Donează
Partidul Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), cea mai influentă formațiune parlamentară, condusă de fostul președinte Igor Dodon, și-a modificat recent programul politic, fără a face prea mult tam-tam, cu excepția unui apropo sec al lui Dodon. Una dintre modificările apărute în noul program privește modul în care socialiștii văd reglementarea conflictului înghețat din Transnistria. S-a renunțat la propunerea de federalizare a Republicii Moldova, dar se propune, în schimb, revenirea la un document vechi de aproape un sfert de secol, care vedea soluționarea diferendului prin punerea Chișinăului și Tiraspolului pe picior de egalitate, adică de facto, crearea unei confederații.
Un plan propus de ruși în epoca Lucinschi
La 8 mai 1997, în ajunul marcării a 42 de ani de la „Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei”, președintele de atunci, Petru Lucinschi (un fost nomenclaturist sovietic) și liderul separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, ciocneau o cupă de șampanie la Moscova pentru o altă victorie. În acea zi, cei doi, împreună cu reprezentanții Rusiei, Ucrainei și OSCE au semnat „Memorandumul privind bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria”, cunoscut ca Memorandumul Primakov, după numele fostului ministru rus de Externe, care a fost „părintele” acelui document.
Memorandumul e un document compus din 11 puncte care în esență prevăd că Republica Moldova și Transnistria – adică două entități egale – urmează să stabilească între ele „relații juridico-statale” pentru crearea unui stat comun și să elaboreze un document în acest sens. Relevant este că în memorandumul Primakov se menționează că se va ține cont de documente anterioare, inclusiv un acord din 17 iunie 1996 care prevedea că „Transnistria, în componența statului comun, este o formațiune teritorial-statală în formă de republică”.
Potrivit Memorandumului, Transnistria ar urma să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova, în chestiunile care îi afectează interesele, iar deciziile pe marginea acestor chestiuni trebuiau adoptate de comun acord al părților. De asemenea, Transnistria are dreptul să stabilească și să întrețină contacte internaționale în domeniile economic, tehnico-științific, cultural, iar în alte domenii – de comun acord al părților.
Rusia și Ucraina ar fi trebuit să fie garanți ai îndeplinirii prevederilor Memorandumului, dar acesta nu a mai fost pus în aplicare, iar în timp s-a uitat de el: mai poate fi găsit în spațiul virtual doar pe pagina web a așa-numitului minister de externe de la Tiraspol. Probabil că aceia născuți după 1990 în Republica Moldova nici nu ar fi aflat de existența unui „Memorandum Primakov” dacă PSRM nu ar fi încercat să-l resusciteze.
Memorandumul Primakov, mai favorabil Transnistriei decât planul Kozak
Vechiul program PSRM deplângea faptul că, din cauza intervenției cancelariilor occidentale, Republica Moldova nu a semnat „Planul Kozak” în 2003 și menționa că „doar federalizarea poate oferi Republicii Moldova şansa de a-și restabili integritatea teritorială şi a-şi recăpăta controlul asupra frontierelor de stat”. Conform Planului, Tiraspolul ar fi avut propria Constituție și organe ale puterii și urma să fie consultat în cazul anumitor negocieri internaționale. Transnistria și Găgăuzia ar fi avut, totodată, o reprezentare disproporționat de mare comparativ cu procentul lor de teritoriu și de populație. În plus, documentul prelungea prezența armatei ruse în stânga Nistrului - pentru 49 de ani, conform propunerii Moscovei, sau până în 2020, conform propunerii președintelui de atunci Vladimir Voronin.
Planul Kozak a fost întâmpinat, în epocă, cu proteste ample, iar în urma presiunii străzii și a cancelariilor occidentale, președintele de atunci, Vladimir Voronin, a decis în ultimul moment să nu mai semneze documentul.
În noul program dispare termenul de „federalizare”, iar „PSRM pledează pentru revenirea la implementarea Memorandumului din 1997 „Despre principiile normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria” („Memorandumul Primakov”), care este semnat de președintele de atunci al Republicii Moldova, Petru Lucinschi, și partenerii internaționali reprezentați de Federația Rusă, Ucraina și OSCE”.
Renunțarea la planul de federalizare a Republicii Moldova pare, la prima vedere, legată de susținerea redusă pentru această soluție din partea alegătorilor. Tentația ar fi să presupunem că PSRM a identificat o soluție de compromis care, pe de o parte să convină și Moscovei (partidul și președintele său sunt filo-ruși fervenți), dar pe de altă parte să nu provoace reacții negative în societate.
În realitate, PSRM pare să mizeze pe faptul că sunt puțini cei care își mai amintesc sau au știut vreodată ce presupune „Memorandumul Primakov”. Acesta îi oferă, de fapt, regiunii separatiste mai multe drepturi și atribuții decât mult-criticatul plan Kozak. Comparațiile dintre cele două documente sunt un pic dificile dat fiind că Memorandumul Kozak este mult mai exhaustiv și mai complex decât Memorandumul Primakov, însă principalele deosebiri constau în statutul Transnistriei – în primul document este subiect al Federației, în al doilea „formațiune teritorial-statală în formă de republică” – și în atribuțiile acesteia în domeniul politicii externe, mai extinse în varianta Primakov.
Obiectivul Rusiei: blocarea apropierii de UE și România
Poziția oficială a Chișinăului pentru reglementarea conflictului transnistrean este ca regiunea să primească un statut special similar cu cel de care beneficiază Găgăuzia. Aceasta din urmă are propriul executiv și legislativ, heraldică, limbi oficiale și dreptul la autodeterminare externă „în cazul schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent” – sintagmă care înseamnă că, în varianta unirii Republicii Moldova cu România, ar putea să își proclame independența. Așadar, Transnistria ar beneficia de o autonomie considerabilă.
Memorandumurile Kozak și Primakov reprezintă propunerile Rusiei, principala putere interesată de federalizare. Motivul pentru care Moscova vrea această variantă este să poată bloca orice tendință a Republicii Moldova de a se apropia de Uniunea Europeană și, evident, de România. Nu e întâmplător faptul că în ambele documente s-a pus accentul pe dreptul regiunii transnistrene de a avea un cuvânt greu de spus în politica externă a viitorului stat comun. Mai mult, având în vedere că și în dreapta Nistrului există un număr important de adepți ai apropierii Republicii Moldova de Rusia, o eventuală federalizare ar înclina clar balanța în această direcție și s-ar produce așa-numita „transnistrizare” a Republicii Moldova, adică transformarea acesteia într-o nouă enclavă a Rusiei la hotarul UE și în vestul Ucrainei, pentru a pune și mai multă presiune asupra Kievului.
Lipsa de soluții și perpetuarea status-quoului
De-a lungul anilor au existat mai multe idei controversate privind soluționarea conflictului. De la cea de a da regiunea în concesiune Rusiei, propusă de un fost premier, Dumitru Braghiș, ulterior ambasador la Moscova, până la a renunța la ea pentru ca Republica Moldova să se unească cu România, lansată de fostul președinte Traian Băsescu. Ele însă n-au prins în dreapta Nistrului, chiar dacă problema transnistreană nu este nici pe departe în topul preocupării cetățenilor.
La fel ca și planul Kozak, memorandumul Primakov a beneficiat, la un moment dat, de susținere la cel mai înalt nivel în Republica Moldova și chiar s-a întrevăzut posibilitatea punerii sale în practică. La aproape un sfert de secol de la semnarea sa, situația în regiune s-a schimbat însă mult. Rolul OSCE a scăzut semnificativ. NATO și Uniunea Europeană au ajuns la granițele Republicii Moldova, odată cu aderarea României, care a fost precedată de aderările Ungariei și Poloniei. Ucraina a intrat în conflict cu Rusia, așa că este greu de imaginat cum ar putea juca cele două rolul de „garanți externi” ai unor înțelegeri care nu ar conveni deloc Kievului. Memorandumul este în prezent la fel de nerealist ca propunerile amintite mai sus. Deocamdată, nimic nu se schimbă în dosarul Transnistria.
