Fostul ministrul al Apărării, Viorel Cibotaru, în prezent analist politic și militar de la Chișinău a luptat în Războiul de pe Nistru, din 1992, dintre forțele moldovenești și cele paramilitare transnistrenene, ajutate de Armata a 14-a rusă.
Într-un interviu acordat Veridica, Viorel Ciboraru a explicat care au fost premisele conflictului, rolul serviciilor speciale și al veteranilor ruși și cum a existat un plan de conservare a defunctei URSS în fostele republici unionale.
VERIDICA: S-au împlinit 30 de ani de la Războiul de Nistru. Cum vedeți Dvs. retrospectiv urmările acestui război de atunci și până astăzi?
Viorel Cibotaru: Pentru mine, faza militarizată a conflictului a începutul în decembrie 1991, atunci când a fost atacat pe podul de la Dubăsari un mic detașament cu destinație specială a Ministerul de Interne al Republicii Moldova. Acesta se deplasa pentru a elibera polițiștii moldoveni reținuți de către separatiști pro-ruși în secția de miliție din Dubăsari.
Detașamentul, în drum spre această destinație, a fost întâmpinat cu foc de pistol-mitralieră de tip Kalașnikov de o grupare care era atunci organizată într-o formațiune paramilitară. Acest „first blood” a fost pentru mine începutul acelei faze care, la 2 martie, a avut o continuare prin acea rebeliune a ofițerilor patrioți și a voluntarilor moldoveni din Cocieri și eliberarea satului Cocieri și a garnizoanei din unitatea militară genistică de acolo.
Din păcate, conflictul de atunci a fost stopat doar pentru moment. Consecințele acelui conflict din 1991-1992 le resimțim și astăzi. El afectează toate procesele de dezvoltare ale Republicii Moldova și rămâne una dintre problemele fundamentale cu are se confruntă societatea din Republica Moldova.
Conflictul transnistrean, un precedent pentru alte războaie ale Rusiei în spațiul ex-sovietic
VERIDICA: Conflictul transnistrean a avut cumva valoare de precedent pentru ce s-a întâmplă mai apoi în Georgia în 2008 cu republicile separatiste Abhazia și Osetia de Sud și apoi în 2014 cu regiunile ucrainene de est, Lugansk și Donbas?
Viorel Cibotaru: Mai mult decât atât, ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova a fost parte a unei acțiuni de nesupunere față de procesele de destrămare a Uniunii Sovietice. Acestea erau dirijate dintr-un centru de coordonare format din ofițeri ai serviciilor secrete ale defunctei Uniuni Sovietice care continuau să funcționeze și care erau coordonate încă de la Moscova.
Mai mult sau mai puțin, au fost aplicate aceleași scenarii peste tot. Vorbim de aceeași abordare și atitudine de oprire a destrămării URSS sau cel puțin de creare a posibilității de refacere peste timp a Uniunii Sovietice în toate republicile unionale. Începând cu țările baltice, Ucraina, Republica Moldova, Caucazul – Armenia, Azerbaidjanul, Georgia – dar și unele republici din Asia Centrală.
Unele astfel de scenarii s-au developat rapid, cum ar fi cazurile Letoniei, Estoniei și Lituaniei, acolo unde s-a reușit evitarea formării unor entități separatiste. În Ucraina, acest scenariu a avansat foarte mult prin crearea Republicii Crimeea. Au fost încercări și în alte regiuni, dar nu s-au fructificat în măsura în care astfel de acțiuni au avut efect în Georgia și Republica Moldova, din cauza unor factori specifici pentru aceste țări.
[În anii 1975 – 1985, Republica Moldova, Ucraina și Georgia erau văzute drept locuri de odihnă și ofereau] condiții foarte prielnice de a locui. Erau strămutați ofițeri de rang înalt al serviciilor secrete și armatei URSS. Ei aveau dreptul de a-și alege, după încheierea serviciului militar în forțele armate ruse, după un serviciu militar greu la Polul Nord sau în Marea Barents, Orientul Îndepărtat, Siberia etc, să se instaleze și să trăiească în aceste regiuni prielnice și calde.
Asta se întâmpla în primul rând în stânga Nistrului, acolo unde clima era caldă circa 200 de zile pe an. Aceștia mai mergeau pe litoralul Mării Negre în Abhazia, Suhumi sau în Crimeea, în zona de litoral.
Astfel în 1991, în stânga [regiunea transnistrean], din total populației de aproximativ 780.000 de cetățeni, circa 55.000 erau astfel de veterani ruși. Erau persoane cu vederi politice pro-sovietice foarte conservatoare, cu experiență de luptă, care s-au auto-organizat rapid în detașamente. Inclusiv printr-o coordonare politică și un sprijin logistic de la Moscova.
Jurnaliști occidentali pe frontul din Transnistria
VERIDICA: Ați trăit Războiul de pe Nistru din 1992 și ca jurnalist, cum a fost această experiență pentru Dvs?
Viorel Cibotaru: În 1991-1992, eu am devenit redactor șef-adjunct al ziarului „Vocea Poporului”. Am contribuit la fondarea acestui ziar. Lucram atunci pentru sindicate. Din funcția aceasta, am fost mobilizat în centrul de presă și comunicare al Ministerului Apărării în calitate ofițer. Eu aveam grad de locotenent-superior. Îndeplineam funcția de ofițer în domeniul comunicării.
Având în vedere că am avut o pregătire unviersală, am contribuit atât la producția proprie, acolo unde făceam reportaje radiofonice, televizate, comentam cu microfonul în mână, dar și cu foarte multă activitate organizatorică. Organizam și conduceam în zona luptelor și dislocării unităților noastre, în zonele de conflict, echipe de jurnaliști străini care se înregistrau și se acreditau la Ministerul Apărării.
Am avut de asemenea, privind retrospectiv, și o mare fericire să particip la unele operațiuni militare în calitatea mea de ofițer. Trebuie să recunosc că nu am tras cu arma . Am avut comportamentul doar a unei persoane care se ocupa de relații cu publicul, cu presa etc.
VERIDICA: Au fost mulți jurnaliști străini care au venit atunci să relateze Războiul de pe Nistru?
Viorel Cibotaru: Da, au fost foarte mulți. La acel moment eram și profesor de jurnalism la Facultatea de Jurnalism din Chișinău. Aveam ore permanent și aveam teza de doctorat în științe filologice cu specializare în jurnalistică. Pentru mine a fost o școală să văd cu lucrează jurnaliștii de tip freelance. Am văzut cum lucrează jurnaliștii din marile companii media ale lumii precum CNN, BBC, Reuters, din Japonia sau chiar mass-media rusă.
Echipele acestea de jurnaliștii străini erau formate de la 5 la 20 de oameni. Fie îi îmbarcam noi în autobuze, sau aveau ei mașinile lor. Țin minte că cei de la CNN au venit atunci cu propriul microbuz care avea și transmisie prin satelit. Făceau reportaje în direct. Îmi aduc aminte că erau foarte „neascultători” și independenți. Chiar dacă încercam să-mi asum responsabilitatea pentru viața și integritatea lor, deseori îmi scăpau de sub vedere și se duceau singuri să transmită.
VERIDICA: Au fost accidente sau vreunul dintre jurnaliștii străini au fost răniți?
Viorel Cibotaru: Spre fericirea mea nu am avut accidente sau să fie răniți. Dar am nimerit nu o singură data sub tiruri de gloanțe sau schimburi de focuri.
Țin minte că, la un moment dat, am fost cu echipă fantastică din Suedia care venise în Moldova, de fapt, să filmeze un fost palat care i-a aparținut lui Carol al XII-lea, regele Suediei, în Varnița [în apropierea de orașul Tighina]. Ruinele fostului palat folosit de acesta în timpul bătăliilor cu Imperiul Țarist în secolul XVIII și locuit până la 1713.
Noi am plecat atunci pentru filmare în această zonă cu echipa suedeză de jurnaliști și cu un actor suedez foarte popular atunci. El avea rolul de a comenta această pagină de istorie. În timpul filmărilor, separatiștii au început să tragă cu mitralierele din partea stângă a Nistrului. Îmi amintesc că în tot acest timp, toată echipa de filmare nu s-a mișcat din loc, a continuat filmările, chiar dacă șuierau gloanțele pe deasupra noastră.
A fost o scenă absolut memorabilă. Nu cunoașteam limba suedeză, dar înțelegeam că actorul juca rolul său și spunea, conform celor care mi s-a tradus ulterior, că „uite, atunci nu se trăgea așa pe timpul lui Carol al XII-lea cum se trage acum și că se folosea alt armament”. Din păcate, nu am văzut produsul lor, dar eu sper că acesta a fost atunci un material jurnalistic veritabil. Am văzut atunci curajul acestor oameni care înfruntau frica și care erau suficient de pregătiți pentru a-și face meseria în condițiile acestea excepționale de război.
O posibilă soluționare a conflictului din Transnistria: o autonomie după modelul Găgăuziei, în cadrul Republicii Moldova
VERIDICA: Revenind în zilele noastre, v-aș întreba dacă există astăzi o viziune clară în privința dosarului transnistrean și dacă mai poate fi schimbat astăzi formatul pacificatorilor sau se mai poate conveni ceva pe distrugerea munițiilor sovietice de la Cobasna?
Viorel Cibotaru: Dacă ar fi să ne debarasăm de interpretările propagandei ruse, în Republica Moldova marea majoritate a populației și a segmentului politic care se ridică la 75-80% sunt de acord cu un stat unitar. Raionele din stânga Nistrului au toată posibilitatea să-și [desfășoare] activitatea în cadrul unei autonomii similare cu UTA Găgăuză, fără a-i oferi regimului de la Moscova posibilitea de a controla întreaga viață politică, economică, constituțională și de securitate din Republica Moldova prin a-și implementa diverse modele pentru soluționarea conflictului transnistrean. Ne referim aici la federalizare [dorită de Moscova], care nici măcar nu are nimic în comun cu acele federații trainice europene, dar și alte condiții.
Guvernele precedente au făcut o mulțime de greșeli în a negocia cu ce este astăzi Federația Rusă. Vedem că nu există aici anumite interese ale Federației Ruse care ar fi încălcate în Moldova, dar vedem că Republica Moldova suferă că este încălcat flagrant interesul statului și drept său de a fi un stat suveran, independent.
Lucrul aceste se întâmplă de 30 de ani. Nu există alte soluții. Aceasta este soluția. În jurul acestei soluții pe care și-a dorește poporul Republicii Moldova, cel puțin pe malul drept. Sper eu că foarte multă populație care a emigrat din zona transnistreană, unde mai trăiesc circa 250-260.000 de locuitori din 800.000, și care au plecat de acolo deoarece nu a mai putut suporta condițiile regimului, s-ar putea întoarce.
Elitelor din Republica Moldova le-aș dori curaj și răbdare, insistență și înțelegerea că un grad de reziliență adecvat poate să fie fructificat printr-o unificare a teritoriului și printr-o edificare a statului, mai devreme sau mai târziu, în ceea ce își dorește majoritatea la care m-am referit.
