Donează
Grecia și Turcia au o istorie lungă a confruntărilor și nu o dată păreau gata să pornească un război, cum aproape că s-a întâmplat în ianuarie 1996. Motivele pentru dispută au variat de la schimbul de populații din 1923, până la pogromul de la Istanbul (1955), crizele din Cipru și delimitarea zonelor de exclusivitate economică în jurul insulelor grecești din Marea Egee. Unele din aceste subiecte sunt și acum pe agenda conflictuală, alături de problema refugiaților sau cea a dizidenților turci care caută refugiu în Grecia sau, prin Grecia, către restul Europei. În ultimii ani, a devenit din ce în ce mai spinoasă chestiunea delimitării spațiului economic, acum și în estul Mării Mediterane. Disputa s-a acutizat în 2021, când cele două state se șicanau prin intermediul vaselor de explorare care executau manevre în spații maritime contestate de cealaltă parte. Punctul culminant a fost atins în decembrie 2022, când Ankara amenința Atena cu războiul dacă Grecia își extindea spațiul de control maritim în jurul insulelor egeene și dacă continua explorarea zăcămintelor de hidrocarburi în zone contestate din Mediterana.
Starea conflictuală a hrănit de-a lungul timpului naționalismele din cele două țări, ceea ce influențează masiv episoadele electorale. Ultimele alegeri din Turcia au confirmat această idee, naționalismul anti-occidental și, în unele discursuri, explicit anti-grecesc fiind tema favorită a câștigătorilor. Dar nu la fel s-au petrecut lucrurile în Grecia. Temele anti-turcești au existat dar nu au înclinat decisiv balanța, campania electorală fiind dominată de griji mult mai aproape de realitățile economice și sociale. Iar maturitatea politică a alegătorilor a fost evidentă. După criza financiară dramatică declanșată în 2008, guverne succesive de la Atena au implementat reformele cerute de Comisia Europeană și de instituțiile financiare internaționale, care au finanțat redresarea. Efortul a dat roade. Economia și-a revenit iar Grecia este acum un membru stabil al Uniunii Europene și al NATO. Prin contrast Turcia se confruntă cu o criză economică gravă, a alunecat de ani buni pe panta autoritarismului, iar politicienii săi s-au manifestat nu o dată cu ostilitate la adresa Occidentului. Turcia se îndepărtează din ce în ce mai mult de UE și devine un membru din ce în ce mai incomod în cadrul NATO. Grecia, pe fondul redresării economice și al relațiilor bune cu partenerii occidentali, pare a înlocui Turcia ca pol sud-estic al democrației liberale din cadrul Uniunii și al stabilității și securității în cadrul NATO.
Grecia: investiții în apărare, cooperare militară în creștere cu SUA, un rol tot mai important în regiune
Grecia a încheiat ultimul proces electoral odată cu anunțarea rezultatelor la alegerile parlamentare din 25 iunie. Acestea sunt importante nu doar pentru viitorul acestei țări, membră a Uniunii Europene și a NATO, ci și pentru evoluțiile de la Marea Egee și Marea Mediterană. În ciuda unei participări la vot de puțin peste 50%, rezultatele indică sprijinul semnificativ al electoratului grec pentru prim-ministrul Kyriakos Mitsotakis și pentru partidul său, Noua Democrație. Acest sprijin este, prin urmare, și pentru politica de până acum a guvernului Mitsotakis. Pe plan intern, vor continua reformele începute. Pe plan extern, politica lui Mitsotakis a presupus o aliniere în cadrul Uniunii Europene și cooperarea productivă cu Statele Unite, precum și o „prudență activă” în relația cu regimul de la Ankara. Prudența s-a manifestat prin eforturile către dialog și dezescaladare atunci când Turcia părea a fi pregătită pentru conflict. Descriu această prudență drept „activă” deoarece guvernul condus de Mitsotakis, rezistând agresivității turcești la Marea Egee și în estul Mediteranei, a continuat să implementeze programul amplu de modernizare a forțelor armate.
O parte esențială a acelui program este achiziționarea, până în 2028, a avioanelor multirol de ultimă generație F35. Adăugându-se la achiziționarea de avioane multirol Rafale și la modernizarea celor din generația F16 la nivel Viper, acest efort ridică semnificativ nivelul de competitivitate al aviației militare grecești, ceea ce ar trebui să descurajeze potențialele amenințări. Este semnificativ că toate acestea vin în contextul în care Grecia și Statele Unite au încheiat, în mai 2022, Acordul de Cooperare Mutuală în Domeniul Apărării (US-Greece Mutual Defense Cooperation Agreement, MDCA) și pe fondul creșterii agresivității Turciei în regiune. Acordul facilitează și extinderea prezenței militare americane în Grecia, de la o bază operată de ambele părți încă din 1969 (în golful Souda din insula Creta), la încă trei: Georgula în provincia Volos, Litochoro la nord de Larissa, precum și o altă bază militară în zona orașului-port strategic Alexandroupoli. Toate acestea în vreme ce Turcia a fost exclusă din programul F35 din cauza achiziționării sistemelor rusești de rachete S400 și are, în general, cele mai proaste relații cu Washington-ul din ultimele decenii.
Noul guvern Mitsotakis se bucură acum de o majoritate mai mare decât cea câștigată la alegerile precedente. Obținând peste 40% din voturi, profită de o modificare a legii electorale care permite adăugarea unui bonus partidului câștigător. Partidul Noua Democrație va ocupa astfel peste 155 de fotolii din cele 300 în Parlamentul de la Atena, ceea ce îi va permite să guverneze singur. Dar promovarea unor reforme radicale, care necesită amendamente constituționale, va impune colaborarea cu celelalte partide din legislativ.
Mitsotakis, un politician de 55 de ani dintr-o familie cu tradiție ilustră în viața publică grecească, a acumulat un important capital politic și reputația unui profesionist prudent. Capitalul și reputația îl vor ajuta să continue guvernarea, după cum a declarat, pe calea „creșterii economice și a stabilității politice”. Noul său guvern are o componență similară cu a celui preelectoral, ceea ce indică determinarea echipei guvernamentale și a lui Mitsotakis de a implementa reforme, mai ales în sistemul de sănătate, educație, guvernanța justiției, planificare urbană și politicile de ecologizare.
Și în politica externă, guvernul va merge în aceeași direcție de până acum, a „prudenței active”, mai ales în relația cu Turcia. Giorgos Gerapetritis, fost ministru pentru infrastructură și transport în echipa preelectorală, a preluat portofoliul relațiilor externe de la Nikos Dendias. Gerapetritis, un politician de 57 de ani apropiat lui Mitsotakis, este absolvent al universităților din Edinburgh și Oxford și profesor de drept constituțional. De-a lungul timpului a predat drept european și drept comparat la Oxford și la Universitatea din Londra, printre altele. Este și practicant în domeniu, atât la Consiliul de Stat al Greciei (instanța administrativă supremă), cât și la Curtea de Justiție a Uniunii Europene și la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Este de urmărit cum va interacționa un astfel de șef al diplomației grecești cu omologii săi din Turcia, Egipt, Cipru, Israel, dar și din UE. Mizele, mai ales la Marea Egee și în estul Mediteranei, rămân extrem de importante pentru noi toți, mai ales în ce privește securitatea energetică.
Turcia: după alegeri, regimul Erdoğan pare decis să mențină o linie agresivă a politicii externe
În acest timp, după victoria la alegerile parlamentare și prezidențiale din mai, regimul Erdoğan-AKP de la Ankara pare a se menține pe linia agresivă din ultimii ani. Noul ministru turc de externe, Hakan Fidan, a condus în ultimii treisprezece ani agenția națională de informații (Millî İstihbarat Teşkilatı, MIT). Având origini kurde, Fidan a fost în toți acei ani unul din confidenții principali ai președintelui, care chiar l-a descris drept „cutia neagră” din anturajul său. După o carieră militară ca subofițer în armata turcă, între 1986 și 2001, Fidan a ocupat o vreme postul de director al Agenției pentru Dezvoltare și Cooperare a Turciei (TIKA), contribuind la succesul acesteia ca parte din strategia de politică externă a președintelui. S-a remarcat printre artizanii acțiunilor militare împotriva formațiunilor kurde din nordul Siriei și al Irakului, pe care Turcia le tratează drept grupări teroriste. Este recunoscut și ca unul din strategii politicii turcești nu doar în Siria și Irak, dar și în Azerbaijan sau în Africa, inclusiv în Libia, unde diplomația a mers mână în mână cu componenta militară a politicii externe.
În locul lui Hakan Fidan, la conducerea MIT, a venit un alt vechi apropiat al președintelui Erdoğan: Ibrahim Kalin. Acesta a fost, fără întrerupere, purtătorul de cuvânt și principalul consilier al președintelui încă de la prima sa alegere în această poziție, în 2014, până acum. Totodată, Kalin l-a secondat în tot acest timp pe Erdoğan și ca vicepreședinte al Consiliului de Securitate și Politică Externă al Președinției. Are diplome de licență, master și doctorat în istorie și studii islamice, și a predat în cadrul departamentului de studiul religiilor la Colegiul Sfintei Cruci din Worcester, Massachusetts. Alături de alții, a fondat și a fost directorul Fundației de Cercetare Politică, Economică și Socială (SETA) de la Ankara (2005-2009), care promovează liniile de politică externă ale regimului actual. Acuzat de critici că ar fi produsul unei mișcări islamiste finanțate de regimul de la Teheran, Kalin s-a remarcat de-a lungul timpului, în nenumărate situații publice, prin discursurile sale explicit antioccidentale. Unii analiști cu surse în cercurile palatului prezidențial de la Ankara consideră numirea lui Kalin la conducerea MIT drept o garanție că unica agenție de informații a țării va continua să servească, în linia de până acum, politica internă și externă a regimului.
Toate acestea ar putea însemna continuitate în agresivitatea imprimată politicii externe a Turciei în mai multe direcții. Este evidentă în politica de sprijinire necondiționată a Azerbaijanului în conflictul cu Armenia. Este evidentă în politica de ocupare a unor teritorii din nordul Irakului și al Siriei și în lupta împotriva kurzilor de acolo, dar și din Turcia. Este evidentă în politica de susținere a unor anumite tabere împotriva altora în Libia sau în Sudan, precum și în promovarea exportului de arme, printre care deja celebrele drone Bayraktar, vândute inclusiv în zone de risc, serios afectate de conflicte. Aceeași agresivitate, față de occident, este evidentă în relația pe care cu siguranță Ankara va continua să o cultive cu numeroasa diasporă din unele țări occidentale, mai ales din Germania, dar și cu guverne din țări cu importante populații musulmane în Balcani.
Ankara nu are forța economică pentru a-și susține ambițiile regionale
Însă politica externă a Turciei a devenit deja una extrem de scumpă, atât din punct de vedere politic cât și economic. În Africa, de exemplu, cifrele investițiilor și cele de afaceri ale firmelor turcești se situează la nivelul zecilor de miliarde de dolari SUA. Firmele fac profituri dar statul turc cheltuie sume enorme, niciodată făcute publice, pentru promovare și securitate. Conform celor mai multe rapoarte de presă, Turcia are la ora actuală 37 de reprezentanțe militare în Africa și o bază militară de peste 50 de milioane de dolari la Mogadishu, în Somalia. Numărul ambasadelor turcești pe continent a crescut de la doar 12 (2002) la 42, iar numărul consiliilor bilaterale de cooperare comercială a crescut de la doar șase la 46. Mulți analiști, inclusiv semnatarul acestui text, consideră că o politică externă de o asemenea anvergură a devenit deja nesustenabilă pentru o țară de nivelul Turciei. Problema de fond aici este slăbirea fără precedent a economiei. Aceasta a suferit, mai ales după instituirea sistemului prezidențial, din cauza măsurilor neortodoxe ale guvernului de la Ankara în ce privește politica monetară, dar și din cauza modelului de creștere economică, bazat exagerat de mult pe exporturi și construcții.
Schimbările din componența guvernului, după alegerile din mai, nu au adus încrederea pieței și a investitorilor. Deși noul ministru al finanțelor și trezoreriei, Mehmet Șimșek, este o persoană respectată care a mai fost în această poziție, dar și în cea de vice-prim-ministru, nu există nicio garanție că i se va permite să conducă efectiv politica financiară. Există temeri că problemele vor persista și în domeniul politicii monetare, unde experții Băncii Centrale nu mai au mai fost ascultați în ultimii cinci ani. Reducerea susținută a dobânzii-cheie, la insistențele președintelui Erdoğan, a dus la devalorizarea rapidă și fără precedent a lirei. Fosta conducere a Băncii Centrale nu mai lua în seamă proprii experți și, în schimb, implementa voința președintelui. Acesta insista public, contrar teoriei și practicii internaționale în domeniu, că o dobândă mică stimulează creșterea economică prin exporturi, ceea ce ar duce la scăderea graduală a inflației.
Acum, la conducerea Băncii Centrale a fost numită o guvernatoare de doar 44 de ani, Hafize Gaye Erkan, prima femeie care ocupă această poziție. Absolventă a universităților Bosfor, Harvard și Princeton, Erkan dădea inițial impresia că va reuși cumva să îl convingă pe liderul suprem de la Ankara că reducerea dobânzii-cheie este acum principala cauză a devalorizării lirei și a creșterii inflației. Prima ședință de politică monetară a Băncii Centrale, în 22 iunie, sa încheiat însă cu o mărire a dobânzii-cheie de la 8.5 la doar 15%. Experții turci și străini așteptau peste 20% iar piețele au reacționat imediat. Lira a pierdut rapid și mai mult din valoare, ajungând la o depreciere de 25% doar în ultimele șase săptămâni și la un nou record negativ istoric în raport cu dolarul SUA (26.45 TL/1USD).
În aceste condiții, având în vedere și deficitele fără precedent, precum și datoriile crescânde ale statului turc și ale firmelor private turcești, este greu de imaginat că guvernul de la Ankara va putea continua cu o politică externă agresivă și costisitoare. Pe fondul unei inflații oficiale în jur de 40% – există însă estimări că, în realitate, inflația ar fi în jur de 100% – nivelul de trai al populației continuă să scadă. Chiar dacă se așteaptă încă o creștere a dobânzii-cheie la următoarea ședință a Băncii Centrale, în 20 iulie, s-ar putea să fie tot prea mică și să vină prea târziu. Piețele, afacerile și cetățenii pur și simplu își pierd încrederea, într-o țară care mai are și problema fundamentală a transformării statului de drept și a libertății de exprimare în sloganuri fără corespondență în viața reală. În aceste condiții, nici societatea nu mai poate funcționa normal din punct de vedere economic, politic și cultural.
Astfel, ne putem aștepta ca, pe malurile estice ale Mării Egee, problemele să se înmulțească și să se agraveze, cu efecte din ce în ce mai serioase în plan social. Asta în vreme ce pe malurile vestice, în Grecia, un guvern mai prudent dar activ se bucură de stabilitate și este angajat pe calea continuării reformelor de succes de până acum, cu sprijinul UE și al altor aliați, state și organizații de state, din Europa și America de Nord. Economia grecească, recapitalizată și revigorată prin reforme, a depășit, de câțiva ani deja, criza teribilă prin care trecuse imediat după 2008, continuând acum ferm în aceeași direcție. Asta în condițiile, sine qua non, în care în Grecia democrația liberală funcționează respectând principii precum separația puterilor, supremația legii și libertatea de exprimare. Statul, economia și societatea turcească par a se îndrepta în direcția opusă, spre turbulențe anunțate de analiști cu experiență încă de la instituirea regimului prezidențial de guvernământ. Acesta subordonează economia, sistemul politic, justiția, cultura publică, educația, libertățile individuale și securitatea națională deciziilor unei singure persoane.
Este de urmărit, cu mare atenție, dacă cele două țări vecine dar din ce în ce mai diferite vor reveni în aceste condiții la o relație normală de bună vecinătate sau vor continua să se șicaneze în Marea Egee și în estul Mării Mediterane. Acolo, relațiile bilaterale rămân complicate și din cauza disputei privind drepturile de foraj pentru gaze naturale în jurul insulei Cipru, chestiune asupra căreia Atena are un cuvânt greu de spus, fiind implicată în proiecte importante și pentru agenda Uniunii Europene, alături de grei regionali precum Egiptul și Israelul. Eforturile de reducere a dependenței de Rusia fac din rezervele importante din Mediterana orientală o alternativă viabilă, cu condiția ca investitorii să găsească în condiții de investiții, și de securitate a acestor investiții, pe termen lung. Normalizarea relațiilor Ankarei cu Atena dar și cu Nicosia, în acest context, este crucială.
Devine Grecia mai importantă ca Turcia în NATO?
După victoria din alegerile din 25 iunie, premierul grec Mitsotakis a fost felicitat prin telefon de președintele Erdoğan. Conform comunicatelor oficiale, ambii și-au exprimat în acea conversație speranța că victoriile lor în alegerile de anul acesta reprezintă o oportunitate pentru relații mai aprofundate între cele două țări. Dar nu s-au anunțat vizite oficiale la Atena și, respectiv, la Ankara. Astfel de vizite sunt, în practica diplomatică, cel mai bun mod de a „aprofunda” relațiile bilaterale. În schimb, cei doi lideri ar urma să se întâlnească la mult așteptatul Summit NATO de la Vilnius, din 11-12 iulie. Acolo, însă, războiul lui Putin în Ucraina și accederea Suediei la Alianța Nord-Atlantică vor fi neîndoielnic subiectele cele mai importante. Iar Turcia lui Erdoğan ar putea repeta strategia din ultimii ani, de a folosi un eveniment important pentru lumea occidentală pentru a impune propriile imperative prin agresivitate.
Dacă Ankara va insista să se opună admiterii Suediei în NATO, gestul va fi cu siguranță interpretat ca subminând Alianța și, în general, efortul Occidentului de a se opune Rusiei. În condițiile în care o Rusie instabilă și imprevizibilă continuă să amenințe Europa, subminarea blocului de securitate care protejează continentul nostru nu poate fi gestul unui aliat de nădejde. Iar Grecia cu siguranță că va folosi un astfel de prilej pentru a reaminti tuturor părților implicate că rămâne, spre deosebire de Turcia, o democrație liberală stabilă politic și economic, și un aliat pe care Europa și NATO se pot baza. Turcia rămâne importantă, mai ales în rolul său de gardian al Strâmtorilor. Dar rolul istoric de punte între Asia și Europa va fi șubrezit. Puntea aceasta ar trebui să aibă rădăcini puternice în cele două lumi și încetează a mai fi așa ceva dacă se înclină din ce în ce mai evident spre est, în vreme ce tratează vestul cu ostilitate și cu indiferență la nevoile sale strategice.
În același registru ar trebui judecată și situația din Mediterana orientală. Punând piedici, din rațiuni ce țin de logica naționalismului economic, proiectelor de dezvoltare logistică a rețelelor de transfer a energiei (gaze, electricitate) din acea regiune către Europa, Turcia practic împiedică accesarea unor resurse alternative la cele rusești. Iar Grecia este parte activă a acelor proiecte (East Mediterranean Gas Forum, EastMed pipeline, EuroAsia Connector) care au deja statut de proiecte prioritare pe o agendă europeană a energiei deja profund tulburată de războiul lui Putin în Ucraina dar și de provocările schimbărilor climatice. Depinde exclusiv de Ankara dacă va continua în această direcție sau nu dar, la ora actuală, după alegerile din cele două țări, contrastul dintre Turcia lui Erdoğan și Grecia liberal-democrată și euro-atlantică devine din ce în ce mai evident.
