Ucraina nu are niciun drept istoric asupra Crimeii și era dispusă să o cedeze Moscovei în 1991, potrivit propagandei pro-Kremlin, care citează un fost premier ucrainean fugar în Rusia.
ȘTIRE: Fostul prim-ministru al Ucrainei, Nikolai Azarov, a declarat că primul președinte al țării, Leonid Kravciuk, era pregătit, în anul 1991, să cedeze Crimeea Rusiei, dacă președintele Federației Ruse, Boris Elțîn, i-ar fi cerut acest lucru. „Kravciuk, Dumnezeu să-l ierte, mi-a spus că dacă, în Pădurea Belovejska, Elțîn i-ar fi zis: Leonid, dă-mi Crimeea, i-ar fi dat-o”. Așa era starea de spirit atunci, se arată în mesajul publicat pe Telegram.
Anterior, Azarov a declarat că Ucraina nu are dreptul să revendice Crimeea și orașul Sevastopol. Potrivit lui, până la evenimentele din 2014, între Rusia și Ucraina nu existau dispute teritoriale, iar toate chestiunile de acest tip erau reglementate prin Tratatul de prietenie și cooperare semnat în 1997. De asemenea, președintele parlamentului din Crimeea, Vladimir Konstantinov, a propus recent anularea deciziei din 1954 prin care Crimeea a fost transferată Ucrainei prin hotărârea lui Hrușciov. El a susținut că includerea peninsulei în componența republicii ucrainene a dus la ruperea Crimeii de Rusia și la „tentative insistente de ucrainizare a populației”.
NARAȚIUNI: 1. Ucraina era dispusă să cedeze Crimeea Rusiei în 1991. 2. Rusia are dreptul istoric și politic să controleze peninsula. 3. Ucraina a încercat să ucrainizeze forțat populația Crimeii.
OBIECTIVE: Justificarea anexării ilegale a Crimeii de către Rusia în 2014; crearea unui precedent istoric fals pentru viitoarele revendicări teritoriale rusești; legitimarea invaziei la scară largă a Rusiei asupra Ucrainei.
DE CE SUNT FALSE NARAȚIUNILE: Declarațiile lui Nikolai Azarov trebuie privite în contextul afilierii sale pro-Kremlin și aflării pe teritoriul Rusiei în ultimii 11 ani. Presupusa conversație dintre Kravciuk și Elțîn nu e confirmată din vreo sursă oficială și, chiar dacă ar fi avut loc, nu are vreo valoare juridică. Președinții Ucrainei și Rusiei de atunci, Boris Elțin și Leonid Kravciuk, nu mai sunt în viață pentru a spune ce au discutat, dar există un interviu din 2016 acordat de Leonid Kravciuk în care acesta povestea că Elțin cerea insistent Crimeea, în timp ce partea ucraineană susținea după destrămarea URSS că peninsula a fost finanțată timp de jumătate de secol de Kiev, iar majoritatea proiectelor de infrastructură au fost finalizate de către populația Ucrainei. Leonid Kravciuk se prezenta, așadar, ca un apărător al dreptului Ucrainei asupra Crimeii, nu ca o persoană care era dispusă să o cedeze Rusiei.
În plus, conform Actului de Independență al Ucrainei din 24 august 1991, validat prin referendumul din 1 decembrie 1991 cu 90,32% de voturi, Crimeea a devenit parte integrantă a statului independent Ucraina. Rezultatul referendumului, în Crimeea 54,19% din voturi au fost în favoarea independenței Ucrainei, ceea ce arată că majoritatea populației a considerat chiar și atunci că peninsula e parte a statului ucrainean.
Transferul Crimeii din componența Rusiei sovietice la Ucraina sovietică în 1954 a fost realizat conform legislației în vigoare la acea vreme. Noile state independente au moștenit granițele administrative existente la momentul destrămării URSS, iar acest principiu a fost statuat explicit în Declarația de la Alma-Ata din 21 decembrie 1991, semnată de toate fostele republici sovietice, inclusiv de Rusia. Prin această declarație, Rusia a recunoscut oficial granițele Ucrainei, inclusiv Crimeea.
Contrar afirmațiilor din articol, Tratatul de prietenie, cooperare și parteneriat dintre Ucraina și Federația Rusă din 1997 confirmă „respectarea integrității teritoriale și inviolabilității granițelor existente”. Rusia a recunoscut atunci oficial suveranitatea Ucrainei asupra Crimeii. Anexarea Crimeii de către Rusia în martie 2014 reprezintă, așadar, o încălcare flagrantă a dreptului internațional.
Crimeea nu a fost ucrainizată forțat, ci rusificată
Afirmațiile privind „tentativele insistente de ucrainizare” ale Crimeii sunt nefondate. Potrivit recensământului din 2001, populația peninsulei era compusă din 58,32% ruși, 24,32% ucraineni și 12,1% tătari crimeeni, iar limba rusă beneficia de un statut oficial alături de ucraineană și tătara crimeeană. Până în 2014, limba ucraineană a fost sistematic marginalizată în Crimeea. Elevii ucraineni întâmpinau dificultăți în accesul la educație în limba maternă, iar materialele didactice erau insuficiente. În 2013, doar o singură școală din întreaga peninsulă oferea predare integrală în limba ucraineană (pentru un sfert de populație), reflectând o politică de suprimare a identității naționale ucrainene, susținută de autorități și politicieni loiali Moscovei care se bucurau de o largă autonomie garantată de Constituție.
Pagini de istorie ucraineană, ignorate de presa rusă
Din punct de vedere istoric, Rusia a stăpânit o scurtă perioadă de timp sudul Ucrainei, inclusiv Crimeea, comparativ cu alte state. După logica propagandei ruse, la aceste teritorii ar trebui să aibă dreptul statele care s-au aflat în zonă mult mai mult ca Rusia, cum ar fi Grecia sau Turcia. Pe de altă parte, istoriografia rusă neagă prezența ucraineană în zonă după înființarea Secei Zaporojene, compusă din cazaci vorbitori de ucraineană veche, care au apărat frontierele sudice ale Uniunii statale polono-lituaniane timp de două secole.
Bisericile, casele și cimitirele căzăcești, cu inscripții într-o limbă ucraineană veche, au fost inundate și distruse în urma creării de către Uniunea Sovietică a unor lacuri de acumulare și centrale hidroelectrice. URSS a șters orice urme ale altor culturi și națiuni din sudul Ucrainei, promovând ideea că până la ruși nu au existat vreodată localități în acea zonă.
CONTEXT: Pe 16 martie 2014, autoritățile de ocupație ale Rusiei au organizat un referendum ilegal în Crimeea, care nu a fost recunoscut de comunitatea internațională. Trei zile mai târziu, Vladimir Putin a semnat un tratat de „reunificare” a Crimeii cu Federația Rusă. Anexarea a fost condamnată de comunitatea internațională și a generat impunerea de sancțiuni severe împotriva Rusiei. Consiliul de Securitate al ONU a pus în discuție o rezoluție care declara referendumul invalid, dar aceasta a fost blocată de vetoul Rusiei. Ulterior, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția menționată anterior, reafirmând integritatea teritorială a Ucrainei.
Autorul acestei narațiuni, Nikolai Azarov, este a fost prim-ministru al Ucrainei în anii 2010-2014. Acesta a fugit în Rusia după Euromaidan. Politicianul este folosit tot mai des de propaganda pro-Kremlin pentru ilustrarea unor mesaje de dezinformare. În martie 2024, procuratura din Kiev l-a acuzat pe Azarov de înaltă trădare pentru desfășurarea unor activități anti-ucrainene prin intermediul colaborării cu organele de propagandă și dezinformare ale Federației Ruse.
