
Mi-aș dori să pot spune că Polonia a făcut față cu brio, dar nu este chiar așa. Au făcut-o femeile și bărbații Poloniei. Aceștia au ajutat, ca voluntari, mii de refugiați din Ucraina în fiecare zi. Strâng haine, pături, alimente, medicamente, îi invită în casele lor. Povara acestui proiect a stat pe umerii administrațiilor locale, prost finanțate de stat în timpul guvernării partidului Lege și Justiție, organizații non-guvernamentale ca Homo Faber, Grupa Granica (Grupul de la frontieră) sau Otwarty Dom (Casa deschisă), precum și grupuri cetățenești de sprijin (pe Facebook), ca Widzialna Ręka (Mâna care se vede), Grupa Zasoby Warszawa (Resurse Varșovia) sau Grupa transport UA/PL/EU. La 7 martie, Parlamentul polonez a adoptat o lege pentru sprijinirea refugiaților din Ucraina, așa că poate, în sfârșit, statul se va implica activ în ajutorarea celor care fug din calea războiului.
„O să te plesnesc!” Scene sfâșietoare la graniță, improvizații ale voluntarilor în partea poloneză
După apusul soarelui, la punctul de frontieră de la Medyka temperatura scade sub zero. Noaptea e și mai frig: minus 6-8 grade Celsius. Mirosul sufocant de fum de eșapament plutește în aer. Un șir lung de mașini și autobuze așteaptă, cu motoarele pornite, să între în Polonia. Până acum câteva zile, coada se întindea pe zeci de kilometri; unii – mai ales cei cu copii mici sau cei bolnavi – s-au întors, iar alții au coborât din autobuze și au mers kilometri întregi pe jos către barierele de la graniță. În primele zile de război, la punctul de trecere a frontierei de la Hrebenne, oamenii au așteptat și până la 60 de ore să intre în Polonia.
Acum punctele de trecere sunt deschise, iar femeile și copiii sunt lăsați să intre aproape automat. Grănicerii ucraineni rețin doar bărbați, pentru a verifica dacă pot părăsi țara. Unii dintre ei au venit doar să își ia rămas bun de la soții, copii și părinți. Jurnaliștii polonezi care intră în Ucraina primesc instrucțiunii clare și concise de la grănicerii ucraineni: „Nu fotografia soldații, grănicerii și clădirile. Și dacă deranjezi femeile și copiii care își iau rămas bun de la soții și tații lor, o să te plesnesc!” Guvernul ucrainean le-a interzis bărbaților cu vârste între 18 și 60 de ani să părăsească țara, iar poliția de frontieră a Ucrainei a raportat că 167.000 de cetățeni ucraineni au revenit în țară în primele 12 zile ale conflictului armat, iar 80% dintre aceștia sunt bărbați. Așadar, oamenii își iau rămas bun de ambele părți ale graniței, iar priveliștea e devastatoare.
Astăzi, trecerea frontierei se face destul de ușor, așa că nu se mai formează cozile imense de la începutul războiului, deși se estimează că în jur de 100.000 de ucraineni ajung în Polonia în fiecare zi. Poliția poloneză de frontieră îi informează că, din cauza războiului, cei care intră din Ucraina nu sunt obligați să stea în carantină și să prezinte un test Covid-19 negativ. De asemenea, sunt informați că aceia care au nevoie de ajutor se pot adresa centrului de recepție din partea poloneză a zonei de trecere pietonale și rutiere. Asta sună bine. Dar realitatea e mult mai complicată.
În primele zile ale invaziei rusești, la granițele Poloniei au fost organizate centre pentru persoanele care au nevoie de adăpost. În piețe, depozite al marilor supermarketuri, arene sportive sau în gări, oamenii se pot odihni, mânca o supă caldă, își pot încărca telefoanele, pot aștepta mijloace de transport și există chiar, în unele locuri, încăperi unde copiii găsesc și jucării. Toate aceste lucruri, însă, sunt rezultatul activităților la firul ierbii ale locuitorilor orașelor respective, care au început pur și simplu prin a oferi un ceai cald la graniță. Li s-au alăturat din ce în ce mai multe persoane, iar companiile au început să asigure echipamente (paturi, scaune, mese, dușuri mobile etc.), hrană și spații de dormit. Astăzi, aceste centre coordonează fluxuri de zeci de mii de persoane în fiecare zi, precum și activitatea a sute de voluntari.
În multe locuri, autoritățile locale s-au limitat la a asigura câteva toalete și a trimite pompieri și polițiști să ajute. Sunt foarte puțin traducători din ucraineană sau rusă la aceste puncte de recepție, cei care oferă ajutor sunt epuizați, numărul refugiaților este în continuă creștere, iar haosul e din ce în ce mai mare. La Przemysl (un oraș din sudul Poloniei cu aproximativ 60.000 de locuitori, la 14 km de punctul de frontieră Medyka) voluntarii s-au plâns că primarul orașului a apărut îmbrăcat în uniformă militară și a pozat pentru fotografii, lăudându-se în presă cu marele centru de refugiați din depozitul Tesco, pe care el de altfel nici nu l-a înființat, nici nu l-a sprijinit în vreun fel. După un val de critici din partea voluntarilor, care au vorbit pe rețele sociale despre lipsa oricărui sprijin din partea autorităților locale, primarul Wojciech Bakun și alți aleși s-au alăturat într-un final activităților de coordonare. Astăzi, primarul Bakun – multe publicații străine au scris despre el marți, 8 martie – este asociat cu vizita la Przemysl a fostului prim-ministru italian, liderul naționalist Matteo Salvini. Politicianul italian, care se mândrește cu o relație apropiată cu Putin, a venit la granița dintre Polonia și Ucraina cerând să întâlnească refugiați. În timpul conferinței de presă, Wojciech Bakun i-a oferit liderului de extremă dreaptă și anti-UE al partidului Liga Nordului un tricou pe care se afla imaginea președintelui Federației Ruse (Salvini mai apăruse așa într-o fotografie făcută lângă Kremlin, în 2017) i-a spus să îl pună și apoi să meargă să vorbească cu ucrainenii care fugeau de invadatorii ruși. O manevră publicitară excelentă, dar veștile proaste de la Przemysl continuă: „Situația a devenit dramatică, nu mai avem cazare, nu sunt suficiente trenuri, mame și copii se adăpostesc în gări și, din păcate, stau chiar sub cerul liber. Energia voluntarilor nu este de ajuns”, au scris angajații organizației Casa Ucrainei din Przemysl acum câteva zile.
„Câți bani ai la tine?” Lipsa de organizare a statului îi face pe refugiați vulnerabili
Un prieten aștepta de trei ore două poete ucrainene care ar fi trebuit să treacă de ceva vreme pe la punctul de frontieră de Kroscienko (la granița dintre Polonia și Slovacia). Era marți, 8 martie, ora 9.30, o zi friguroasă, cu minus 2 grade, iar cele două femei care urmau să plece din Ucraina prin Slovacia nu mai apăreau. „Mai avem de parcurs 800 km astăzi. Am pregătit ceai și mâncare pentru ele. Doar atât pot face. Sper că dacă și eu aș fi nevoit să fug, cineva m-ar ajuta” spune Karol. Le-a promis să le ducă la Krasnogruda, unde Fundația Granița, înființată în 1990, operează la granița cu Lituania. Scopul său este „să promoveze etosul graniței și să construiască punți între oameni cu credințe, naționalități și culturi diferite”. Fundația tocmai și-a extins programul de asistență și oferă găzduire celor care au acum nevoie. Pe site-ul lor se poate citi: „Înțelegem că cei mai mulți dintre Voi vor și trebuie să rămână în Ucraina, dar pentru aceia dintre Voi (și familiile Voastre) care au nevoie de o astfel de ocazie, dorim să transformăm programul nostru de găzduire a artiștilor, scriitorilor, traducătorilor și animatorilor culturali și să îl adaptăm nevoilor Voastre. Putem oferi cazare pentru o lună, un spațiu de lucru și o bursă de 1000 Euro. Sunteți bineveniți împreună cu familiile voastre.” Este o ofertă extrem de generoasă, nu toate organizațiile își permit să ofere atât de mult, dar cu toții fac tot ce le stă în putință să asigure transport, un loc de cazare și sprijin financiar pentru toți ucrainenii care fug din țară. Paradoxul este că aceste organizații sunt aceleași care au ajutat și refugiații din Orientul Mijlociu care încercau să ajungă în Polonia din Belarus și erau privite de autorități drept inamici ai națiunii, în vreme ce astăzi guvernul se laudă cu ele și anunță mari succese în gestionarea crizei la granița cu Ucraina. „Faptul că nu există tabere de refugiați în Polonia este meritul guvernului polonez”, a spus vice-prim-Ministrul și Ministru al Agriculturii Henryk Kowalczyk marți, 8 martie, în parlament. În același timp, a făcut un apel la „comportament decent față de cei care fug din calea războiului” și față de „toții acei locuitori ai Poloniei care adăpostesc refugiați în casele lor.”
Printr-o lege adoptată săptămâna aceasta, guvernul polonez promite asistență financiară celor care găzduiesc familii ucrainene. Suma finală nu se cunoaște încă, dar se spune că ar fi cam 40 PLN (8Euro) pe zi, ceea ce înseamnă aproximativ 250 de Euro pe lună. Deci gazdele primesc bani lichizi, dar nimeni nu verifică condițiile pe care le oferă? Bani în schimbul ajutorului este un mecanism care poate duce la multe abuzuri. Lipsa de control din partea statului, care a pus pe umerii societății întreaga povară a gestionării includerii refugiaților ar putea să aibă rezultate similare. La multe puncte de trecere a frontierei poliția nu îi controlează pe cei care oferă servicii de transport gratuit pentru refugiați și nu verifică unde îi duc pe aceștia. Mulți dintre ei asigură ajutor dezinteresat, mulți prieteni de-ai mei au făcut acest lucru cel puțin o dată, dar au fost și cazuri în care cineva s-a oferit să transporte refugiați, iar după vreo 10 km s-a oprit și a întrebat pasagerii: „câți bani aveți la voi?”. Excepții care confirmă regula.
Multe orașe au decis să asigure transport gratuit pentru refugiați – toți ucrainenii pot călători gratis cu autobuzul, metroul sau tramvaiul (trebuie doar să prezinte pașaportul) în Varșovia, Bialystok, Wroclaw sau în regiunea Silezia Superioară, iar alte orașe se alătură și ele inițiativei. Compania feroviară PKP asigură și ea călătorii gratuite. Temporar, au fost create „sate pentru refugiați” în gări, oamenii dorm pe jos iar povara este, din nou, pe umerii voluntarilor. Iar aceștia nu sunt destui. Mai ales atunci când sosesc trenurile. Nu există suficiente persoane care să ajute pe peroane, să direcționeze refugiații către sălile de așteptare, către centrul de asistență, să care bagaje (e foarte greu, de exemplu, să cari pungi de plastic cu mânerele rupte). „În sala principală a gării Warszawa Wschodnia problemele sunt aceleași. Cum poate o mamă cu trei copii și bagaje să meargă la baie, să ia de mâncare, să cumpere un sim card sau să găsească locuri în tren? Altcineva trebuie să aibă grijă de lucruri, copii, animale...Nu sunt suficienți voluntari, deși aceștia depun eforturi maxime”, a scris jurnalistul Magdalena Kicińska pe Facebook.
Grupul de resurse al Varșoviei (Grupa Zasoby Warszawa) funcționează la gara Warszawa Zachodnia. Membrii săi se strâng în fiecare dimineață în gară, la ora 5, și încearcă să găsească un loc pentru cât mai mulți ucraineni posibil. La ora 8 se întâmplă așa numita „explozie” – voluntarii postează pe Facebook cine are nevoie de găzduire și unde, iar locuitorii Varșoviei (și nu numai) spun cine ce poate oferi și pentru cât timp („Astăzi avem o cameră disponibilă, preferabil pentru o mamă cu un copil de 1-4 ani, pot să îi ajut o săptămână sau două. Deși azi avem o mamă cu o fiică adultă și e foarte bine” – așa sună unul dintre miile de mesaje postate pe grup). La început se publica doar informația ca atare, pe Facebook, dar acum există un website, în poloneză și ucraineană: https://grupazasoby.pl. Nu există decât două butoane: „Ofer cazare” și „Caut cazare”. Este o muncă pe care o fac activiștii, iar până acum nu au primit niciun fel de sprijin din partea statului.
În legea privind ajutorul acordat refugiaților ucraineni, guvernul polonez le garantează vecinilor noștri dreptul de ședere în Polonia de până la 18 luni (cu posibilitatea de extindere), o sumă, acordată o singură dată, de 300 PLN (60 Euro), acces gratuit la servicii medicale, școală și asistență psihologică, precum și ajutor pentru găsirea unui loc de muncă.
Criza refugiaților, o bombă cu ceas
Oksana, fiica ei Julia și o pisică au scăpat din Kherson. Călătoria lor până la granița cu Polonia a durat peste 40 de ore. Are o geantă cu echipament foto (e fotograf de nunți) și doua trolere mici în care, spune ea, a aruncat pe ce a pus mâna mai întâi. „Îmi e teamă să mă uit ce e în ele, pentru că probabil nu am luat ce era mai important”, spune ea cu un râs amar. Ea și fiica ei și-au făcut bagajele în 20 de minute. Se primiseră informații că trupele rusești urmau să invadeze orașul într-o oră, iar o oră mai târziu plecau, lăsând cheile de la apartament familiei. „Dar ai udat și florile”, spune Julia.
Inițial ar fi trebuit doar să se mute temporar într-o parte mai sigură a Ucrainei. S-au dus la rude în Mikolayev, dar imediat ce au ajuns acolo au început bombardamentele. S-au urcat în tren, dar au tot schimbat traseul datorită atacurilor. Doar lângă Liov Oksana a simțit că tensiunea din interior începe să mai scadă.
Dar nu s-a simțit în siguranță decât când a trecut granița. Se îndreaptă către prieteni din Wrocklaw. Oksana habar nu are ce se va întâmpla în continuare. „Doamne, Julia are doar pantofii pe care și i-a pus când am fugit!” – Oksana începe să plângă. Spune că nu a vrut să își părăsească căminul. „Am plecat, dar m-am întors să mai respir încă o dată aerul din apartament.”
Când, într-un final, a încuiat ușa, a spus ceva ce cei mai mulți dintre noi spunem când plecăm undeva, de obicei în vacanță: „Sigur nu am uitat nimic?” Doar că, atunci, a simțit că trebuie lase în urmă tot ce a fost viața ei până în acel moment.
Câte astfel de mărturii mai putem asculta? Câtă putere și entuziasm vor mai avea voluntarii pentru a continua? Încă două săptămâni? O lună? Și apoi? Câți refugiați mai pot găzdui polonezii în casele lor? Cât mai e până ce vom începe să ne plângem că ucrainenii merg cu autobuzul gratis, în vreme ce polonezii trebuie să plătească? Cât timp vor mai accepta oamenii că nu găsesc locuri în tren pentru că trenurile sunt pline de refugiați din Ucraina? Iar dacă statul nu se implică pentru a-i ajuta în mod real pe ucraineni și nu creează instrumentele și instituțiile necesare, astfel încât să mai ușureze povara care acum este cu totul pe umerii ONG-urilor și grupurilor de sprijin, s-ar putea să ne confruntăm foarte curând cu o mare problemă. Timpul se scurge.