Aleksandr Lukașenko a câștigat al șaptelea mandat de președinte cu 86,82% din voturi și o rată de participare de 85,9%, rezultate tipice regimurilor dictatoriale. Cifrele au fost fluturate drept dovadă a stabilității din Belarus, a sprijinului popular pentru Lukașenko și a toleranței față de opoziție. Alegerile nu au fost însă nici libere, nici corecte, ci doar un spectacol care n-a păcălit pe nimeni.
Alegeri libere, varianta Lukașenko: fără observatori independenți, contra-candidați selectați de regim, opozanți încarcerați, doar presă afiliată puterii
BELPOL (o asociație pro-opoziție creată de foști ofițeri de poliție) afirmă că 97% dintre șefii comisiilor electorale au fost în trecut implicați în fraude electorale. Fotografierea sau filmarea buletinelor de vot a fost interzisă – această măsură a fost introdusă după ce nenumărate fotografii din buletinele de vot au servit drept dovezi de fraudare a alegerilor din 2020. În plus, BELPOL subliniază că nu au existat observatori independenți, iar reprezentanților opoziției democrate nu li s-a permis să candideze la alegeri. Mai mult, nu au existat secții de votare în străinătate, cetățenilor belaruși din afara țării cerându-li-se să se întoarcă acasă pentru a vota, ceea ce este imposibil pentru sute de mii de oameni care au fost nevoiți să fugă din cauza persecuției politice.
Nivelul represiunii a crescut semnificativ în cele două luni care au precedat alegerile. Poliția politică (KGB) și alte agenții de forță ale regimului au întocmit liste speciale cu persoane care urmau să fie plasate în „arest preventiv” înainte de 26 ianuarie. S-au făcut și liste cu lucrători ai diferitelor instituții ale statului care trebuiau fie concediați, fie arestați și ulterior concediați. În cele mai multe cazuri s-au organizat raiduri: polițiști înarmați și mascați au dat buzna și i-au arestat pe cei pe care îi aveau pe listă. Motivul invocat a fost în cele mai multe cazuri orice tip de activitate politică din 2020 sau după – de la susținerea participării unui candidat democrat la alegeri până la aderarea la orice fel de protest. La 23 ianuarie 2025, de exemplu, presa a raportat că instituțiile de forță au percheziționat casele actualilor și foștilor deținuți politici, arestând 84 de persoane.
În acest context, Lukașenko a eliberat câțiva deținuți politici, în timp ce canalele TV de propagandă îi prezentau pe unii dintre cei mai cunoscuți, care sunt încă încarcerați: de exemplu Maria Kalesnikava și Viktar Babaryka, care au fost ținuți în regim de izolare timp de aproape doi ani. Ar fi putut să fie o încercare a regimului de a repeta șmecheria din anii precedenți: eliberarea prizonierilor politici în schimbul recunoașterii și legitimizării politice.
Propaganda regimului: Belarus, o oază de stabilitate asediată de Occident; Lukașenko, singurul garant al păcii
Retorica lui Lukașenko și a nomenclaturii sale de vârf nu a sunat deloc pașnic. Ca de obicei, s-a repetat vechea poveste despre Occidentul care pregătește o invazie armată în Belarus pentru a răsturna regimul Lukașenko. Ministrul adjunct al apărării, Iuri Ravenka, a declarat la 11 ianuarie 2025 că reprezentanți ai diasporei belaruse sunt pregătiți să lanseze un atac armat asupra Belarusului: „Acestea nu sunt atât acțiunile departamentelor militare ale statelor de la granițele noastre, ci mai degrabă acțiunile anumitor cercuri politice, ale unor guverne care formează unități din „fugarii noștri”, pe care îi antrenează și îi înarmează. Există o amenințare aici, cu siguranță. Poate că va fi un comportament nepotrivit sau pur și simplu li se va da ordin să facă ceva, un fel de provocare. Suntem pregătiți pentru asta”.
La 21 ianuarie, cu doar cinci zile înainte de alegeri, propaganda regimului a lansat un videoclip special numit “Belarus = securitate”. Scopul a fost să întărească certificarea lui Lukașenko drept unic garant al păcii în Belarus. Asistentul special al președintelui, Viktar Șeiman (mâna sa dreaptă și singura persoană care a rămas în nomenclatura de vârf încă din 1994, când Lukașenko a venit la putere) susține, oficial, că Lukașenko a salvat deja țara de la război de două ori: „Suntem singurii din spațiul post-sovietic rămași pe un petic de pământ unde situația este calmă, cerul este liniștit. Și credeți-mă, chiar și în ultima perioadă, literalmente în ultimii cinci ani, Președintele ne-a salvat de două ori țara de la război. Dacă situația ar fi evoluat altfel în 2020... Să facem împreună o prognoză. Opoziția vine la putere, se solicită ajutor țărilor occidentale, iar țările occidentale introduc trupe pe teritoriul Republicii Belarus. Dacă trupele NATO s-ar fi aflat la granița dintre regiunea Viciebsk și regiunea Smolensk, asta însemna 400 de kilometri de Moscova. Ca militar, înțeleg perfect semnificația acestui lucru... Asta s-ar fi întâmplat în 2020. Președintele ne-a salvat. El a salvat situația din Republica Belarus, s-a ocupat de asta, iar oamenii au început să trăiască și să lucreze în pace. 2022. Am fost și noi în pragul războiului. Ne-am fi putut prăbuși în orice moment. Dacă nu ar fi fost poziția șefului nostru de stat, Aleksandr Grigorievici, am fi alunecat în război. Adică, în 5 ani, a dus de două ori țara departe de război.”
Cu toate acestea, mantra „cel mai sigur loc din lume” este doar propagandă. Indicele global al păcii, realizat de Institutul pentru Economie și Pace, plasează Belarus pe locul 116 din 165 de țări, adică pe o poziție mai proastă decât Benin, Congo sau Rwanda.
Un teatru al absurdului: poporul l-a implorat pe Lukașenko să candideze, câinele prezidențial a urinat în secția de votare
Realegerea lui Lukașenko a fost un soi de teatru absurd. Totul a început înainte de campania electorală, când pumnul de fier de la Minsk a susținut, într-un interviu acordat propagandistei ruse Olga Skabeeva, că „va candida la președinție” doar în cazul în care „poporul belarus îi va spune că este necesar”. La 23 octombrie 2024, regimul a demarat o campanie de câteva săptămâni în care au fost prezentate înregistrări cu lucrători ai întreprinderilor de stat, funcționari, studenți, sportivi și alte persoane dependente de bugetul de stat spunând „Este necesar, Aleksandr Grigorievici!” sau pur și simplu „Necesar!”.
Regiunile țării s-au luat la întrecere pentru a avea cel mai mare număr de voturi anticipate. De-a lungul istoriei regimului Lukașenko, acest mecanism a fost unul dintre principalele instrumente de fraudare a votului, deoarece este aproape imposibil să fie controlat chiar și în prezența observatorilor internaționali independenți, cu atât mai puțin atunci când acestora nu li se permite accesul, așa cum s-a întâmplat la ultimele alegeri. Așa că anul acesta a fost stabilit un alt record: aproape 42% din numărul total de alegători înscriși au votat anticipat.
Numărul alegătorilor pune, de asemenea, serioase semne de întrebare. Potrivit regimului Lukașenko, numărul total de voturi a fost de 5,9 milioane, iar pentru aceste alegeri au fost înregistrați peste 6,9 milioane de alegători. Cu toate acestea, conform unei investigații BELPOL, populația totală a Belarusului a fost estimată de regim în documente secrete la puțin peste 7,5 milioane de oameni. Deci, este pur și simplu imposibil ca acestea să fie numărul real de alegători, dar regimul nu recunoaște schimbările dramatice în demografia Belarusului după protestele din 2020 și reacțiile ulterioare.
Și ca să avem și cireașa de pe tort, la 26 ianuarie Lukașenko a decis să-și ia câinele Umka la vot, deși legea nu permite accesul animalelor de companie în secțiile de votare. Umka și-a revendicat rapid teritoriul secției de votare, urinând chiar acolo.
Chiar a doua zi după alegeri, propaganda a lansat o altă campanie de mărturii. De această dată, lucrătorii instituțiilor de stat au fost obligați să înregistreze videoclipuri cu felicitări pentru Lukașenko. Toate aceste videoclipuri au fost publicate pe diverse surse de propagandă de pe rețelele sociale.
Spectacolul alegerilor, un fiasco pentru regimul Lukașenko
În ziua alegerilor, pe 26 ianuarie, Lukașenko a susținut și o conferință de presă-maraton, care a durat 4 ore. Pe lângă faptul că a repetat poveștile menționate mai sus despre Occidentul dornic să destabilizeze situația din Belarus prin mijloace militare și hibride, el a încercat să pretindă că nu este interesat de opinia UE: „Fie că recunoașteți aceste alegeri acolo, în Uniunea Europeană, sau nu este o chestiune de gust. Credeți-mă, vă jur, nu îmi pasă dacă ne recunoașteți sau nu alegerile”. Este, în mod evident, o minciună; mimarea unui exercițiu democratic și eliberarea deținuților politici ar fi trebuit să convingă inclusiv Occidentul că regimul poate fi un partener de dialog. Lukașenko a vrut să demonstreze publicului, atât în interiorul țării, cât și în afara ei, că el este omul care controlează Belarusul, care se bucură de sprijinul populației, așa că dacă cineva vrea să vorbească despre viitor – nu numai atât al țării, dar al întregii regiuni – trebuie să meargă la el.
Tot în „ziua alegerilor”, însă, forțele democratice din Belarus și reprezentanți ai diasporei au organizat demonstrații în întreaga lume pentru a-și arăta dezacordul față de ceea ce se întâmplă în Belarus. Cele mai mari au avut loc la Varșovia și Vilnius, orașe care găzduiesc mari comunități de exilați din Belarus. La Kiev a avut loc un marș în memoria lui Mihail Jiznevski și a tuturor belarușilor care au murit luptând pentru Ucraina. Mihail Jiznevski a fost ucis la 22 ianuarie 2014, în timpul Revoluției demnității și a fost declarat Erou al Ucrainei.
Este clar că forțele democratice belaruse au dorit atât să atragă atenția asupra situației din Belarus, cât și să împiedice propaganda regimului să inunde fluxurile de știri cu narațiunile sale. Demersul a avut succes și evenimentele organizate de opoziție au fost reflectate în mass-media.
De fapt, încercarea dictatorului de a recâștiga un fel de legitimitate politică eșuase chiar înainte de data oficială a alegerilor. Cu nouă zile înainte de alegeri, secretarul de stat al SUA Antony Blinken a făcut o declarație în care spunea că „alegerile prezidențiale din 2025 din Belarus nu pot fi libere sau corecte în mediul represiv actual al țării... Statele Unite se alătură multor aliați europeni în convingerea că alegerile nu pot să fie credibile într-un mediu în care cenzura este omniprezentă și instituțiile media independente nu mai există, unde doar candidații aprobați de regim pot apărea pe buletinele de vot și unde membrii opoziției sunt fie închiși, fie în exil”. La 22 ianuarie, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care cerea UE să denunțe viitoarele alegeri prezidențiale din Belarus, din 26 ianuarie, ca fiind o impostură. În aceeași zi, Senatul Poloniei a adoptat rezoluția specială prin care se afirmă că alegerile prezidențiale din Belarus nu sunt corecte și nici transparente. Președinta Senatului, Małgorzata Kidawa-Błońska, a declarat că „sunt pseudo-alegeri, desfășurate fără mass-media independentă și observatori externi”.
Critica occidentală la adresa alegerilor a fost reînnoită la 27 ianuarie. UE, Australia, Canada, Noua Zeelandă și Regatul Unit au emis o declarație comună în care au subliniat necesitatea unei poziții dure față de regimul Lukașenko: „Suntem uniți în condamnarea alegerile prezidențiale simulate din Belarus, din 26 ianuarie, și încălcările continue ale drepturilor omului comise de regimul din Belarus. Sancțiunile anunțate recent reprezintă un efort coordonat, multilateral, de a trage la răspundere regimul Lukașenko”.
Și în sfârșit, la 29 ianuarie, Grupul ONU de experți independenți pentru Belarus și-a exprimat „îngrijorarea profundă cu privire la realegerea președintelui Aleksandr Lukașenko și posibilul impact pe care acest lucru îl poate avea asupra situației deja îngrozitoare a drepturilor omului din Belarus”. Experții au apreciat că regimul „nu a reușit să organizeze alegeri democratice veritabile”.
Nu acesta a fost rezultatul pe care Lukașenko și l-a dorit. Spectacolul regizat de dictatorul de la Minsk pentru a convinge lumea că deține puterea legitimă în Belarus a fost un fiasco.
