DEZINFORMARE: Rusia a invadat România doar o dată

NARAȚIUNI: 1. Rusia nu a invadat decât o dată teritoriul românesc. 2. Armata şi conducătorii României nu au opus nici o rezistenţă invaziei sovietice din 1944.

DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Istoria bazată pe documente, și nu pe interpretările sale subiective, consemnează obiectiv nu mai puțin de 12 invazii ale armatelor rusești în teritoriile de astăzi ale României, începând cu secolul 18 și culminând cu cea din 1944, care a dus la staționarea trupelor Moscovei în țara noastră până în august 1958. Prima invazie a rușilor a avut loc la 1 septembrie 1739, când armata țaristă intra triumfătoare în Iași, aproape de sfârșitul războiului ruso-austro-turc, început în 1735, și prin care Rusia urmărea să cucerească Crimeea, pe atunci teritoriu al Imperiului Otoman. În același an, rușii au ocupat, în cele din urmă, și mare parte din Țara Românească, fiind însă nevoiți să se retragă după încheierea tratatului de pace de la Niš, care i-a forțat să renunțe la pretențiile legate de Crimeea și Moldova. Prin același tratat, li s-a permis, totuși, să își ridice un port la Marea Azov, dar fără vreo fortificație sau flotă la Marea Neagră.

Ulterior, armatele țariste au încercat, cu sau fără succes, să ocupe teritorii aparținând astăzi României, în 1768, când Ecaterina cea Mare, după Crimeea, a dorit să anexe și cele două provincii românești, în 1787, când Rusia anexează teritoriul cunoscut astăzi sub numele de Transnistria, în 1806, când, pentru a se apăra de Napoleon, rușii au instalat 40.000 de militari în Moldova și Țara Românească, culminând cu anul 1812, când Moscova reușește în cele din urmă să anexeze Basarabia, declanșând o campanie de rusificare extrem de violentă și intensivă a teritoriului, ale cărei efecte le resimțim chiar și astăzi, la mai bine de două secole de la demararea ei.

În 1821, trupele rusești invadează din nou Țările Române, profitând de răscoala eteriștilor greci împotriva Imperiului Otoman, iar în 1828 Imperiul Țarist invadează Moldova și Dobrogea. Menționăm că în acea perioadă, Țara Românească era deja administrată militar de Rusia, prin generalul Pavel Kiseleff. Anii 1848 și 1853 consemnează alte două invazii ruse în teritoriile românești, o dată pentru înăbușirea revoluției pașoptiste, a doua oară pentru a compensa înfrângerea suferită în războiul Crimeei. În 1877, după ce România a ales să intervină de partea rusă în războiul contra turcilor, Imperiul Țarist ne-a „ajutat” să ne obținem independența forțându-ne să cedăm, în cele din urmă, și sudul Basarabiei.

Secolul 20 a consemnat ultimele două invazii rusești. În 1940, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, URSS anexează Basarabia și Bucovina de Nord, iar în 1944, „singurul an în care au venit rușii”, în opinia lui Ion Cristoiu, după o operațiune militară de amploare, trupele Armatei Roșii au ocupat România, forțând ieșirea țării noastre din alianța cu Germania nazistă, și recucerind teritoriile românești eliberate în 1941. „Eliberarea” sovietică de sub jugul nazist a durat, așa cum am arătat mai sus, 14 ani, timp în care aproape toate resursele României au luat drumul Moscovei, într-un proces care a transformat-o, neoficial, într-o colonie sovietică.

Armata română a luptat din greu și alături de, și contra rușilor

Faptul că sosirea rușilor era sau nu „anunțată” nu poate duce, însă, sub nici o formă la concluzia că „rușii au venit o singură dată, în 1944”. De asemenea, considerațiile „maestrului” Cristoiu despre istoria și capacitatea de apărare a României sunt profund eronate, sperăm că din neștiință, pentru că altfel maestrul devine suspect de manipulare și răstălmăcire intenționată a faptelor din trecut. Astfel, trebuie să menționăm că, în 1917, deși într-adevăr trupele române au luptat alături de cele ruse împotriva Germaniei, pe linia Mărăști – Mărășești – Oituz, ai noștri „nu erau doar acolo”, așa cum sugerează Cristoiu. Comandamentul trupelor româno-ruse era unul mixt, iar partea română avea putere de decizie egală cu cea rusă. Acest fapt este evidențiat chiar de măsura luată de conducerea țării, de a-l schimba din fruntea trupelor române pe generalul Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, în urma neînțelegerilor celui dintâi cu șeful armatelor rusești, generalul Alexandr Ragoza, legat de strategia de luptă. Este cât se poate de clar că rușii nu își puteau duce la îndeplinire planurile militare fără acordul și ajutorul românilor. Mai mult, generalul Eremia Grigorescu a fost decorat ulterior, pentru „dispozițiunile judicioase date în ordinele de operațiune contra unui dușman mult superior în număr” și pentru „vitejia și destoinicia cu care a reușit să stăvilească ofensiva germană de la Mărășești, în vara anului 1917, luând comanda armatei în condițiuni foarte grele”.

Revenind la Al Doilea Război Mondial, în ciuda afirmațiilor lui Ion Cristoiu, care citează doar o publicație săptămânală obscură a vremii, Sentinela, presa românească nu zugrăvea deloc în tonuri de gri viața din URSS. Presa vremii relata zilnic situația de pe front, populația fiind mereu la curent cu evoluția ostilităților. Bătăliei de la Stalingrad, despre care Cristoiu afirmă că românii nici nu aveau habar, i se alocau zilnic rânduri pe prima pagină a ziarelor, încă de la debutul acesteia în vara lui '42, și până la terminarea sa, în februarie '43. În 3 februarie 1943, a doua zi după încheierea oficială a luptelor, recunoscând înfrângerea, cotidianul Universul scria: „Trupele germane din armata a 6-a, cele române din divizia a 20-a de infanterie şi din divizia I-a de cavalerie cu o mică formaţiune croată au rămas izolate într-o insulă complet încercuită, bizuindu-se pe propriile lor mijloace de apărare din zi în zi mai reduse, ca şi spaţiul în care împrejurările tragice le-au condamnat să susţină una din cele mai înălţătoare lupte de apărare, prin spiritul lor de sacrificiu şi admirabila lor ţinută în faţa unui inamic cu mult superior în efective şi armament.

Ion Cristoiu minte și atunci când spune că, în aprilie 1944, trupele române au asistat impasibile la invazia sovietică. Inclusiv Rusia recunoaște că „eliberarea” RSS Moldoveneşti și scoaterea României din război de partea Germaniei naziste s-a făcut cu mari sacrificii și eforturi ale armatei sovietice. Cifrele oficiale ale Moscovei arată că pierderile trupelor sovietice în Operaţiunea Iaşi – Chişinău au fost de 13.197 de morţi şi 53.933 de răniţi, ceea ce corespunde cu aproximativ 1% şi 4,3% din numărul total al trupelor la începutul operaţiunii.

Primăvara lui 1944, în presa vremii

În realitate, în ciuda propagandei sovietice care își baza relatările despre desfășurarea ostilităților exclusiv pe propriile documente, pe măsură ce arhivele germane au ajuns în atenţia specialiştilor, a devenit cât se poate de clar că istoriografia sovietică a interpretat într-un mod subiectiv campaniile militare, trecând sub tăcere eşecurile, diminuând pierderile proprii şi exagerându-le pe cele ale inamicului. Inclusiv în presa românească a vremii existau, zilnic, relatări despre luptele de pe frontul moldovenesc. Iată câteva dintre acestea, numai din luna aprilie: „Trupele române sunt în luptă cu elementele înaintate sovietice cari au reuşit în câteva puncte să treacă la Vest de Prutul superior. Contraatacuri pline de avânt date de trupele noastre au înregistrat succese locale. În partea de mijloc a Basarabiei trupe române şi germane duc lupte cu caracter alternativ.” - Universul, 1 aprilie 1944; „În Basarabia de mijloc şi la Nord de laşi, niciun eveniment important. În sectorul Paşcani, după o pregătire de artilerie de 2 ore, inamicul a executat o puternică recunoaștere fiind respins. La Nord-Est de Oglinzi, trupele noastre au recucerit o localitate şi o pădure, producând inamicului pierderi.” - Universul, 21 aprilie 1944; „În Basarabia de mijloc şi pe frontul Moldovei, activitate redusă a trupelor de siguranţă.” - Universul, 25 aprilie 1944; „Pe Nistrul inferior, încercările de străpungere au fost respinse cu pierderi sângeroase. În Basarabia de mijloc, nimic de semnalat. La Nord de Iaşi sunt în curs lupte înverşunate. Inamicul a continuat să atace cu forţe puternice sprijinite de blindate. Câteva pătrunderi locale au fost închise sau micşorate prin contraatac. În sectorul Paşcani şi în munţii Bucovinei niciun eveniment important.” - Universul, 29 aprilie 1944.

Nici afirmația că Germania ar fi trădat România nu este conformă realității. Este adevărat că Înaltul Comandament german a retras din România 11 mari unităţi, dintre care 7 blindate, dar acțiunea a avut loc treptat, și numai după stabilizarea frontului românesc, în perioada 23 iunie-18 august 1944, iar unitățile respective au fost transferate spre alte sectoare ale Frontului de Est ameninţate de aceeași armată sovietică ce amenința și România.

Ion Cristoiu, între găina care a născut pui vii și propaganda rusă

CONTEXT: Contextul mondial, în care războiul din Ucraina, rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA, conflictul din Orientul Mijlociu, sau criza politică în care se află Uniunea Europeană se întrepătrund și se influențează reciproc, poate avea efecte dramatice asupra spațiului occidental în general, și al celui românesc, în particular. Din acest motiv, tot mai multe voci se tem că un succes al Rusiei în Ucraina nu va aduce pacea, ci din contră, va escalada conflictul, încă mocnit, între Kremlin și NATO. Propaganda rusă încearcă să adoarmă „vigilența” unei Europe care a stat prea mult în umbra Statelor Unite, iar una din narațiunile puternic promovate este aceea că Rusia nu urmărește să atace nici un stat membru NATO, rezumându-se la a anexa doar teritoriile ucrainene asupra cărora pretinde că are un drept istoric.

Ion Cristoiu nu se află la prima „abatere”, de la începutul conflictului din Ucraina el fiind promotor al mai multor narațiuni false de origine rusă, precum cea care susține că Olanda se opune intrării României în Schengen deoarece portul Constanța amenință supremația portului Rotterdam. Între timp, Olanda chiar a votat pentru aderarea țării noastre la spațiul european de liberă circulație. Mai mult, în ianuarie 2023, Cristoiu susținea că Occidentul și România vor intra în război de partea Ucrainei, pentru a face rost de un post la NATO sau la UE după încheierea mandatului, pentru președintele Klaus Iohannis. Nici această narațiune nu s-a dovedit a fi adevărată, Iohannis anunțând că nu va mai candida pentru vreo funcție la nivel de organizații internaționale, după ce a încercat, într-adevăr, să ajungă în fruntea NATO, dar pe criterii politice, nu războinice. În materialul analizat remarcăm și încercarea puerilă de altfel, de a introduce în firul narativ, a teoriei ucrainenilor „răi”, atunci când afirmă că, de fapt, trupele sovietice care au ocupat România în 1944 erau formate exclusiv din ucraineni și kalmâci, și nu din etnici ruși, punând încă o cărămidă mică la baza sentimentelor antiucrainene ale românilor. De altfel, „maestrul” promovează narațiuni false legate de Ucraina încă dinaintea declanșării invaziei propriu-zise; de exemplu, cu doar câteva zile înainte, el spunea că presa occidentală dezinformează cu privire la criza din acea țară, iar după invazie a emis teze care afirmau că ucrainenii sunt carnea de tun a Occidentului, că războiul din Ucraina reprezintă un pretext pentru denigrarea Rusiei, cenzură, înfricoșarea populației în România și Europa și îmbogățirea vânzătorilor de armament.

Toate aceste opinii contrastează, însă, flagrant cu cele expuse într-un articol publicat în iunie 2024, în care Cristoiu, uitând că „rușii au venit doar o singură dată”, scria despre unul din episoadele istorice pe care îl aminteam și noi la începutul materialului, ocupația rusă a Principatelor Române din perioada 1821-1856, făcând o comparație cu situația din 1944. Cităm din articol: „În ambele situații rușii justifică ocupația printr-o așa-zisă eliberare. În 1812, eliberarea de sub turci. În 1944, eliberarea de sub jugul fascist.”; „În ambele situații, Rusia are drept obiectiv instaurarea în Principate a orînduirii sale interne, forțînd o realitate existentă să se înghesuie, proustian, în tipare străine.”; „Rusia ocupă militărește și, în același timp, ideologic Principatele.” Finalul materialului citat este de neînțeles în contextul actual, Cristoiu acuzând pur și simplu Rusia de mistificarea trecutului și rescrierea istoriei: „Peste exploatarea materială prin Sovromuri, s-a așezat rusificarea spirituală a României, asasinarea sufletului național, prin bolșevizarea culturii, rescrierea trecutului, lichidarea elitei politice și intelectuale.” Un fel de „hoțul strigă hoții”, în variantă Cristoiu Blog.

OBIECTIV: Slăbirea încrederii în autoritățile statului, amplificarea sentimentelor filoruse şi antiucrainene.