de gând să-i întreb pe tineri ce părere au despre acest lucru și mă apropii de două fete. Uliana și Svetlana stau tăcute pe o bancă, încălzindu-se la soare. Amândouă au părăsit orașul după ce a început invazia pe scară largă și s-au întors aici pentru cinci zile pentru a-i vizita pe cei dragi.
– Suntem la facultate în anul întâi și uneori ne vizităm rudele – la urma urmei, aici e casa noastră. Dar am decis că nu putem suporta să trăim tot timpul în asemenea condiții. Bombardamentele care au lovit Odesa în ultimele zile sunt încă tolerabile. Dar, în urmă cu o lună, dronele zburau constant deasupra casei. Este pur și simplu imposibil să te obișnuiești cu asta, – spune Uliana.
– Și câți tineri pleacă în general de aici? Mi s-a părut că văd mulți oameni de vârsta noastră în oraș.
– E greu de estimat acest lucru: aș spune că pleacă la fel de mulți ca și cei care vin. În principal, oamenii se mută la noi din regiuni unde este absolut groaznic să trăiești. Și mai rămân și cei care au părinți în vârstă în Odesa sau care au vreo afacere. Este greu să lași totul în urmă. Dar eu am decis că am șansa de a trăi acești ani într-un loc mai mult sau mai puțin liniștit și de a-i petrece cu folos.
Puțin mai departe, mai aproape de unul dintre porturi, observ trei tineri. Băieții sunt rezervați în răspunsurile lor, dar recunosc esențialul: acum se simt „neliberi” în Odesa.
– Am deja 18 ani și nu am voie să ies din țară. Asta e foarte apăsător, pentru că nu vreau să lupt. Altfel, cu siguranță aș fi plecat ca să îmi construiesc o carieră, – povestește Daniel. – Războiul durează deja de trei ani, și asta este foarte apăsător. Dar într-o astfel de situație nu-ți mai rămâne nimic de făcut – îți dai seama că cineva trebuie să lupte împotriva rușilor. Mă scoteau din sărite încă dinainte de război: aveau o agresivitate față de noi, făceau glume proaste. Așa că îi înjurăm pe net și ne pregătim de mobilizare.
– Dacă ar risca să intre în Odesa, cum ar fi primiți în oraș de cei de vârsta ta?
– Cu siguranță foarte rău. Cei mai în vârstă, cred că vor fi mai calmi – ei încă își amintesc de „bunele relații” cu vecinii din perioada sovietică. Dar pentru noi, rușii sunt pur și simplu odioși.
@Zelinskyi Pavel
Spre seară, parcul din apropierea porturilor devine mai puțin animat: probabilitatea ca rușii să atace din nou acest teritoriu este prea mare. Oamenii se deplasează mai aproape de plaje și de centrul orașului - să se plimbe pe strada principală, Deribasovskaia. Mă urc în autobuzul care merge înapoi la Kiev când în oraș se declanșează din nou alarma antiaeriană. Nu se va opri decât la miezul nopții, când rușii decid să nu mai pună la încercare rezistența locuitorilor din Odesa la rachete și insomnie.
